Ioan Miclău-Gepianu - Alexandru Odobescu - Întoarcerea în Țară pe Dunăre

 

Ioan Miclău-Gepianu: Alexandru Odobescu

n.1834 – d.1895

 

Versuri patriotice

 

Întoarcerea în Țară pe Dunăre

 

 

~*~

 

Ce nu-mi dă Dumnezeu mie

Un glas tare, sunător,

Ca să cânt o, Românie,

Al tău falnic viitor!

 

Ce nu-mi dă, printr-o suflare,

Versuri pline de dulceți,

Ca s-arat într-o cântare

Ale tale frumuseți!

 

Cu ce dulce mulțumire

M-ași cerca a le descri!

În ce farmec, ce uimire,

Aș ști poate-a le-veli!

 

Aș culege flori și stele

Pe-al tău cer, pe ai tăi munți,

Și ași împleti cu ele

Cununi pentru-a tale nunți.

 

Viața mea cu bucurie

Mi-aș zdrobi-o-n fala ta,

Ș-apoi moartea las să vie!

Nemurirea-ar fi a ta.

 

Te-ași urca, mândră și tare,

Pe un tron scânteietor;

Te-ași face eu mai mare;

Ăsta-i singurul meu dor!

 

Căci, o spun plin de mândrie,

Te iubesc, țărm părintesc,

Cu o dragoste mai vie

Decât toate ce iubesc.

 

Te iubesc fără de preget

Cu acel nestins amor,

Ce unește-al nostru suflet

De pământul trecător.

 

Te iubesc numai pe tine

P-acest larg, întins pământ,

Și nici cerul pentru mine

Nu se pare-a fi mai sfânt.

 

Dacă toți câți nasc în tine

Așa dragoste-ar simți,

Poate-ai fi și tu mai bine,

Poate-atât n-ai suferi.

 

Însă, vai! Mulți te apasă;

Mulți din sângele-ți trăiesc

Și de doru-ți nu le pasă,

Căci chiar ei te asupresc.

 

Dar fugiți, gândiri nouroase

Ce fericea-mi ofiliți!

Când văd malurile-mi frumoase

Măcar un minut fugiți!

 

În a Dunării talazuri

Ce s-afundă în senin,

Voi s-arunc orice necazuri

Voi să-nnec orice suspin.

 

Sunt ferice că-mi văd țara,

Văd curgând Dunărea lin

Sub cer neted văd cum seara

Malul e de taine plin.

 

Sus pe deal, peste câmpie,

În pustiul Bărăgan

Este scumpa mea moșie

Cu movila-i de Roman

 

Acolo, în nepăsare,

Treceau veseli junimi-mi ani.

Au trecut și mă-ntreb: ”Oare

Cei ce vin fi-vor dușmani?”

 

Însă inima-mi tresare

Când gândesc a revedea

Pe pământ, câmpia mare

Și pe ceruri a mea stea.

 

Steaua ceea favorită,

Ce gându-mi copilăresc

O închipuia unită

De pământul românesc.

 

Printr-o coardă aurită

Una d-alta le legam,

Iar în țara mea iubită,

Privind cerul, îi șopteam:

 

”Precum acea stea lucește

Printre stelele cerești,

Așa inima-mi dorește

Printre țări, tu să domnești!

 

Precum veșnic ea colindă

Prin eterul luminos,

Tot asemeni, triumfândă,

Voi s-apuci drum glorios!

 

Deci, prin tainică-armonie,

Fii legată d-acea stea,

Căci a mea copilărie

Vedea fericirea-n ea.

 

Orice vis de norocire,

Ale slavei măguliri,

Mi-aruncau câte-o zâmbire

Prin gingașe licuriri.

 

Acea stea atât iubită

Îmi vădea un rai ceresc;

Iar când raza-i aurită

Scălda țărmul părintesc,

 

Eu vedeam soarta-i duioasă

Nălucită-n viitor,

Și-a mea inimă voioasă

Sălta vesel și ușor!

 

 

~*~

Pe Dunăre – 1855.

 

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”-

Australia

Ioan Miclău-Gepianu