”PĂMÂNT ȘI APĂ”
(Din legendele Traciei)
MOTTO:
...După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Darius a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vr-un pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă”
Mihai Eminescu- Scrisoarea a III-a-1881
Istoriograful de profesiune,
acel harnic uricar și căutător prin universala Istorie și Preistorie a
Omenirii, va recunoaște de la prima ochire adevărul adânc istoric și real,
așezat în versul eminescian: ”Au venit și-n țara noastră de-au cerut –”pământ
și apă”. Cu toate că expresia ”pământ și apă” este
rezultatul imaginației poetice, spusă de poetul nostru geniu, în sensul cel mai
metaforic, istoriograful va recunoaște și aprecia imediat exactitatea cu care maestrul
poeziei românești așează în vers o realitate istorică precisă.
Fiind, deci, vorba tocmai de
acea formulă folosită. Heralzii (soliile) regilor Persiei, veniți să pretindă
supunere, ”pământ și apă”cereau de la cetățile și popoarele ce urmau a
fi supuse și înrobite. ”Pământ și apă”, au cerut solii lui Darius I,
”regele regilor”, când acesta avu nebuna idee de a mărșălui spre Tracia. ”Pământ
și apă”pentru regele lor au cerut soliile persane anticilor cetăți
grecești, ionienilor, dorienilor, spartanilor, macedonenilor, etc. Cât au fost
tiranii antici de tirani, mulți s-au plecat invaziei persane, că multe erau
certurile și ambițiile între cetățile Greciei antice.
Așadar, iată că în anii 514
î.d.Hristos, Darius a lui Istaspes, în fruntea unor largi cohorte militare,
vine de cere Traciei, ”pământ și apă”. Și ajunge la gurile
Dunării. Partea dintre Dunăre și Marea Neagră(Pontul Euxin) era numită Sciția
Minor și corespundea Dobrogei actuale, fiind în același timp parte din Moesia.
Dar la Nord de Dunăre, în pământurile care acum se cheamă Valahia și Moldova (Istoria
Greciei-de J.B.Bury,1903), trăiau popoare pe care grecii le-au numit în
general sciți, dar, desigur incorect, pentru că în operele literare și
istoriografice grecești (Sofocle, Herodot, Tucicide) se vorbește despre Traci,
ca fiind locuiotorii acelor Pământuri ale Moesiei. Herodot și mai sigur ne
informează că Geții erau locuitorii autohtoni în ținuturile Dunării de Jos. Și
tot mulțumită lui Herodot aflăm că: ”Geții erau cei mai viteji și cei
mai drepți dintre traci”.Dar neamul tracilor(spune Herodot) este cel
mai mare dintre toate neamurile, după acela al indienilor. În Peninsula
Balcanică și la Nord de Dunăre trăia acest mare neam al tracilor. Cel din Sudul
Dunării trăia împărțit în numeroase triburi, ca Odrizii și Moiesii. Tracii din Dobrogea,
Moldova și Muntenia se numeau Geți, iar cei din Transilvania, Banat și Oltenia
se numeau Daci. Dar ei vorbeau aceeași limbă spune tot Herodot. Și, peste încă
patru sute de ani, aceleași triburi autohtone din Spațiul carpato-dunărean vor
fi notate în izvoarele latine (Caesar, Pompeius, Trogus, Strabon, Horațiu,
Vergiliu, Ovidiu) sub numele de daci și geto-daci la fel. După toate izvoarele
și menționările istoricilor vremii, precum și din traducerile epigrafiilor
ulterioare, s-a stabilit cu certitudine că geto-dacii erau, de fapt, cu mult timp
înaintea expediției lui Darius I, stăpânitori de vatră. Strabon, geograf și
istoric de seamă, ne informează din nou, că: Geții vorbeau aceeași limbă cu
tracii, iar dacii au aceeași limbă cu geții. Ritul lor religios era de o
factură ”urano-solar”, iar în același timp politeist.
Principalele zeități
erauZalmoxes, Gebeleizis, Bendis, etc. Sciții intră în contact cu triburile
geto-dace mai mult prin intermediul schimburilor economice, sau al unor
încursiuni militare, numai că, lovindu-se de vitejia geților, cruzimea nu prea
le-a fost cu succes, din moment ce geții reușesc să-i ogoiască, stând pe picior
de egalitate. Că or fi fost sciții atât de cruzi, încât au mâncat, efectiv,
circa 700 de perși căzuți prinzonieri, iar din craniile acestora au băut vin,
legendele oricum povestesc, iar cu timpul s-a ajuns la credibilitate. Tot
Herodot ne spune că, de fapt, Darius urmărea o revanșă asupra sciților, care,
cu circa o sută de ani în urmă ocupaseră Media persească. Oricum, ”regele
regilor” adusese cu el și pe arhitectul Samian, pentru a lega din corăbii un
pod peste Bosfor, la Nord de Bizanț. El se afla, deci, la porțile Europei, ba
încă reuși să-și așeze satrapii săi guvernatori peste cetățile grecești.
Tracia era întinsă și bogată,
îl ademenea, numai că pădurile cele mari și întunecoase le ascundea lor potopul
ce-i aștepta. Apoi, cohortelor sale militare Darius adaugă tiranii și despoții
cetăților supuse lui. Histiaeus, tiranul Miletului, Miltiades, despotul din
Chersonesus, Lidienii, Frigienii, Spartanii, Ionienii, Dorienii, mulțimi de
venetici asiatici s-au alăturat regelui persan. Așadar, nori negri planau
deasupra Traciei. Dar Tracia era puternică și bogată. Ocupația principală era
agricultura. Holdele întinse de mei dădeau geto-dacilor hrana lor preferată, de
care prof. de Istorie Protopopescu din Sydney, ne povestește azi de
tradiționala mămăligă românească. Tracii erau vestiți crescători de animale.
Laptele le era suficient, iar fierberea acestuia cu mei era o rețetă culinară
de zile mari. Practicau tracii geto-daci aurăria, argintăria, dulgheria,
fierăria, meșteșuguri care le asigurau nu numai unelte de muncă, dar și arme de
luptă.
Atelierele meșteșugărești
zornăiau la Uioara(lângă Cluj), la Deva, lângă Hunedoara și la Drajna de
Jos(lângă Ploiești). Depozitele de bare de bronz erau enorme. Geto-Dacii din
Tracia erau făuritori de săgeți de luptă, arcuri, cuțitoaie și custuri, scări
de călărie și scuturi de apărare, necesare la nevoie. Și ocaziile nu lipseau,
după cum știm, începând cu celții, sciții, grecii, etc. Albinăritul era iar o
ocupație plăcută, femeile prelucrau cânepa, țesând pânză deosebit de frumoasă,
albă sau înflorată.
Spiritual, tracii erau
mărinimoși, iubitori de pace dar și buni la suflet. Legenda ne amintește de
Dromihete, care, capturându-l pe Lisimah (sec.III,î.d.Hristos), cu întreaga
armată a acestuia, îl aduce la curtea sa ospătându-l cu toată cinstea, îl
eliberează cu întreaga armată, iar acest gest dă macedonenilor o bună lecție, ce
se fructifică ulterior într-o bună vecinătate cu geto-dacii. Numai că logica
spiritului e mult mai ingenioasă, astfel cine e capabil să împlinească fapta
lui Dromihete, are și siguranța puterii proprii neumbrite de nici o frică.
Această calitate a bunătății sufletești se pare că, ereditar, s-a transmis
însăși poporului român până în ziua de azi. Alt simț și gândire însă domina
caracterul lui Darius ajuns acum la gurile Dunării europene. Dornic de mărire
și putere, el face un complot împotriva propriului lui tată, Hystaspes, pe care
îl ucide pentru a-i lua tronul. Visul lui era de a intra în Tracia și a o
înrobi, punând-o sub guvernarea satrapilor perși. Dar, se pare că puține
informații aveau perșii despre traci, pentru că cel apt de fapte mărinimoase
mai are de la natură și acea tărie de voință și vitejie de a-și apăra vatra,
iar geții cu sciții din Dobrogea(Sciția Mică), pe unde Darius avu plan să intre
în Tracia, nu era tocmai ceea ce regele persan își închipuia, cum erau adică
acei coloniști greci de pe coastele Pontului Euxin. Tracii geto-daci coborau
din preistorie, cu cele șase sute de milenii de ani în vatră. Ar fi fost o
incomoditate pentru ei să-i deranjeze cineva tocmai acum, când lumea se pare că
se apropie de cea a treia mare diviziune socială a muncii. Europa depășea Asia,
iar ulterior, odată cu apariția în scena istoriei a lui Alexandru Macedon,
balanța puterilor este înclinată definitiv. Apariția Romei romane șterge orice
speranță de subjugarea Europei. Dar, deși vremea nefiind încă cea amintită mai
sus, oricum Tracia nu era o pradă ușoară, așa cum visau regii persani,Cyrus,
Cambyses, Hystaspes și Darius care acum se afla la gurile Dunării, cu o imensă
armată. Oricum, corăbiile grecești, ioniene,spartane înaintară în sus-ul
Dunării, iar în dreptul Sciției Mici ajutară de aruncară pod de corăbii peste
Dunăre, de trecu Darius în fruntea armatelor sale. Numai că ”regele regilor” se
îngrozi numai uitându-se spre întunecimea codrilor păduroși ai Traciei. Acolo
îi aștepta spaima și necunoscutul, iar Darius bănuia aceasta. Rătăci el cu
armata cât rătăci prin câmpiile trace, încât, până la urmă, ajunse de pierdu și
legătura cu propria-i armată. Înspăimântat de strășnicia vitejească a geților
ce sar la luptă (Herodot – ”fiind geții cei mai viteji dintre
traci”),Darius se retrage spre podul de corăbii pentru a regăsi și prelua sub
comandă cohortele militare împrăștiate aiuirea, în timp ce tiranii cetăților grecești
mai mult îi încurcau planurile, în special Miltiade. Darius vru să dărâme podul
de corăbii de peste Dunăre, probabil din motiv ca sciții și geții să nu-l poată
folosi într-o anume situație. Căpitanii greci îl sfătuiră să lase podul, că în
cazul unei situații norocoase va fi necesar iar. Atunci marele ”rege al
regilor”Darius, după cum atestă legendele istorice, luă acel fir de sfoară, pe
care făcu șaizeci de noduri și spuse celor lăsați la pod, ca numai un nod să
desfacă în fiecare zi, iar dacă la sfârșitul acestora el încă nu se va reântoarce
la pod, să dărâme podul. Tiranul din Milet, Histianeus, fiind mai docil regelui,
îl duse în cetatea sa de-i dădu ocrotire. Curând însă aprigii călăreți geți ajunseră
la liniile Dunării, prăpădiră podul, iar sciții cei adevărați, veniți din nordurile
Mării Negre, spun legendele, se veseleau acum umplându-și frigările cu carne de
perși căzuți. Și numai după vreo 12 ani se mai reîntoarse Darius cu armatele
persane, însă cea mai grozavă invazie persană consemnată de istorie, a fost cea
condusă de Xerxes, când, aproximativ 5 milioane de oameni adunați și înarmați
mărșăluiau spre porțile Europei, spre Tracia și Grecia antică. Dar, zadarnică a
fost pieirea atâtor vieți omenești, căci Tracia tot pe loc a rămas, la fel
grecii, la fel românii. Ba mai mult, după cum Istoria arată, Tracia se centralizează,
născându-se Dacia ca stat deosebit de puternic sub conducerea lui Burebista (70-44
î.d.Hristos). În cadrul Daciei se cuprindea spațiul de la Marea Neagră până în
Slovacia și Munții Balcani. Burebista avea o armată numeroasă.
Înfrângând triburile celtice
afate la hotarele Nord-Vestice ale Daciei. Marele stat Dac intră în conflict cu
statul Roman ce intenționa cucerirea Peninsulei Balcanice, fapt ce, desigur, nu
plăcea suveranului dac Burebista. Caius Iulius Caesar se pregăti cu armata să
intre în Dacia pentru a-l înfrânge pe Burebista, dar aceasta nu se întâmplă,
pentru că în 44 î.d.Hr.,împăratul roman este asasinat în
senatul roman. În același timp, în Dacia, un grup de nobili daci îl înlătură pe
Burebista de la putere, dar vechiul nucleu statal rămâne la Sarmisegetuza, în
Munții Orăștiei, deși Dacia se destrămă în mai multe părți. Dar dacă n-au avut romanii
dorința urgentă a se război cu dacii și nici Burebista șansa a se măsura cu romanii,
va face aceasta Decebal, înfruntându-l pe Traian, un secol mai târziu.
Restituiri:
Bibliografie:
”Scrieri în proză”Vol.I.
Ed.”Cuget Românesc”-Bârda,2006.pag.44-49 autor, Ioan Miclău
( De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”-Cringila, N.S.W).
*
VERSURI :
( Din copilăria și apoi maturitatea poetului
geniu-Mihai Eminescu)
FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM
~*~
Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor,
Dar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetișor.
Un framăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmp un văl de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpae peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschise:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și, ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis odată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer, se poate arăta:
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umeri-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
1878
REVEDERE
-Codrule,codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
-Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscole ascult,
Crengile rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeiele,
Mi-o cântă femeile.
-Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
-Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scântee pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost, așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurle,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele
1879
LA BUCOVINA
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printe stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
Ale sorții mele plângeri și surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic și ușor,
Toate-mi trec pin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte
Îmi șoptesc de dor.
Numai lângă sânu-ți geniile rele,
Care îmi descântă firul vieții mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume
Și de steaua mea.
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopții dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.
Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, și nu tace,
Tremură oșor,
În fantazii mândre, ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
Mână a ei dor.
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
1866
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu