Dezinformarea,
componenta de bază a războiului informațional (4)
General
mr. (r) Prof. univ. dr. Gheorghe Nicolaescu
06
Iulie 2022
Aşa cum am văzut, încercările de definire
a conceptului de dezinformare nu sunt mai vechi de 100 de ani. Şi să nu uităm
că, în perioada interbelică a secolului trecut, când sovieticii aveau structuri
de dezinformare şi şcoli de formare în serviciile secrete, în Occident nici nu
se cunoştea acest concept şi care este câmpul său de manifestare. Se vorbea,
este adevărat despre „intoxicare”, „manipulare”, „zvonistică”, „inducere în
eroare”, „propagandă albă, neagră sau gri” şi altele. Însă dezinformarea era ceva
mult mai complex, conţinând elemente din toate formele de manifestare ale
înşelătoriei propagandistice. Iar istoria a demonstrat că, dezinformarea era
cunoscută şi aplicată din cele mai vechi timpuri, chiar dacă nu se numea aşa.
Pe de altă parte, majoritatea celor care, într-un fel sau altul, au studiat
dezinformarea, au ajuns la concluzia, că amploarea acţiunilor şi a
operaţiunilor de dezinformare sunt, totuşi, limitate în timp şi spaţiu, în
dependenţă de misiunile stabilite, scopurile urmărite, amploarea şi calitatea
ţintelor, pregătirea şi experienţa specialiştilor, valoarea şi eficienţa
vectorilor de transport ale mesajelor false.
Epoca internetului a modificat întrucâtva
această percepţie, având în vedere amplitudinea mesajelor false ce pot fi
transmise, spaţiul imens pe care se află ţintele, rapiditatea transmiterii
acestor mesaje şi nu în ultimul rând, de creşterea spectaculoasă a numărului de
subiecţi posesori de mijloace de primire-transmitere electronică a mesajelor,
precum şi a spaţiului de manifestare a acestor transmisii. Şi situaţia aceasta
capătă noi valenţe prin apariţia de noi posibilităţi tehnice precum canale de
comunicații de mare capacitate și viteză, automatizarea proceselor prin
introducerea inteligenței artificiale, etc. Chiar şi în lipsa unor instrumente
contemporane, aşa cum este internetul, se pare că au existat în trecutul
istoric capacităţi, de astă dată preponderent intelectuale, pentru conceperea
şi punerea în operă a unor campanii de dezinformare la scară mare, inclusiv
regională sau planetară.
Biserica creştină, încă de la naşterea ei,
se pare că nu s-a putut feri de tentaculele dezinformării şi manipulării.
Istoria evidenţiază în mod explicit că forţa şi prosperitatea unei civilizaţii
sunt perfect îmbinate cu forţa şi prosperitatea religiei care o deserveşte. Iar
decăderea civilizaţiei este în strânsă corelaţie cu declinul bisericii.
La 28 octombrie 312, dispare o lume, lumea
civilizaţiei romane. Constantin, care este un păgân, îl înfruntă pe Maxentiu,
la Ponte Milvio şi învinge (pod pietonal care rezistă şi azi peste Tibru, în
Roma, constituind o reală atracţie pentru turiştii străini). Tradiţia
istorico-religioasă spune că „păgânul” Constantin ar fi avut o viziune, prin
apariţia pe cer a unei cruci impresionante, înconjurată de mai multe stele care
formau un text, care spune că „prin acest semn, vei învinge”.
Porunceşte să i se confecţioneze o cruce
din pietre şi metale preţioase pe care o transformă într-un talisman pe timpul
luptei din care, cum spuneam, iese învingător. Apariţia acestei viziuni a lui
Constantin marchează data la care se presupune că s-a născut arta creştină.
Maxentiu pierde, moare înecat în Tibru, iar Constantin intră în Roma în
aclamaţiile mulţimii cu care sărbătoreşte victoria. Ce se întâmpla cu Constantin?
El a fost păgân până când şi-a dat seama că ar putea fi în interesul său să
devină creştin. Aşa trebuie să fie: păgânul Constantin să devină creştin, iar
păgânul Maxentiu să dispară. Victoria de la Ponte Milvio simbolizează că
politeismul dispare și monoteismul îi ia locul.
Toată această istorie a născut comentarii,
întrebări, aprecieri, păreri cu diferite nuanţe. Şi sunt destui cei care au
interpretat naşterea creştinismului ca nefiind altceva decât o magistrală
punere în scenă a unui scenariu geopolitico-religios conceput de ultimii
împăraţi şi învăţaţi romani care nu se puteau consola cu gândul că un Imperiu
măreţ, o civilizaţie cum era cea romană putea să se stingă cu atâta repeziciune
sub loviturile „barbarilor”. În acest context se estima că o nouă religie
fundamentată pe o doctrină puternică şi credibilă care să înlocuiască pe cea
politeistă, depăşită, ar fi însemnat salvarea civilizaţiei romane.
Dacă am admite o asemenea teorie, ar
însemna să dăm un credit extraordinar de vizionari autorilor unui asemenea
scenariu, care încă de la bun început ar putea fi caracterizat ca fiind cea mai
amplă şi mai globală operaţiune a lumii (şi aici nu avem în vedere doar lumea
romană, ci întreaga omenire cunoscută pe atunci) ale cărei efecte continuă să
se producă şi astăzi.
Sfântul Augustin, într-o deplină
concordanţă cu tradiţia teocratică, consideră că dispariţia Imperiului Roman
s-a datorat „voinţei lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că atunci când a procedat
aşa, a avut, se pare, motivele lui, care sunt şi obligatoriu cele bune. Este
adevărat că pe atunci Sf. Augustin ştia că civilizaţia creştină va lua locul
celei romane.
Să fi fost aceasta o încercare de
manipulare a opiniei popoarelor în scopul atragerii şi convertirii mai rapide a
oamenilor la noua religie? A fost oare o strategie a înțelepților acelor
timpuri de a evita dispariția Imperiului Roman prin îmbrățișarea de către
urmașul acestuia, Imperiul Roman de Răsărit, a unei noi religii care se
răspândea tot mai rapid în lumea romană? O fi fost o combinație de înțelepciune
politică și dinamică religioasă ce a permis Imperiului Roman să mai dăinuie
încă o mie de ani? Greu de dat un răspuns acceptat de toată lumea, exact cum se
întâmplă și cu ideile răspândite prin dezinformare. Dacă aplicăm acestei
situații teoria privind interpretarea evoluției istoriei umanității putem
ajunge la cu totul altă concluzie care conține și părți din cele prezentate mai
sus (o nouă religie care dă naștere unei noi societăți sau un scenariu politic
pentru o situație critică). În general, istoricii discută despre trei concepții
de evoluție a istoriei umanității: liniară, ciclică și haotică. În afară de cei
americani, care consideră că istoria are o traiectorie liniară în sensul că
pentru ei cursul istoriei este ascendent, adică din bine în mai bine, marea
majoritate a istoricilor consideră că istoria are un parcurs ciclic.
Scenariul ciclic pare cel mai adecvat
modului în care s-a trecut de la lumea romană la cea bizantină. La începuturile
sale noua Biserică Creştină a depus eforturi mari pentru consolidarea ei și
pentru unificarea dogmei creștine. Au fost create instituții (Papalitatea și
Bisericile autocefale, Inchiziţia, Excomunicările, Sanctificarea, etc.),
ulterior s-a acționat cu sabia pentru răspândirea noii credințe (Cruciadele).
Duplicitatea unora dintre aceste acțiuni evidențiază că nici Biserica n-a fost
scutită de probleme (schismele) sau de întrebări la care nu putea sau nu voia
să răspundă. Care au fost, de exemplu, cauzele reale ale „demisiei” unui papă
aflat în funcţie, lucru nemaipomenit până acum în istoria Bisericii Creştine?
Sau, de ce actualul Papă, trece relativ uşor peste marile şi gravele probleme
cu care se confruntă omenirea, dar ţine să declare public că există viaţă în
univers sau că Biblia ar putea suferi îmbunătăţiri sau completări?! Poate că nu
sunt decât tentative de a atenua o dezorientare tot mai evidentă a doctrinei
creştine rămasă în urmă faţă de evoluţia societăţii umane. Sau sunt primele
semnale că declinul civilizaţiei noastre a început deja iar Biserica se zbate
să caute soluţii de a-l stopa sau limita. Şi ar fi doar o mică parte a
retoricii, la care, evident e greu de dat un răspuns pe moment. Aici este vorba
nu de ani ci de secole. O ultimă remarcă: evoluțiile marilor religii au o
traiectorie similară cu cea a imperiilor.
Scenariul unei vaste campanii de
dezinformare, care a continuat să se manifeste permanent de aproape 2000 de
ani, fără să dispună nici de o organizare socială cum este cea actuală, nici de
specialişti în dezinformare, cum sunt cei de astăzi şi mai ales, nici de
mijloacele tehnice de comunicare actuale, pare o performanță de neînchipuit.
Mai plauzibil poate fi scenariul potrivit căruia conducătorii vremii
confruntându-se cu situații excepționale au găsit mijloacele necesare de a le
contracara sau de a le adapta intereselor lor. Au ales ceea ce câștiga
popularitate în rândul maselor (Creștinismul), au folosit simboluri pentru a
justifica alegerile făcute (bătălia de la Ponte Milvio), au luat măsuri de
consolidare a puterii folosind deopotrivă crucea și sabia. Pentru cine se
întreabă unde este dezinformarea, răspunsul este simplu: peste tot, de la
început până la sfârșit. Singura necunoscută este cea legată de când a fost
făcută conșient și când nu.
Cu operaţiuni de dezinformare grandioase
vom avea de-a face şi în prezent. Cei care au studiat fenomenul dezinformării
nu se dau înapoi nici de la a întocmi clasamente, destul de subiective,
dealtfel. Astfel, se apreciază că operaţiunea „vagonului plumbuit”, deşi acel
vagon numai plumbuit nu era, prin care V. I. Lenin a fost transportat la Sankt
Petersburg de către serviciile speciale ale Germaniei, pentru ca acolo să
organizeze şi să conducă „măreaţa” Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917,
care a avut loc, de fapt, în noiembrie. Scopul Germaniei era de a scoate Rusia
din Primul Război Mondial şi a crea o breşă majoră în frontul de luptă al
Antantei, lucru ce s-a şi întâmplat. Până la urmă această acțiune nu a folosit
la nimic germanilor, care au pierdut războiul, însă a folosit lui Lenin, care a
creat „Ţara Sovietelor” şi a încercat să aducă în lume „raiul comunist”.
Această operaţiune de dezinformare a fost organizată de specialiștii germani în
dezinformare de la Statul Major Imperial.
Consecinţele acestei operaţiuni au fost de
dimensiuni planetare: lumea a mai cunoscut un război mondial, mai devastator ca
primul, a urmat o pace precară, urmată de un îndelungat Război Rece într-o lume
divizată ideologic. Dezinformarea iniţială a fost alimentată permanent de o
propagandă lipsită de scrupule, instrumentată de sovietici cu profesionalism şi
cheltuieli imense (mai ales în sfera internaţională).
Istoria operaţiunilor de dezinformare la
nivel planetar continuă şi în perioada celui de- Al Doilea Război Mondial,
conform opiniei istoricului militar Victor Suvorov, un reprezentant de marcă al
spionajului militar sovietic, care a fugit în Occident în timpul Războiului
Rece unde a devenit unul dintre cei mai acerbi critici ai comunismului şi un
controversat istoric al acestuia. Suvorov vehiculează câteva idei îndrăzneţe
bazate pe o grămadă de argumente mai mult sau mai puţin credibile în legătură
cu participarea Uniunii Sovietice la cel de-Al Doilea Război Mondial, idei care
dacă se vor adeveri ar crea o adevărată decredibilizare a istoriografiei sovietice
în domeniu. Suvorov susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că germanii au avut
în prima fază a agresiunii acel succes fulminant nu pentru că Stalin era
nepregătit pentru război, ci din cu totul alte cauze:
- Deşi Hitler concentrase la graniţa de
Vest a URSS trupe şi tehnică de război cu multe luni înainte de 22.06.1941,
Stalin nu a crezut nicio clipă că armata germană va ataca U.R.S.S.;
- Existența Pactului de Neagresiune
sovieto-german nu a împiedicat Armata Roşie să se pregătească cu mult înainte
de izbucnirea războiului cu Germania. În scopul unei ofensive generalizate în
Vest, Armata Roşie pregătise o bază de plecare la ofensivă, dislocase trupe
puternice în zona de graniţă cu Polonia, neluând nicio măsură pentru o cât de
sumară amenajare a poziţiilor de apărare în varianta atacului teritoriului
sovietic dinspre Vest. Spera ca trupele germane să se uzeze în războiul cu
Occidentul, urmând ca el să le dea lovitura decisivă când nu se va aştepta. Pe
toată întinderea frontierei de Vest nu existau raioane fortificate sau
aliniamente de apărare consolidate pentru contracararea unei agresiuni armate.
Trupele de la graniţă aşteptau semnalul plecării la ofensivă. Doar că Hitler,
informat sau nu despre intenţiile sovietice, i-a luat-o înainte şi a atacat pe
22.06.1941. Trupele şi tehnica de la sol, avioane, tancuri, autovehicule, toate
descoperite, au constituit o ţintă uşoară pentru tancurile şi aviaţia germane.
- Decimarea corpului de comandă la toate
nivelurile Armatei ruse de către Stalin au redus simţitor şansele marilor
unităţi sovietice de a lua măsuri împotriva dezastrului din prima fază a
războiului. Incompetenţa şi laşitatea au constituit un alt factor, extrem de
important pentru pierderea iniţiativei strategice de către ruşi, care aveau
avantajul numeric, atât în oameni cât şi în tehnică. În teritoriul sovietic, pe
baza de plecare la ofensivă, Armata Roşie dispunea de 12.379 tancuri, din care
1.588 T-34, cele mai bune tancuri din lume la acea dată, iar în aviaţie
raportul de forţe era de 2/1 în favoarea ruşilor (mai puțin în ceea ce privește
calitatea acestora unde avioanele rusești erau mult inferioare celor germane).
Adevărul acestei catastrofe a fost ascuns
cercetătorilor şi opiniei publice până la declasificarea documentelor operative
din arhivele militare de la începutul acestui secol. Lucrurile au început să
iasă la lumină şi acest proces este doar la început. Mitul Imperiului Sovietic
cel Paşnic şi Neînarmat s-a prăbuşit, dovada că dezinformarea, oricât de bine
ar fi fost pregătită, îşi atinge limitele şi adevărul începe să iasă la iveală.
Probabil că și istoria participării URSS la Al Doilea Război Mondial va suferi
unele modificări. Este foarte interesant faptul că istoricul rus contemporan,
Mark Solonim, afirmă despre cartea lui Suvorov că este cea mai bună carte de
istorie pe care a citit-o.
Rescrierea istoriei le va fi de folos mai
ales tinerilor. Cu siguranţă vor exista şocuri, contestaţii, proteste,
sentimente de nemulţumire şi chiar ură împotriva celor care s-au silit să
descopere adevărul. Mai rămâne o singură întrebare, anume dacă scrierile lui
Suvorov au fost scrise la comandă sau nu? Și astfel putem intra în altă poveste
despre dezinformare.
Preţul victoriei U.R.S.S. în război nu
este cunoscut în întregime. Nici nu ar fi putut fi, în condiţiile unei acerbe
campanii de dezinformare și a comportamentului specific dictaturii staliniste,
ideologiei comuniste, de posibilităţile care existau în epocă de a ascunde
adevărul, dintre care unele se perpetuează şi astăzi. Marele gânditor chinez
din secolul al II-lea sau al IV-lea i.ch., generalul Sun Tzu, spunea că
„întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie”. Cu alte cuvinte, să nu
avem niciodată impresia că un conflict militar, în prezent sau în viitor, se va
desfăşura ca un duel între doi gentlemeni la marginea pădurii, cu arbitrii,
martori şi norme cavalereşti. În niciun caz. Întotdeauna vor exista interese
ascunse, mijloace de luptă secrete şi discuţii în spatele uşilor închise și
trădări. Secolul în care trăim este supranumit „secolul minciunii” și putem
constata că denumirea nu este exagerată cu nimic. Vectorii de dezinformare s-au
diversificat, ajungând până la nivelul șefilor de state (sunt atâtea exemple
încât nici nu mai este cazul să le enumerăm).
Astăzi volumul de cunoştinţe de care
dispunem despre dezinformare a crescut şi va continua să crească. Amploarea
acţiunilor şi operaţiunilor de dezinformare a căpătat dimensiuni chiar
planetare. Dacă J. P. Chatala făcea referire în scrierile sale la domeniul
politic, iar V. Volkoff se desprindea cu greu de teoriile sale, mai ales în
domeniul militar, astăzi, dezinformarea vizează absolut toate domeniile vieţii
sociale – începând cu mediul, şi terminând cu viaţa politică şi conflictele de
orice natură.
La amploarea spaţiului şi capacitatea
mijloacelor de purtare a mesajelor de dezinformare şi manipulare, comanditarii
au nevoie de cât mai mulţi subiecţi umani care să fie introduşi în joc. Era
internetului poate susţine un asemenea demers. „Marea dezinformare” era, după
cum am constatat, strâns legată de regimurile totalitare (stalinist, nazist,
comunist ş.a.). Noile şi atât de performantele mijloace de comunicare de astăzi
nu vor mai face posibilă o decelare a autorilor și ţintelor. Toată opinia publică
va fi afectată, în grade diferite, de efectele dezinformării şi manipulării,
însă tineretul şi presa vor constitui în continuare „ţinte cu grad mai mare de
sensibilitate”.
Teribila revărsare de informaţii false sau
reale din zilele noastre a scăpat, se pare, demult, de sub control. Oamenii, cu
preponderență tinerii, tind să depindă tot mai mult de mijloacele de
„comunicare” pe care le posedă şi de care vor deveni pe zi ce trece mai
dependenți. Este diminuată progresiv comunicarea interumană, apare însingurarea
şi retragerea într-un univers care nu le aparţine decât într-o proporţie
nesemnificativă. Izolarea individului devine pe zi ce trece tot mai evidentă.
Cultura realizată pe internet este o spoială, este superficială, uneori datele
folosite sunt intenționat sau neintenționat greșite și rezultatul este lenea și
aservirea intelectuală a maselor care sunt tot timpul mai preocupate de altceva
și tot mai puțin de garnisirea minții, discernământului, gândirii logice și
creative. Într-un asemenea context, acţiunile de dezinformare şi manipulare vor
avea succese sigure. Ceea ce se întâmplă azi în lume cu pandemia de Covid -19
nu este decât o demonstraţie a ceea ce reprezintă „dezinformarea globală”, care
poate fi considerată o formă de control asupra minții umane.
Dacă admitem că pandemia universală de
Covid-19 este rezultatul unui megascenariu de dezinformare şi manipulare a
opiniei publice internaţionale, pusă în operă de specialişti în domeniu, apar
noi întrebări fără răspuns. Interesant este că acei „comanditari” care ar
trebui să fie evidenţiaţi într-un final, nu sunt cunoscuţi încă. Cei care se
perindă pe la televiziuni şi pe Internet şi care propăvăduiesc tot felul de
teorii - mă refer la miliardarii, şefii unor instituţii internaţionale, etc.,
nu par a fi capabili de astfel de scenarii complexe. Scenariul pare pus la
punct cu mult timp în urmă şi pus în mişcare abia atunci când condiţiile au
fost prielnice. Şi este foarte posibil ca această pandemie să constituie doar o
primă etapă a unui scenariu şi mai amplu, mai dur şi mai eficient, care ar
putea cuprinde războaie regionale, criză alimentară, energetică, financiară,
ecologică, hidrologică, etc.
Sunt semne că civilizaţia noastră intră
într-o nouă etapă şi poate şi ultima. Şi dacă admitem aceasta, va trebui să fim
de acord că şi religia, poate ultimul nostru reazem, va fi marcată de o criză
majoră care va afecta profund întreaga umanitate.
Concluzii
În lumea de azi, dezinformarea a căpătat o
altă filosofie. Termenii în care ea se preconizează, se constituie şi se
materializează diferă radical de felul în care se petreceau lucrurile acum
20-30 de ani. Şi mai trebuie subliniat că astăzi, dezinformarea a căpătat o
dimensiune globală, iar concepţia nu mai aparţine unor grupuri restrânse, în
care rolul principal îl jucau serviciile secrete. „Comanditarii”, care erau de
regulă în spatele cortinei, apar fără jenă pe scena publică. Scopurile
campaniilor de dezinformare se descoperă greu şi accidental. Ţintele şi
scopurile sunt greu de precizat. Intoxicarea şi, în consecinţă, manipularea
opiniei publice sunt atât de stresante şi obositoare, încât la un anumit moment
se instalează lipsa de interes faţă de evenimente, ceea ce augmentează efectul
dezinformări.
Actorii principali ai unui „joc de
dezinformare”, se cunosc şi sunt puţini la număr. În rest, nu există decât
figuranţi, care plătiţi cu bani grei sau din spirit gregar fac jocurile celor
care au conceput operaţia de dezinformare. Prin media socială dezinformarea se
prezintă ca un drog letal.
Se estimează că dacă aceasta va fi
traiectoria urmată de dezinformare, efectul ei se va diminua treptat datorită
instalării neîncrederii și în final se va ajunge la dispariţia ei totală.
Aceasta se va redefini în funcţie de noua matrice a societăţii viitorului. Cu
alte cuvinte, ne vom obişnui să trăim cu dezinformarea în „casă” şi vom căuta
să consumăm informaţii din zona divertismentului ieftin şi grotesc. De aici
până la autointoxicare şi autodezinformare nu mai e decât un singur pas,
datorat unei indiferenţe egale cu inconştienţa.
În viitor nu prea va mai exista o
posibilitate reală de protecţie împotriva efectelor dezinformării.
Autocontrolul, autoeducaţia, cultura generală, spiritul critic, autoexigenţa în
selectarea informaţiilor reale nu vor mai fi suficiente.
Nu trebuie uitat statul care, în prezent
se implică activ în combaterea dezinformării, dar care în viitor, rămas fără
inamic, ar putea ajunge să folosească toate cunoștințele acumulate, precum și
tehnologiile folosite, pentru realizarea altor scopuri care pot aduce atingere
libertății și liberului arbitru propriilor cetățeni[1].
Bibliografie
- Thomas, B. Allen, Declasificat – 50 de
documente strict secrete care au schimbat istoria, Editura Curtea Veche ,
Bucureşti, 2009
- Gustave, le Bon, Psihologia mulțimilor,
Editura Antet XX Pres, Filipeşti de Târg, Prahova
- H. P. Vathala, Epoca dezinformării ,
Editura Antet, Filipeşti de Târg, Prahova
- Noam Chomsky, Cine conduce lumea,
Editura Kronika, Bucureşti
- The enclicopedia of conspiracy theories,
Collins & Brown, London
- Vasili, Mitrokhin, Cristhopher Anrew,
KGB în europa şi în vest, vol. I, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006
- Vasili, Mitrokhin, Cristhopher Anrew,
kgb în lume, vol.II, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006
- Michel, Onfray, Decădere, viața şi
moartea, ideo-creştinismului, Editura Asociaţiei de Știinţe Cognitive din
România, Cluj Napoca, 2018
- Augustin S. Aureliu, Opera omnia, Cluj
Napoca, Editura Dacia 2002, lucrare publicată în limba română
- Daniel, Pipes, Paranoia conspiratiei, Editura
Antet, Bucureşti, 1998
- Mark, Solonin, Butoiul şi cercurile,
Editura Polirom, Bucureşti, 2012
- Victor, Suvorov, Spărgătorul de gheaţă,
Editura Polirom, Bucureşti, 2010
- Bogdan, Teodorescu, Cinci milenii de
manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010
- Sun Tzu, Arta războiului, Editura
Samizdat
- Vladimir Volkoff, Tratat de
dezinformare, Editura Antet
- VladimirVolkoff, Dezinformarea, arma de
război, Editura Incitatus
- Ludmila, Ulitkaia, A fost doar ciumă,
Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2021
- Jean Noel Kapferer, Zvonurile, cel mai
vechi mijloc de informare din lume, vol. I și II, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993
[1] - Revista „Dincolo de orizonturi”,
Anul VII, Nr. 13/2022, p. 78-85
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu