Ion Pribeagu - O femeie cinstită

 

O femeie cinstită

 

 

~*~

 

Parc-aud când trec pe stradă

Fluierând fete golanii,

Că nici nu băgăm de seamă

Cum în viață ne trec anii!

 

Cred că n-are importanță

Dacă-i Deva, Petroșani,

Ceea ce mi-aduc aminte

C-aveam optsprezece ani.

 

Și-n orașul plin de crâșme

Și cu centrul plin ca cerul,

Era un cinematograf

Și-un restaurant: Minerul.

 

Singurul locșor mai intim

Să petreci c-o nătăfleață

Și să poți mânca și bine

Era chiar jos, în piață.

 

Fiindcă aducea patroana

Numere de-atracții noi,

Chelnerițe apetisante,

Ce-atrăgeau clienții, roi.

 

Cum sosea vreo chelnăriță

Începea și agățatul -

Într-o zi o curta unul,

Altă zi, o sălta altul.

 

După ce sfârșea programul

Chefuia cu fotbaliștii

Iar când ăștia beți picau,

O interceptau rugbiștii.

 

Pe când noi, studenți, săracii,

Visând zâne și himere,

O priveam cu jind, sorbind-o

C-o cafea sau cu o bere.

 

Într-o seară, noroc chior,

Năstrușnica chelnăriță

N-avu niciun fotbalist

Ca s-o pupe pe guriță.

 

Avea părul scurt și negru

Brațe albe subțirele,

Ce să zic niște picioare

Care te chemau spre ele.

 

Noi, ștrengari, voioși și tineri,

Nici o taină nu ne scapă:

O doream și tuturora

Ne lăsase gura apă.

 

Se auzise atunci un pont

În cămin la cineva:

Că de-i dai o sută-n mână

Poți ca să petreci cu ea.

 

Însă cine din studenți,

Dintre gașca cunoscută,

Își putea permite luxul

Ca să-i dea fetii o sută?

 

Și atunci Horică vine

C-o idee salvatoare:

- Bă, putem strânge o sută,

Să dăm cinci lei fiecare.

 

Și-apoi tragem bilețele,

După cum avem noroc,

Și cine câștigă suta,

La toți cinci le ține loc.

 

Asta a fost. Nici azi nu știu

Nici când a trecut minuta,

Nici cum m-a bătut norocul

Ca să-mi iasă mie suta.

 

Știu atât, că nu credeam

Și nici nu aveam idee

Pentru marea fericire

De-avea prima femeie.

 

Cu-n buchet de trandafiri

Și-un costum de facultate

I-am depus în mână suta

Și ea a palmat-o-n spate.

 

Ce a fost nu am cuvinte,

Vii dorințe și clipe pline,

Care le-au trăit și alții

Poate așa, poate mai bine.

 

Pot să spun, că n-am să uit

Ca un prinț înamorat,

I-am compus un cântec tandru

Și în pat i l-am cântat.

 

Într-atât a-nduioșat-o

Cântul meu înaripat,

Că frumoasa chelnăriță

Cu glas dulce m-a-ntrebat:

 

- Spune-mi, dragul meu student,

Pentr-o mică desfătare

Ce ai avut-o aici cu mine

Dai o sumă-așa de mare?

 

Ai părinți agricultori? Ai case?

Sau contabili, fiecare?

Fiindcă știu din auzite

Că studenții n-au parale.

 

Îmbătat de-accentu-i sincer,

Ca să nu stric feeria,

I-am destăinuit da capo

Cum a fost cu loteria.

 

- Vai, a spus ea drăgăstoasă,

Ce galant, dar, nu se poate!

Și strîngându-mă în brațe

Mi-a șoptit cu voluptate:

 

Tu, că ești cel mai simpatic

Dintre ceilalți băietani,

Mai ales că scrii și versuri,

De la tine nu iau bani.

 

Când văzui că umblă-n geantă

M-a emoționat pe loc

Și mi-am zis: - Slăvit fii, Doamne,

Ăsta zic și eu noroc!

 

Și cu un surâs angelic

Ce te-mbată, vrei nu vrei,

Mi-a ciupit ușor obrazul

Și mi-a-napoiat: ... cinci lei.

 

~*~

Ion Pribeagu