Prof.
Maria Untaru
Am cunoscut-o la Liceul Economic de la Tr.
Severin. Era profesoară de Limba Română cu ștate mult mai vechi decât ale mele.
Când m-am dus la acea școală, m-a impresionat clasa a XI-a B, la care dânsa era
dirigintă. Parcă erau copii aleși, strecurați, unul mai bun decât altul. Erau
îmbrăcați curat, chiar elegant, dar simplu, erau foarte respectuoși, atenți,
conștiincioși. Vorbeau frumos, gândeau profund, aveau păreri proprii, știau
să-și argumenteze ideile. A fost destul ca să le dau o lucrare de control și pentru
mine au fost o adevărată revelație. Scriau frumos, caligrafic, îmbrăcau
subiectele într-o limbă cursivă, plăcută, lucrările lor erau adevărate
bijuterii literare.
Într-o zi am fost invitat de Doamna Prof.
Maria Untaru la un cenaclu literar. Aflase dumneaei despre mine că sunt un
scârța-scârța pe hârtie și nu putea să rămână indiferentă, să nu mă atragă spre
preocupările dânsei și ale elevilor iubitori de grai românesc. Acolo la cenaclu
am fost uimit de seriozitatea temelor abordate, de maturitatea discuțiilor.
Elevii Doamnei Maria Untaru discutau ca niște specialiști în limba și
literatura română. Unii au citit creații proprii, proză scurtă, poezii, eseuri.
Erau splendide. Greu puteai să înțelegi că niște copii care urmau o secție
reală, care se pregăteau pentru un domeniu economic, stăpâneau atât de
bine limba și literatura română și cum
ei înșiși erau creatori de texte literare. Fiindcă tot făceau referințe mereu
la Șerban Cioculescu și la cărțile lui de critică literară, când mi s-a dat
cuvântul le-am povestit și eu despre întâlnirea și discuțiile pe care le
purtasem cu ani în urmă cu Șerban Cioculescu la Biblioteca Academiei din
București. Cele relatate de mine au fost receptate cu mult interes.
După acel cenaclu s-a stabilit între mine
și Doamna Prof. Maria Untaru o relație de stimă și respect reciproc, de
prietenie chiar. De multe ori în recreații ședeam de vorbă în cancelarie și-mi
relata despre planurile, realizările și decepțiile sale. Mi-a dat mai multe
cărți alcătuite din creațiile elevilor săi iubitori de limba română, indiferent
de clasa din care făceau parte, am devenit colaborator la revista literară
,,Mercur”, pe care o scotea de câteva ori pe an. Toate publicațiile acestea
erau realizate din banii Doamnei Untaru.
Am văzut-o de multe ori tremurând de
emoție pentru elevi ai săi care participau la olimpiade și concursuri literare,
am văzut-o explodând de bucurie când astfel de elevi erau clasați pe primele
locuri la nivel național, am văzut-o plângând în hohot, când o elevă premiantă
la olimpiada națională primise recompensă doar … 300 lei.
,,- Biata Nadia este orfană. Ea este ca
o mamă celor doi frați mai mici. Ea face
curățenie în casă, gătește, îi ajută la teme și-și face și temele ei. Tată-său
e un alcoolic și nu o ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Când a venit de la
București, am îndrăznit s-o întreb ce are de gând să facă cu cei 300 lei
câștigați la Olimpiadă. Mi-a spus că-și va cumpăra o ramă pentru ochelari. De o
lună i-au căzut ochelarii, s-a rupt rama
și s-a chinuit așa, mioapă, să se pregătească pentru olimpiadă, pentru teme! Se
merită, părinte, să muncească un copil ca un rob, să fie clasat pe locul doi la
nivel național și să primească atât cât să-și ia o pereche de rame pentru
ochelari?”
Doamna Maria Untaru era tipul de dascăl total,
dascălul care se topea la catedră, care era în stare să-și dea și sufletul
pentru ca să vadă rodind în puii de oameni din fața sa frumusețea artei, manierele civilizate, cultura solidă.
Făcea parte din categoria dascălilor de elită, care au împodobit învățământul
românesc. Nu cred că este vreun fost
elev al său, care să nu-și amintească toată viața de dânsa, care să n-o așeze
alături de proprii săi părinți în memoria și în sufletul său.
Din momentul când a aflat că este
purtătoarea unei boli fără leac, Doamna Prof. Maria Untaru s-a resemnat. A
devenit tristă, absentă, interiorizată. În timp ce ochii îi priveau undeva spre
orizont, sufletul îi plângea neputincios. Mai avea atâtea și atâtea de făcut și
toate se surpau de acum. Furtuna îi reteza aripile pentru totdeauna. Și-a chemat fiica și
nepoții din Canada, ca să-i mai vadă o dată, să se mai bucure de râsul lor, să
le mai simtă mângâierea.
Am încercat s-o încurajez, s-o pregătesc
cu slabele mele puteri pentru Marea Trecere. Mă asculta și tăcea. Din când în
când preciza ca pentru sine:
,,- Nimeni nu este de neînlocuit, părinte!
Toate au un început și un sfârșit! Pentru mine a venit ceasul!”
Am participat la înmormântare. Cred că a
fost una dintre marile înmormântări din Severin, având în vedere numărul imens
de participanți. Majoritatea erau elevi și foști elevi, părinți și rude ai
acestora, oameni care au cunoscut-o și au stimat-o!
Dumnezeu să te ierte și să te răsplătească
pentru toate eforturile depuse pentru înnobilarea ființei umane, Doamnă!
(In memoriam: Prof. Maria Untaru, în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XIX(2019), nr. 408, pp. 3-4; vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. XI, pp. 128-130).
Pr. Al. Sănciulescu-Bârda
RASUFLAREA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum traieste trupul respirând aer, tot
asa traieste si sufletul, respirând milele lui Dumnezeu. Asa cum un tata si o
mama considera drept ceva obisnuit, firesc, necesar sa-si hraneasca copiii cu o
bucata de pâine sau cu un peste – hrana cea mai obisnuita – si nu le da în loc
de pâine piatra si în loc de peste sarpe, desi dupa fire sunt rai si vicleni,
cu atât mai mult Tatal nostru cel ceresc, Bunatatea întruchipata, „va da cele
bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 398
CHIRURGII
SUFLETULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Adeseori ne suparam pe oamenii deschisi si
directi, care ne descopera fara ocolisuri defectele. Trebuie sa-i apreciem pe
acesti oameni si sa-i iertam pentru faptul ca, prin limbajul lor îndraznet,
ne-au zdrobit iubirea de sine. Ei sunt, din punct de vedere moral, chirurgii
care taie printr-un cuvânt ascutit, cangrena inimii; biciuiesc iubirea de sine,
trezesc în sufletul amortit constiinta pacatului si stârnesc o reactie vitala.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 102.
Ing.
Mihaela-Maria Trocan
S-a stins, lăsând în urmă multă durere
soțului, fiului, nurorii și nepoțeilor, rudelor și cunoscuților. Mulți dintre
enoriașii noștri din Bârda o cunoșteau ca pe unul de-al lor, ba chiar unii din
Malovăț povestesc că o știau bine. Venea în satul nostru în fiecare vară și nu
numai, împreună cu soțul său, Domnul Gheorghe Trocan, fiu al satului Bârda.
Știa să se adapteze împrejurărilor. Vorbea
cu soacra, regretata Maria Trocan, ca o adevărată fiică; vorbea cu cumnatele ca
o soră; vorbea cu sătenii ca o consăteancă. Știa să vorbească serios, știa să
glumească, știa să se facă plăcută. Dacă erai mai școlit, știa să vorbească la
nivelul tău, nici să te simți în inferioritate, nici să fie străină de subiect.
Era un om cu școala lumii.
Fiică de intelectuali, l-a cunoscut pe
Domnul Ing. Trocan în tinerețe. S-au plăcut, s-au căsătorit și au avut o
căsnicie fericită aproape o jumătate de veac. A știut să ducă greul casei și al
serviciului, a știut să aștepte până târziu în noapte venirea soțului de la
Platforma Pipera, unde era director general, ori de la minister, unde era
ministru, a știut să-l aștepte uneori săptămâni de-a rândul, când era plecat în
delegații în țară ori în străinătate! Cândva, Domnul Trocan îmi spunea că nu
crede că mai este țară în care dumnealui să nu fi fost. Mă gândesc acum că
toate aceste călătorii au însemnat absențe din viața de familie…! Asta în timp
ce copilul creștea, termina școala, devenea el însuși matur…
De câte ori familia Trocan venea în Bârda,
nu uita să ajungă și la cimitir, ca să ducă o floare și o lumânare celor ce se
odihneau acolo! L-am văzut pe Domnul Trocan oprind mașina, coborând,
îmbrățișând și sărutând pe cel mai prăpădit om din sat, Toma lui Dan. Se bucura
dânsul, se bucura Doamna de fiecare zi petrecută pe meleagurile noastre, de
fiecare sătean întâlnit, de fiecare casă văzută, de fiecare deal sau vale.
Au venit de mai multe ori la biserica din
sat, iar când acoperișul bisericii a dat semne de oboseală, Familia Trocan din
București a întins cu generozitate mână de ajutor. Era după 1990 și cei
douăzeci de milioane lei, cât a costat tabla, nu erau puțini bani. Familia
Trocan i-a donat cu bucurie, cu conștiința că fac ceva pentru satul natal. An
de an nu au uitat să trimită ajutoare în bani sau obiecte pentru biserica din Bârda.
La un moment dat, Domnul Trocan a spus că multe biserici din București au în
altar fotografia dumnealui și a Doamnei Trocan, ca donatori și ctitori.
O boală nemiloasă a răpus-o pe Doamna
Trocan, după o luptă înverșunată de mai mulți ani. Nu a fost medicament, pe
care să nu-l folosească, nu a fost regim pe care să nu-l țină. A avut o voință
ieșită din comun și o dragoste de viață cum rar poți întâlni. A luptat pentru
fiecare clipă, pentru fiecare fărâmă de viață, sperând că, poate - poate, va
reuși să iasă învingătoare. Nu a fost așa! A părăsit pe toți și pe toate,
tocmai când era mai frumos să trăiască, să se bucure de cei dragi, să
împlinească planuri amânate!
Dumnezeu să te ierte, Doamnă Mihaela, pe
cei rămași cu inima zdrobită de durere să-i întărească pentru a depăși acest
prag, iar pe oamenii de știință să-i lumineze, ca să descopere medicamentul
miraculos de care este atâta nevoie în lumea întreagă în lupta cu această
cumplită boală a secolului nostru!
(In memoriam: Doamna Mihaela Trocan, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XI(2013), nr. 260, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. VII, 2013, pp. 331-332).
Pr. Al. Stănciulescu_Bârda
FLORILE
LUI DUMNEZEU
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Sfintii, oamenii lui Dumnezeu, sunt
minunate, nevestejite, înmiresmate flori. Nu te atinge de ele cu buze întinate
de duhoarea pacatului. Roaga-te lor cu inima si cu buze curate, cu
luare-aminte, adunându-ti gândurile, cu evlavie, fara graba. Ei sunt cer
cuvântator, au dus pe pamânt viata cereasca, împodobita cu minuni si cu alese
fapte de desavârsire, în iubire necuprinsa si adânca smerenie, în nerautate,
rabdare, jertfire de sine, iubind pe Dumnezeu mai presus de toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
ARMONIA
DINTRE TRUP SI SUFLET
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Armonia dintre trupul omului si sufletul
sau rational a ajuns la o asa masura, încât cercetatorul nu e în stare sa
aprecieze nivelul si dimensiunea acesteia si nu poate decât sa laude cuprins de
uimire întelepciunea absoluta a dumnezeiescului Creator, Care a orânduit astfel
armonios relatiile necesare dintre toate partile trupului si suflet, încât
întotdeauna si în orice vreme trupulsa fie capabil si în stare sa împlineasca
liber si fara vreo piedica orice nevoie a sufletului.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 27-28.
Prof. Emilia Comișel
S-a
stins la fel de modestă cum a trăit! A văzut lumina zilei la 28 februarie 1913,
într-o familie în care muzica ,,era la ea acasă". A fost unul dintre cei
șase copii ai renumitului institutor, dirijor și profesor de muzică, Gh. Comișel. Studiile muzicale începute împreună cu
tatăl său au fost continuate în Ploiești, la Liceul de fete ,,Despina
Doamna" și apoi la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică -
București, printre profesorii săi aflându-se reputații maeștri ai muzicii și
pedagogiei muzicale naționale: Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, Alfred
Alessandrescu, George Breazul, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Cuclin, Ștefan
Popescu și Paul Jelescu.
Timp
de peste șapte decenii, Prof. Emilia Comișel și-a dedicat întreaga viață în
primul rând studierii și cercetării creației muzicale populare, această
,,excepțională comoară cu care România se poate mândri în lume”, după cum
afirma nemuritorul muzician G. Enescu.
Învingând
inerentele greutăți, Prof. Emilia Comișel a întreprins cercetări și culegeri
sistematice de folclor muzical atât în județul natal (Prahova), cât și în
celelalte zone etnofolclorice, precum și în afara granițelor actuale ale
României, unde trăiește populație românească: Bulgaria, Iugoslavia, Albania,
Canada, Moldova, SUA etc., realizând peste 9.000 de melodii. Rezultatele
acestei uriașe activități științifice au fost publicate în numeroase studii și
articole, ce au văzut lumina tiparului în reviste de prestigiu în țară și
străinătate, comentate în diverse emisiuni radiofonice și de televiziune sau
prezentate în cadrul unor prestigioase reuniuni științifice în țară și peste
hotare: Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Canada, Grecia, SUA, URSS, Olanda,
Polonia, Italia etc. În acest sens, remarcăm și volumele de referință:
Folclorul copiilor, Antologia folclorică din Ținutul pădurenilor, Folclor din
Dobrogea, Cântăm Domnului Bunu, Colinde etc.
Un
loc aparte în multipla sa activitate l-au ocupat cercetarea și punerea în
valoare a etnomuzicologului de talie mondială Constantin Brăiloiu, fondatorul
și directorul Arhivei Naționale de Folclor(1928-1943) și al Arhivei
Internaționale de la Geneva(1943-1958).
Vasta
sa activitate științifică și didactică, - timp de peste 30 de ani a fost
profesor la catedra de folclor a Universității Naționale de Muzică din București -, a fost răsplătită cu trei premii
de către Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și cu alte
numeroase distincții în țară și străinătate.
A
fost un prieten al mehedințenilor. Puține comune mehedințene au rămas
nebătătorite de pasul său în căutare de nestemate folclorice. În Malovăț a fost
de mai multe ori, fiind un dascăl de valoare al răposatei Mariana Ciurel.
Am
cunoscut-o din 1978, când venea la simpozioanele de la Severin, apoi am
întâlnit-o de multe ori, la diferite simpozioane și sesiuni din țară, la
Biblioteca Academiei Române din București. Ne leagă o vastă corespondență
întreținută de-a lungul anilor. Era de-o modestie rară. Deși era profesoară
universitară, titularul unui doctorat luat cu brio, autor de cărți, recunoscută
în țară și străinătate, Doamna Emilia Comișel vorbea cu fiecare cu o
familiaritate impresionantă. Era mereu curioasă ca să cunoască, să știe. Nimic
nu era minor pentru dânsa. Obișnuia să glumească, să întrețină buna dispoziție
în discuții. Știa să coboare la nivelul celui cu care vorbea. Se îmbrăca
modest. N-am văzut-o fardată, parfumată, colorată. Era om natural și avea o
frumusețe simplă, naturală, care contrasta cu sclifoseala altora.
Era
oricând gata să ajute pe cei tineri și începători într-ale folclorului,
într-ale condeiului, cu generozitatea omului mare. Te îndemna să scrii, să
cauți, să cercetezi comoara sufletului românesc, îți dădea sugestii ca un
coleg, niciodată cu aroganța omului a toate cunoscător. Făcea parte din categoria marilor spirite cu
care Dumnezeu a înzestrat neamul românesc.
Dumnezeu
să te ierte, Doamnă Profesoară Emilia Comișel![1]
Prof.
Emilia Comișel
S-a
stins la fel de modestă cum trăit! A văzut lumina zilei la 28 februarie 1913,
într-o familie în care muzica ,,era la ea acasă". A fost unul dintre cei
șase copii ai renumitului institutor, dirijor și profesor de muzică, Gh.
Comișel. Studiile muzicale începute
împreună cu tatăl său au fost continuate în Ploiești, la Liceul de fete
,,Despina Doamna" și apoi la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică -
București, printre profesorii săi aflându-se reputații maeștri ai muzicii și
pedagogiei muzicale naționale: Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, Alfred
Alessandrescu, George Breazul, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Cuclin, Ștefan
Popescu și Paul Jelescu.
Timp
de peste șapte decenii, Prof. Emilia Comișel și-a dedicat întreaga viață în
primul rând studierii și cercetării creației muzicale populare, această
,,excepțională comoară cu care România se poate mândri în lume”, după cum
afirma nemuritorul muzician G. Enescu.
Învingând
inerentele greutăți, Prof. Emilia Comișel a întreprins cercetări și culegeri
sistematice de folclor muzical atât în județul natal (Prahova), cât și în
celelalte zone etnofolclorice, precum și în afara granițelor actuale ale
României, unde trăiește populație românească: Bulgaria, Iugoslavia, Albania,
Canada, Moldova, SUA etc., realizând peste 9.000 de melodii. Rezultatele
acestei uriașe activități științifice au fost publicate în numeroase studii și
articole, ce au văzut lumina tiparului în reviste de prestigiu în țară și
străinătate, comentate în diverse emisiuni radiofonice și de televiziune sau
prezentate în cadrul unor prestigioase reuniuni științifice în țară și peste
hotare: Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Canada, Grecia, SUA, URSS, Olanda,
Polonia, Italia etc. În acest sens, remarcăm și volumele de referință:
Folclorul copiilor, Antologia folclorică din Ținutul pădurenilor, Folclor din
Dobrogea, Cântăm Domnului Bunu, Colinde etc.
Un
loc aparte în multipla sa activitate l-au ocupat cercetarea și punerea în
valoare a etnomuzicologului de talie mondială Constantin Brăiloiu, fondatorul
și directorul Arhivei Naționale de Folclor(1928-1943) și al Arhivei
Internaționale de la Geneva(1943-1958).
Vasta
sa activitate științifică și didactică, - timp de peste 30 de ani a fost
profesor la catedra de folclor a Universității Naționale de Muzică din București -, a fost răsplătită cu trei premii
de către Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și cu alte
numeroase distincții în țară și străinătate.
A
fost un prieten al mehedințenilor. Puține comune mehedințene au rămas
nebătătorite de pasul său în căutare de nestemate folclorice. În Malovăț a fost
de mai multe ori, fiind un dascăl de valoare al răposatei Mariana Ciurel.
Am
cunoscut-o din 1978, când venea la simpozioanele de la Severin, apoi am
întâlnit-o de multe ori, la diferite simpozioane și sesiuni din țară, la
Biblioteca Academiei Române din București. Ne leagă o vastă corespondență
întreținută de-a lungul anilor. Era de-o modestie rară. Deși era profesoară
universitară, titularul unui doctorat luat cu brio, autor de cărți, recunoscută
în țară și străinătate, Doamna Emilia Comișel vorbea cu fiecare cu o
familiaritate impresionantă. Era mereu curioasă ca să cunoască, să știe. Nimic
nu era minor pentru dânsa. Obișnuia să glumească, să întrețină buna dispoziție
în discuții. Știa să coboare la nivelul celui cu care vorbea. Se îmbrăca
modest. N-am văzut-o fardată, parfumată, colorată. Era om natural și avea o
frumusețe simplă, naturală, care contrasta cu sclifoseala altora.
Era
oricând gata să ajute pe cei tineri și începători într-ale folclorului,
într-ale condeiului, cu generozitatea omului mare. Te îndemna să scrii, să
cauți, să cercetezi comoara sufletului românesc, îți dădea sugestii ca un
coleg, niciodată cu aroganța omului a toate cunoscător. Făcea parte din categoria marilor spirite cu
care Dumnezeu a înzestrat neamul românesc.
Dumnezeu
să te ierte, Doamnă Profesoară Emilia
Comișel!
(In
memoriam: Emilia Comișel, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 180, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012,
pp. 345 – 347; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXV (2015), nr. 6425(27-28 iun.),
p. 5).
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
[1]
In memoriam: Emilia Comișel, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr.
180, pp. 4-5; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp.
345 – 347; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXV (2015), nr. 6425(27-28 iun.), p. 5.
Sora
Ioana
Presa, în general, are în obiectiv două
mari categorii de ,,eroi”: mărimurile zilei și delincvenții. Despre aceștia se
scriu pagini întregi! Rar se mai găsește loc și pentru relatarea unor fapte de
cultură și de suflet.
Despre omul de rând, despre trăirile,
zbuciumul și speranțele sale nu este ,,spațiu”. Eventual, se scrie despre
acestea din punct de vedere economic sau propagandistic în perioadele
electorale.
S-a stins de curând o mare creștină. S-a
stins o femeie, care, prin faptele și trăirea ei, se apropia de idealul
sfințeniei. Puțini îi știau numele adevărat. Toți o știau doar de ,,Doamna
Nica”. Atât! O știau orășenii, dar o știau mulți, foarte mulți și de prin
satele din Mehedinți.
O știau orășenii, fiindcă era o permanență
în bisericile municipiului. Unde era de făcut o lucrare, Doamna Nica trecea la
acțiune. Știa să mobilizeze oamenii de bine, știa să convingă, trezea la
credință și sufletele înghețate. O știau orășenii cântând la strană, împărțind
din puținul ei altora mai săraci, o știau sfătuind, împăcând, mângâind,
rugându-se pentru viața și bunul mers al fiecăruia.
O vorbă moale și evlavioasă, un chip
smerit și cucernic, un suflet mare și generos erau adevăratele bogății ale
Doamnei Nica. Avere materială nu avea. O căsuță cât o coajă de nucă, cu pereții
arhiplini de icoane și crucifixe, aducea mai mult a chilie mănăstirească. Nici
nu-și propusese vreodată să adune bogății pământești. Le sfida cu
superioritatea omului conștient că e trecător pe acest pământ.
Pe Doamna Nica o cunoșteau numeroși
creștini din satele județului. Cu timp și fără timp, ea vizita bisericile și
mănăstirile, nu în scop turistic, ci pentru a vedea ce lipsește fiecăreia. După
o asemenea ,,vizită”, la scurt timp, Doamna Nica revenea încărcată cu tot felul
de lucruri cumpărate cu banii ei sau ai celor ce-i împărtășeau credința și
convingerile. Pentru multe biserici din județ a fost un adevărat înger păzitor.
Ajungea până acolo, căci se ducea prin sate și făcea curățenie, periodic, la
biserici.
Viața îi oferise multe necazuri și
nenorociri. Le primise pe toate ca pe un dat al lui Dumnezeu. Nu cârtise, ci
doar mulțumise pentru tot și pentru toate. Chiar îndelungata sa suferință
finală nu a fost decât un fericit prilej
de a se apropia mai mult de Dumnezeu. Credința și nădejdea nu i-au fost
zădărnicite de suferințele trupului. Sufletul său plutea în sferele înalte ale
sfințeniei.
Pe ultimul drum rude au fost puține, dar
cunoscuți și frați întru credință erau mulți, foarte mulți. Modestia și
cucernicia vieții sale închinate lui Hristos s-a tradus simplu, firesc, în
puținătatea cuvintelor de pe crucea străjuitoare a mormântului: ROVENȚA IOANA.
Dumnezeu să te odihnească în pace, soră
Nica și să-ți dea cununa nevestejită a sfințeniei!
(Sora Ioana, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VI (1994), nr. 1221(17 nov.), p.
3; în vol. Chipuri și icoane, Malovăț,
Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp. 53 –
54; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
265-266; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
109-110).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MATURITATEA
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Vârsta maturitatii face ca duhul, geniul,
inteligenta, profunzimea de spirit si cugetul înalt sa se arate în toata
splendoarea lor. Capacitatile cognitiva, volitiva, afectiva, aceste trei puteri
ale sufletului rational al omului domina universul material printr-o activitate
neobisnuita si nemaiîntâlnita. Cel care-si îndreapta privirea nu spre
mecanismul somatic, ci spre rezultatele activitatilor spiritului, se va
convinge ca un mare spirit strain de materie salasluieste în trup si ca o
putere straina vegheaza asupra lui. Iata ca dintr-o privire pune popoare în
miscare si cu o vorba, cu un singur cuvânt rascoleste întreaga lume si pamântul
se cutremura sub pasii sai. Vointa sa, puternica asemenea celei dumnezeiesti,
dorurile sale, nemarginite, asemenea celor ale unei fiinte pururea-fiitoare,
iar voile sale, vesnice. Atitudinea aleasa si nobila se bucura de atâta
stralucire, încât impune respect tuturor celorlalte creaturi. Toate i se supun
si se pleaca la picioarele sale. Cele mai salbatice fiare se pleaca în fata sa;
mai degraba de bunavoie decât din constrângere s-au supus, pentru ca Dumnezeu i
le-a pus pe toate la picioare, si turmele de oi si toate turmele de boi, pâna
si fiarele câmpului, si pasarile cerului, si pestii marilor; si a sadit în ele
dispozitia de a i se supune, la fel cum a sadit în om, ca într-o fiinta
conducatoare, constiinta superioritatii si a stapânirii.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 20-21
FUMUL
SUPARATOR
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Pe omul lipsit de rabdare îl scoate din
fire si îl supara totul. Se mânie chiar si atunci când se abate spre el fumul
unei lumânari. Supararea i se trage de acolo de unde este din cale-afara de
egoist si-i poarta nemasurata grija omului trupesc, cel pe care s-ar cuveni
sa-l rastigneasca mai des în tot chipul. Propriul sau suflet fumega grozav de
pacate si de patimi, dar el nu vede ceea ce s-ar cuveni sa vada, nu stie ceea
ce s-ar fi cuvenit sa stie, simte ca si cum n-ar simti. Atunci însa când i se
afuma fata îsi iese din fire, nemaistiind cum sa se fereasca. Dumnezeu stie de
unde îi vine aceasta sensibilitate, aceasta grija de sine, desi n-ar avea
motive de neliniste: fumul nu doare, nu vatama, adie ca un vântulet usor.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 485
Moașa
Chița
O vedeam mereu pe ulițele satului sau pe
străzile orașului. Își purta cu greu piciorul rănit și spinarea înconvoiată de
necazuri, dureri, într-un cuvânt de nenorocirea ei. Avea peste 80 de ani. Toți
îi ziceau ,,Moașa Chița”. A fost asistentă medicală, mai bine-zis moașă
comunală. Nenumărați copii au venit pe lume datorită dumneaei.
Mai bine de o jumătate de veac a fost ca o
făclie în mijlocul satului. I-au bătut în poartă ziua și noaptea, iarna și vara
și i-au cerut ajutorul. Niciodată nu s-a eschivat. Competența și devotamentul,
profesionalismul și dăruirea de sine au făcut din Moașa Chița o adevărată mamă
a satului și a împrejurimilor.
Alături de soțul său a alcătuit o familie
de vază a satului, o familie înstărită și respectată. A avut un singur copil.
Era deștept, premiant, avea înclinații spre literatură. Părinții au fost
convinși că ,,va ieși om mare”. Această convingere i-a făcut să investească
totul în el, toată agoniseala vieții lor, toată speranța. Pentru ei au uitat să
oprească ceva. Băiatul a crescut, a urmat liceul, facultatea de medicină. A
ajuns medic în București, scriitor. S-a căsătorit, a avut o fiică.
Lună de lună, Moașa Chița a trimis spre
București bani și colete. A tremurat și a suferit pentru fiecare guturai al
fiului, nurorii și nepoatei. S-a bucurat ca un copil pentru fiecare izbândă a
acestora. Se ducea adesea, fie dânsa, fie soțul, să-și vadă copiii la
București.
La sat mai venea câteodată, rar de tot,
fiul, dar pentru perioade foarte scurte, de câteva zile. Treburi urgente îl chemau
înapoi spre capitală.
Părinții îl înțelegeau și-l iertau. Nora nu a venit niciodată, iar
nepoata o dată sau de două ori, așa, în trecere. Nici măcar la înmormântarea
bătrânilor, nora sau nepoata nu s-au învrednicit să vină.
Rămasă singură, Moașa Chița s-a ofilit
repede. Șubrezeniile bătrâneții s-au accentuat. Nevoia de sprijin s-a simțit
tot mai acut. Când a căzut la pat,
vecinii au telefonat fiului la București. Acesta a venit și a dus-o pe bătrână
la spitalul – azil de la Vânjuleț. Contrariată de duritatea vieții și a lumii,
Moașa Chița aproape că și-a pierdut mințile de durere.
S-au dus câteva femei din sat la dânsa, au
văzut-o în ce hal era și au reluat legătura cu fiul. Au insistat și l-au
convins s-o ia de acolo. A adus-o în sat și a lăsat-o acolo singură, a nimănui.
Femeile din sat au avut grijă de dânsa ani la rând. Fiul n-a mai dat nici un
semn de viață. Un nenorocit de câine a sfâșiat-o pe Moașa Chița. A trebuit
internată și îngrijită. Au făcut apel la fiu, dar acesta a răspuns scurt, retezând
orice comentariu:
,,- Nu puteți să aveți grijă de ea,
duceți-o la azil!”
Scurt. El e ocupat cu literatura, cu
politica, cu alegerile. Să piardă timpul cu o babă? Ar fi fost absurd!
Numai văzând asemenea cazuri, asemenea
nedreptăți strigătoare la cer, înțelegi mai bine ca oricând că trebuie să
existe o judecată supremă, o dreptate dumnezeiască pentru toți și pentru toate.
Altfel ar fi prea absurdă viața uneori! Nu?
(Moașa Chița, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VIII (1996), nr. 1731(7 nov.), p.
2; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori,
Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp.
28-29; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 43
- 44; în vol. Inima mamei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
107-108).
Pr. Al. Stnciulescu-Bârda
Rugaciune
la revarsatul zorilor
Cuv.
Sofronie Saharov, trad. Ierom Rafail Noica.
Tu Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea
nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul
botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta
pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie
decat numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu
îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi:"Tot ce
veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi:"orice veţi cere
în numele Meu, voi face vouă".
De aceea, îndrăznesc să Te chem pe
Tine:Curateste-ma de orice intinaciune a trupului si a duhului.Învaţă-mă să ma
rog cum se cuvine. Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii
Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în
toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste,
blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa
Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa
Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie.
Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea,
cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi
întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea
şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când
voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci
sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este
bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel
de pornire care nu-Ti este bineplacuta Tie şi-l răneste pe aproapele meu.
Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum
trebuie să vorbesc.
Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să
tac în duh de pace, in care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu
mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile
Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine!
Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea
mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine
lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de
ticăloşia şi josnicia mea.
Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele,
ci mai degraba sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie,
celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit:din toată
inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea:
din toată fiinţa mea.
Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi
conştiinţă.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a
intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ti
pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când
mintea mea e încă oarba.
Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste
dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas
înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curăţeşte-mă de toate gândurile tainuite,
de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de
judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi nemarginita Ta dragoste de oameni, ascultă
rugăciunea mea!
AMIN!
SENS
UNIC
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ma simt plin de lumina, de caldura si de
liniste când ma îndrept cu tot sufletul catre Soarele cel nevazut, Soarele
Dreptatii, Hristos, Dumnezeul meu. Atunci mi se topeste gheata de pe inima,
mi-o simt spalata de necuratie si stricaciune, se risipeste bezna, fuge moartea
duhovniceasca, se înstapâneste viata cereasca, nimic din cele pamântesti nu ma
mai atinge.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 304
In
memoriam: Prof. Olga Buzatu
N-am crezut că va veni vremea, când despre Doamna Olga se va vorbi la trecut, ca
despre cineva care a plecat dintre noi. Și, totuși, iată că a venit și acel
timp! Nu credeam că acel zâmbet aproape permanent, acea bunătate maternă se va
stinge într-o zi.
Așa am cunoscut-o cu mai bine de șaizeci
de ani în urmă. Venise cu familia în Malovăț de mai mulți ani. Se stabiliseră
acolo, se obișnuiseră cu oamenii. Îi cunoșteau pe toți și erau cunoscuți și
iubiți. Participau nestingheriți la clipe de bucurie și de durere ale
localnicilor, învățau, cununau, moșeau, petreceau, într-un cuvânt se
înfrățiseră cu oamenii satului, parcă ar
fi fost de acolo de când lumea.
Veniseră de prin Gorj, dar nimeni nu-i
socotea venetici, ba, dimpotrivă, erau de-ai noștri. Organizau serbări, piese
de teatru sătesc, încercau să facă viața mai frumoasă, încercau, pe cât le era
posibil, să trezească interesul față de cultură.
La școală Domnul Nicolae Buzatu era
director. Doamna Olga mi-a predat Geografia și Botanica. La orele domniei – sale
se învăța carte. Nu bătea pe nimeni, nu dădea note rele, dimpotrivă. Avea însă
un fel de a fi, un anumit tact pedagogic, care-l făcea pe cel leneș să învețe
și pe cel mai zurbagiu să se potolească. Ne iubea pe toți și se bucura când
intra în clasă. Ne era dragă și o doream tot veselă și zâmbitoare. Dacă vreunul
nu învăța sau nu era disciplinat, Doamna Olga se întrista. Tristețea dumneaei
era mai dureroasă decât o palmă pe obraz. Erau prea frumoase orele acelea, ca
să le profanăm prin lene, indisciplină sau alte copilării. Era vreme de
învățat, era vreme de glumit la orele dânsei.
Geografia era un obiect destul de greu,
dar cu Doamna Olga era ușor și frumos. Când vedea că ne poticnim la urcuș,
organiza concursuri pe clase. Ne aducea tot felul de broșuri și reviste, cu
care ne răsplătea răspunsurile bune. Multe din întrebările și răspunsurile de
la acele concursuri îmi mai stăruie și azi în amintire, iar în biblioteca mea
mai întâlnesc și azi broșuri de la Doamna Olga.
În clasele de liceu și seminar puține
cunoștințe mi-au trebuit să mai adaug la geografie față de cele ce-mi
rămăseseră de la Doamna Olga. Am călătorit, mai târziu, țara în lung și-n lat,
dar o mare parte din bucuria călătoriilor am filtrat-o prin sufletul elevului
cu lecția învățată la orele de geografie.
La o oră de Botanică ne-a vorbit despre
toporași (tămâioare) și ne-a precizat, printre altele, că din această floare se
extrag parfumuri foarte scumpe. Atunci, privind undeva în zare, peste noi și
peste ani, ne-a spus:
,,- Poate într-o bună zi și dintre voi se
vor ridica doamne, care vor folosi parfum de toporași, sau domni, ale căror
soții se vor parfuma astfel! Atunci veți trece pe lângă mine, care voi fi o
băbuță urâtă, cocoșată și zgâită, și vă veți face că nu mă mai cunoașteți!”
Nu știu dacă dintre numeroasele generații
de elevi și eleve ale dumneaei a folosit vreunul sau vreuna parfum de toporași,
dar știu că aproape niciunul n-a văzut-o pe Doamna Olga bătrână, cocoșată și
zgâită. S-a retras demult din văzul lumii, sfioasă și tăcută și a așteptat în
liniște și suferință momentul marii treceri. A vrut să ne lase imaginea sa de
altădată neclintită în memorie, imaginea de pe când era tânără, frumoasă,
zâmbitoare. A trebuit să aflăm din ziare că a vrut să plece dintre noi. N-a
reușit să ne părăsească pe deplin, căci o bună parte din ființa Domniei-sale a
rămas risipită în miile de suflete ale foștilor săi elevi.
Vă mulțumim pentru tot și pentru toate și
vă sărutăm memoria, Doamnă! Dumnezeu să vă așeze printre florile pe care le-ați
iubit atât!
(Profesor Olga Buzatu, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1541(14 febr.), p. 7; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997,
pp. 93-95; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 251 - 252; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 105-106; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri
din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp. 189 – 190).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MERSUL
OMULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum mama îsi învata copilul sa mearga,
ne învata si Domnul sa credem în El cu credinta vie. Mama îsi pune copilul pe
picioare, îl lasa sa stea asa, se îndeparteaza de el, apoi îl cheama sa vina la
ea. Ramânând singur, fara sprijinul mamei, copilul începe sa plânga, vrea sa se
duca la ea, dar nu încearca, de frica sa faca primii pasi, pâna când se
hotaraste sa paseasca si cade. Întocmai ca o mama, Domnul îl învata pe crestin
sa creada în El, credinta fiind ca si mersul (credinta – cale duhovniceasca). Credinta
noastra este firava, lipsita de experienta, întocmai ca un copil care învata sa
mearga. Domnul ne lipseste de sprijinul Sau, lasându-ne pe seama diavolului sau
a feluritelor necazuri si suparari. Ceva mai târziu însa, când avem mare nevoie
de ajutor ca sa scapam de ele (când nu simtim nevoia mântuirii nu suntem gata
sa mergem la El), parca ne-ar îndemna sa ne îndreptam catre El (si trebuie,
într-adevar, sa o facem) dupa ajutor. Crestinul îsi da silinta sa faca aceasta,
„da drumul” ochilor mintii (asa cum copilul îsi da drumul la picioare),
încearca sa-l vada cu el pe Domnul, dar inima care nu este obisnuita sa-l
„vada” pe Dumnezeu se teme sa-si faca curaj, se împiedica si cade. Vrajmasul si
stricaciunea pacatului pe care o avem de la nastere închid ochii inimii care
încerca sa vada, tinându-l pe om departe de Dumnezeu, facându-l sa nu poata
înainta. Domnul îi este totusi aproape, gata sa-l aduca la Sine, sa-l cuprinda
chiar si în brate, numai sa vina la El cu credinta; si atunci când,
straduindu-te, reusesti sa-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îti întinde o
mâna de ajutor, ca si cum te-ar lua în brate si ti-ar alunga vrajmasii. Atunci
simte crestinul îmbratisarea Mântuitorului Însusi. Slava bunatatii si
întelepciunii Tale, Doamne! Asa cum, atunci când esti strâmtorat de diavolul si
de toate necazurile trebuie sa vezi îndata ca înaintea ta sta Sânul iubitor de
oameni al Mântuitorului tau, cauta cu îndraznire la acest Sân parintesc, ca la
o nesecata comoara de bunatate si darnicie si roaga-te Domnului, din toata
inima, ca sa ne faca si pe noi partasi acestui nesecat izvor de bunatate si
ajutorare duhovniceasca si îndata ti se va da ceea ce ceri. Principalul este sa
ai credinta sau vedere a inimii catre Domnul si speranta ca vei primi de la El
ceea ce Îi ceri, ca de la un Atotbun. Asa este! Experienta ne-o arata. Asa ne
învata si Dumnezeu, adica sa recunoastem ca fara El suntem de o neputinta
morala fara seaman si, cu zdrobire de inima, sa mentinem duhul nostru într-o
necontenita dispozitie rugatoare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 42-43
INFATISAREA
OMULUI
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Înfatisarea sa exterioara se afla în
armonie cu natura înconjuratoare numai în masura în care se afla într-o stare
de pace cu ea; raportata la o stare marcata de o deviere, cauzata de tulburarea
pacii si de razboi, relatia trupului omului cu natura din jurul sau este
anulata. Desi pare o relatie fireasca, acest lucru nu e decât o simpla aparenta,
deoarece cele înrudite între ele nu se lasa stapânite de o atitudine ostila.
Prin firea lor cele înrudite se iubesc reciproc; iar firea îsi hraneste si se
îngrijeste de copiii ei în chip iubitor.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 24-25
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu