Ioan Miclău - ”PĂMÂNT ȘI APĂ” (Din legendele Traciei)

 

”PĂMÂNT ȘI APĂ”

(Din legendele Traciei)

 

MOTTO:

...După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomenește, cu Darius a lui Istaspe;

Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vr-un pod,

De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;

Împărați, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă”

Mihai Eminescu- Scrisoarea a III-a-1881

 

Istoriograful de profesiune, acel harnic uricar și căutător prin universala Istorie și Preistorie a Omenirii, va recunoaște de la prima ochire adevărul adânc istoric și real, așezat în versul eminescian: ”Au venit și-n țara noastră de-au cerut –”pământ și apă”. Cu toate că expresia ”pământ și apă” este rezultatul imaginației poetice, spusă de poetul nostru geniu, în sensul cel mai metaforic, istoriograful va recunoaște și aprecia imediat exactitatea cu care maestrul poeziei românești așează în vers o realitate istorică precisă.

Fiind, deci, vorba tocmai de acea formulă folosită. Heralzii (soliile) regilor Persiei, veniți să pretindă supunere, ”pământ și apă”cereau de la cetățile și popoarele ce urmau a fi supuse și înrobite. ”Pământ și apă”, au cerut solii lui Darius I, ”regele regilor”, când acesta avu nebuna idee de a mărșălui spre Tracia. ”Pământ și apă”pentru regele lor au cerut soliile persane anticilor cetăți grecești, ionienilor, dorienilor, spartanilor, macedonenilor, etc. Cât au fost tiranii antici de tirani, mulți s-au plecat invaziei persane, că multe erau certurile și ambițiile între cetățile Greciei antice.

Așadar, iată că în anii 514 î.d.Hristos, Darius a lui Istaspes, în fruntea unor largi cohorte militare, vine de cere Traciei, ”pământ și apă”. Și ajunge la gurile Dunării. Partea dintre Dunăre și Marea Neagră(Pontul Euxin) era numită Sciția Minor și corespundea Dobrogei actuale, fiind în același timp parte din Moesia. Dar la Nord de Dunăre, în pământurile care acum se cheamă Valahia și Moldova (Istoria Greciei-de J.B.Bury,1903), trăiau popoare pe care grecii le-au numit în general sciți, dar, desigur incorect, pentru că în operele literare și istoriografice grecești (Sofocle, Herodot, Tucicide) se vorbește despre Traci, ca fiind locuiotorii acelor Pământuri ale Moesiei. Herodot și mai sigur ne informează că Geții erau locuitorii autohtoni în ținuturile Dunării de Jos. Și tot mulțumită lui Herodot aflăm că: ”Geții erau cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”.Dar neamul tracilor(spune Herodot) este cel mai mare dintre toate neamurile, după acela al indienilor. În Peninsula Balcanică și la Nord de Dunăre trăia acest mare neam al tracilor. Cel din Sudul Dunării trăia împărțit în numeroase triburi, ca Odrizii și Moiesii. Tracii din Dobrogea, Moldova și Muntenia se numeau Geți, iar cei din Transilvania, Banat și Oltenia se numeau Daci. Dar ei vorbeau aceeași limbă spune tot Herodot. Și, peste încă patru sute de ani, aceleași triburi autohtone din Spațiul carpato-dunărean vor fi notate în izvoarele latine (Caesar, Pompeius, Trogus, Strabon, Horațiu, Vergiliu, Ovidiu) sub numele de daci și geto-daci la fel. După toate izvoarele și menționările istoricilor vremii, precum și din traducerile epigrafiilor ulterioare, s-a stabilit cu certitudine că geto-dacii erau, de fapt, cu mult timp înaintea expediției lui Darius I, stăpânitori de vatră. Strabon, geograf și istoric de seamă, ne informează din nou, că: Geții vorbeau aceeași limbă cu tracii, iar dacii au aceeași limbă cu geții. Ritul lor religios era de o factură ”urano-solar”, iar în același timp politeist.

Principalele zeități erauZalmoxes, Gebeleizis, Bendis, etc. Sciții intră în contact cu triburile geto-dace mai mult prin intermediul schimburilor economice, sau al unor încursiuni militare, numai că, lovindu-se de vitejia geților, cruzimea nu prea le-a fost cu succes, din moment ce geții reușesc să-i ogoiască, stând pe picior de egalitate. Că or fi fost sciții atât de cruzi, încât au mâncat, efectiv, circa 700 de perși căzuți prinzonieri, iar din craniile acestora au băut vin, legendele oricum povestesc, iar cu timpul s-a ajuns la credibilitate. Tot Herodot ne spune că, de fapt, Darius urmărea o revanșă asupra sciților, care, cu circa o sută de ani în urmă ocupaseră Media persească. Oricum, ”regele regilor” adusese cu el și pe arhitectul Samian, pentru a lega din corăbii un pod peste Bosfor, la Nord de Bizanț. El se afla, deci, la porțile Europei, ba încă reuși să-și așeze satrapii săi guvernatori peste cetățile grecești.

Tracia era întinsă și bogată, îl ademenea, numai că pădurile cele mari și întunecoase le ascundea lor potopul ce-i aștepta. Apoi, cohortelor sale militare Darius adaugă tiranii și despoții cetăților supuse lui. Histiaeus, tiranul Miletului, Miltiades, despotul din Chersonesus, Lidienii, Frigienii, Spartanii, Ionienii, Dorienii, mulțimi de venetici asiatici s-au alăturat regelui persan. Așadar, nori negri planau deasupra Traciei. Dar Tracia era puternică și bogată. Ocupația principală era agricultura. Holdele întinse de mei dădeau geto-dacilor hrana lor preferată, de care prof. de Istorie Protopopescu din Sydney, ne povestește azi de tradiționala mămăligă românească. Tracii erau vestiți crescători de animale. Laptele le era suficient, iar fierberea acestuia cu mei era o rețetă culinară de zile mari. Practicau tracii geto-daci aurăria, argintăria, dulgheria, fierăria, meșteșuguri care le asigurau nu numai unelte de muncă, dar și arme de luptă.

Atelierele meșteșugărești zornăiau la Uioara(lângă Cluj), la Deva, lângă Hunedoara și la Drajna de Jos(lângă Ploiești). Depozitele de bare de bronz erau enorme. Geto-Dacii din Tracia erau făuritori de săgeți de luptă, arcuri, cuțitoaie și custuri, scări de călărie și scuturi de apărare, necesare la nevoie. Și ocaziile nu lipseau, după cum știm, începând cu celții, sciții, grecii, etc. Albinăritul era iar o ocupație plăcută, femeile prelucrau cânepa, țesând pânză deosebit de frumoasă, albă sau înflorată.

Spiritual, tracii erau mărinimoși, iubitori de pace dar și buni la suflet. Legenda ne amintește de Dromihete, care, capturându-l pe Lisimah (sec.III,î.d.Hristos), cu întreaga armată a acestuia, îl aduce la curtea sa ospătându-l cu toată cinstea, îl eliberează cu întreaga armată, iar acest gest dă macedonenilor o bună lecție, ce se fructifică ulterior într-o bună vecinătate cu geto-dacii. Numai că logica spiritului e mult mai ingenioasă, astfel cine e capabil să împlinească fapta lui Dromihete, are și siguranța puterii proprii neumbrite de nici o frică. Această calitate a bunătății sufletești se pare că, ereditar, s-a transmis însăși poporului român până în ziua de azi. Alt simț și gândire însă domina caracterul lui Darius ajuns acum la gurile Dunării europene. Dornic de mărire și putere, el face un complot împotriva propriului lui tată, Hystaspes, pe care îl ucide pentru a-i lua tronul. Visul lui era de a intra în Tracia și a o înrobi, punând-o sub guvernarea satrapilor perși. Dar, se pare că puține informații aveau perșii despre traci, pentru că cel apt de fapte mărinimoase mai are de la natură și acea tărie de voință și vitejie de a-și apăra vatra, iar geții cu sciții din Dobrogea(Sciția Mică), pe unde Darius avu plan să intre în Tracia, nu era tocmai ceea ce regele persan își închipuia, cum erau adică acei coloniști greci de pe coastele Pontului Euxin. Tracii geto-daci coborau din preistorie, cu cele șase sute de milenii de ani în vatră. Ar fi fost o incomoditate pentru ei să-i deranjeze cineva tocmai acum, când lumea se pare că se apropie de cea a treia mare diviziune socială a muncii. Europa depășea Asia, iar ulterior, odată cu apariția în scena istoriei a lui Alexandru Macedon, balanța puterilor este înclinată definitiv. Apariția Romei romane șterge orice speranță de subjugarea Europei. Dar, deși vremea nefiind încă cea amintită mai sus, oricum Tracia nu era o pradă ușoară, așa cum visau regii persani,Cyrus, Cambyses, Hystaspes și Darius care acum se afla la gurile Dunării, cu o imensă armată. Oricum, corăbiile grecești, ioniene,spartane înaintară în sus-ul Dunării, iar în dreptul Sciției Mici ajutară de aruncară pod de corăbii peste Dunăre, de trecu Darius în fruntea armatelor sale. Numai că ”regele regilor” se îngrozi numai uitându-se spre întunecimea codrilor păduroși ai Traciei. Acolo îi aștepta spaima și necunoscutul, iar Darius bănuia aceasta. Rătăci el cu armata cât rătăci prin câmpiile trace, încât, până la urmă, ajunse de pierdu și legătura cu propria-i armată. Înspăimântat de strășnicia vitejească a geților ce sar la luptă (Herodot – ”fiind geții cei mai viteji dintre traci”),Darius se retrage spre podul de corăbii pentru a regăsi și prelua sub comandă cohortele militare împrăștiate aiuirea, în timp ce tiranii cetăților grecești mai mult îi încurcau planurile, în special Miltiade. Darius vru să dărâme podul de corăbii de peste Dunăre, probabil din motiv ca sciții și geții să nu-l poată folosi într-o anume situație. Căpitanii greci îl sfătuiră să lase podul, că în cazul unei situații norocoase va fi necesar iar. Atunci marele ”rege al regilor”Darius, după cum atestă legendele istorice, luă acel fir de sfoară, pe care făcu șaizeci de noduri și spuse celor lăsați la pod, ca numai un nod să desfacă în fiecare zi, iar dacă la sfârșitul acestora el încă nu se va reântoarce la pod, să dărâme podul. Tiranul din Milet, Histianeus, fiind mai docil regelui, îl duse în cetatea sa de-i dădu ocrotire. Curând însă aprigii călăreți geți ajunseră la liniile Dunării, prăpădiră podul, iar sciții cei adevărați, veniți din nordurile Mării Negre, spun legendele, se veseleau acum umplându-și frigările cu carne de perși căzuți. Și numai după vreo 12 ani se mai reîntoarse Darius cu armatele persane, însă cea mai grozavă invazie persană consemnată de istorie, a fost cea condusă de Xerxes, când, aproximativ 5 milioane de oameni adunați și înarmați mărșăluiau spre porțile Europei, spre Tracia și Grecia antică. Dar, zadarnică a fost pieirea atâtor vieți omenești, căci Tracia tot pe loc a rămas, la fel grecii, la fel românii. Ba mai mult, după cum Istoria arată, Tracia se centralizează, născându-se Dacia ca stat deosebit de puternic sub conducerea lui Burebista (70-44 î.d.Hristos). În cadrul Daciei se cuprindea spațiul de la Marea Neagră până în Slovacia și Munții Balcani. Burebista avea o armată numeroasă.

Înfrângând triburile celtice afate la hotarele Nord-Vestice ale Daciei. Marele stat Dac intră în conflict cu statul Roman ce intenționa cucerirea Peninsulei Balcanice, fapt ce, desigur, nu plăcea suveranului dac Burebista. Caius Iulius Caesar se pregăti cu armata să intre în Dacia pentru a-l înfrânge pe Burebista, dar aceasta nu se întâmplă, pentru că în 44 î.d.Hr.,împăratul roman este asasinat în senatul roman. În același timp, în Dacia, un grup de nobili daci îl înlătură pe Burebista de la putere, dar vechiul nucleu statal rămâne la Sarmisegetuza, în Munții Orăștiei, deși Dacia se destrămă în mai multe părți. Dar dacă n-au avut romanii dorința urgentă a se război cu dacii și nici Burebista șansa a se măsura cu romanii, va face aceasta Decebal, înfruntându-l pe Traian, un secol mai târziu.

 

Restituiri:

Bibliografie:

”Scrieri în proză”Vol.I. Ed.”Cuget Românesc”-Bârda,2006.pag.44-49 autor, Ioan Miclău ( De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”-Cringila, N.S.W).

 

*

 

VERSURI :

( Din copilăria și apoi maturitatea poetului geniu-Mihai Eminescu)

 

FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM

 

~*~

Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor,

Dar brațul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetișor.

Un framăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopți întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

 

Răsare luna,-mi bate drept în față:

Un rai din basme văd printre pleoape,

Pe câmp un văl de argintie ceață,

Sclipiri pe cer, văpae peste ape,

Un bucium cântă tainic cu dulceață,

Sunând din ce în ce tot mai aproape...

Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii

Părea c-aud venind în cete cerbii.

 

Alături teiul vechi mi se deschise:

Din el ieși o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

 

Și, ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis odată-n viața ta

Un înger blând cu fața radioasă,

Venind din cer, se poate arăta:

Iar păru-i blond și moale ca mătasa

Grumazul alb și umeri-i vădea.

Prin hainele de tort subțire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.

1878

 

REVEDERE

 

-Codrule,codruțule,

Ce mai faci, drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

Și de când m-am depărtat,

Multă lume am îmblat.

 

-Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscole ascult,

Crengile rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Umplându-și cofeiele,

Mi-o cântă femeile.

-Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.

 

-Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scântee pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Și de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea.

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ținem,

Cum am fost, așa rămânem:

Marea și cu râurile,

Lumea cu pustiurle,

Luna și cu soarele,

Codrul cu izvoarele

1879

 

LA BUCOVINA

 

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printe stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

 

Ale sorții mele plângeri și surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic și ușor,

Toate-mi trec pin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

Îmi șoptesc de dor.

 

Numai lângă sânu-ți geniile rele,

Care îmi descântă firul vieții mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume

Și de steaua mea.

 

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopții dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

 

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,

Tremură oșor,

În fantazii mândre, ea își face cale,

Peste munți cu codri, peste deal și vale

Mână a ei dor.

 

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea;

Astfel, totdeauna când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!

1866