Ioan Miclău-Gepianu - POETUL

 

POETUL

 

~*~

 

Vis cu primăveri de basme

Și iubiri de lumi senine,

Vin să umple-a sa ființă,

Cu imense idealuri și credințe!

 

Învelit cu cer și ape,

Pe-o potecă de pădure,

Ori pe-un bulevard modern,

Geniul său ar vrea să-l scape

De-al gândirilor infern!

 

Tu, Poet, ești exponentul

Suferințelor de veacuri,

Dar și zâmbetul iubirii,

Strălucind pe frunți momentul

Cel etern al legii Firii!

 

De vr-n caracter sinistru,

Fără jenă și simțire

Se înghesuie-n mulțime

Să ia titlul de ministru,

Tu roșești de-a lui sluțime!

 

E vreo dragoste vândută

Pe un preț de-nșelăciune?

Tot în pieptul tău va pune

Un suspin și-o jale crudă -

Viers de foc pe-a lirei strune!

 

Iar de lumea-și crapă capul

Ca să scoată vreo idee,

Întru a-și lumina calea

Ce o calcă precum racul,

Tu vei implora salvarea;

 

Prin xil și țări streine,

Numai pentru simplu fapt

De a spune adevărul:

”Tu, Ovidiu, știi mai bine,

De ce-a fost Senatul apt!”

 

Tu știai limba Naturii,

Când șoptește, când inspiră,

Cănd amenință cu fulger

Calea păcătoasă a urii!

”Tu, Poet, ești chip de înger”.

 

~*~

(Lui A.B.)

IOAN MICLAU