SUFLET
ÎN SĂRBĂTORI ZILNICE
de
Melania Rusu Caragiou
~*~
1
IULIE
ZIUA
CANADEI
CANADA
NOASTRĂ
Poem
bilingv de Melania Rusu Caragioiu
Să
iubim această mamă
Bună,
caldă, iubitoare,
Sub
hlamida-i de zăpadă
Salutându-ne-n
ninsoare.
Să
gustăm din roada-i sfântă.
Stând
pe braţele-i deschise:
Când
durerea ne frământă,
EA
ne alintă- n mândre vise.
EA
e stâncă, împăcare:
Toţi,
din trupu-i facem parte !
Blânda
mamă ne împarte
Bob
de gràu la fiecare...
N-am
venit aici de foame:
Vrem
izvor de sănătate,
Vrem
o pace peste lume
Strânsă-n
mâini îmbrăţişate !
Montréal,
2006
MON
CANADA
A
mon pays d’adoption
Poème
bilingue, dans la traduction adaptée de l’auteure
Il
faut aimer cette douce mère
Bonne,
chaleureuse et aimante
Qui,
de sous son manteau de neiges
Nous
salue avec de crystalins flocons.
Il
faut gouter sa sainte sagesse
En nous
réposant dans ses bras ouverts.
Quand
la douleur nous envahit
C'est
elle qui nous carresse dans de beaux rêves.
Elle
est la roche reconciliante,
Nous
faisons tous partie de son corps
Et
cette douce mère nous partage
À
chacun un saint grain de blé.
Nous
ne sommes pas venus ici des affamés,
Nous
désirons une source de santé,
Nous
désirons la paix dans le monde
Tous
serrés dans ses bras.
*
2
IULIE
RELIGVE
ISTORICE și FOLKLORICE
NOTĂ.
Poem inspirat citind despre săpăturile arheologice de la Ineu
Unde
s-au găsit foarte multe urme arheologice românești, dovadă a ocupării
foarte
scurte de 159 de ani sub Austro-Ungaria a teritoriului respectiv
F
E T E LA T Â R G LA I N E U
Frescă
trăită în 1935
:
Duminica la tărg e sărbătoare;
Vin
carele cu vin mirositor
Și
cu bălaie fete-n vârf de care
Gătite-n
strai frumos, multicolor.
Codane,
delicate, pârguite,
Cu
plete despletite, ondulate,
În
șiruri de mărgele-nlănțuite,
Cu
șaluri mătăsoase și bogate.
Pliu
lângă pliu de-nfoaie fusta toată,
Fug
florile pe ele-nveselite,
Catrințe
cu volane își pun roată,
Și
cizme roșii – oglindă lustruite.
Obrajii
rumeni le sunt ca bujorii,
Ochi
luminoși în genele răsfrânte;
Privesc
furiș cum merg în grup feciorii;
Săgeți
de dor se întretaie frânte.
În
coșuri cară ouă și smântănă
Și
poame roșii și boboci și flori;
Tot
ce le prisosește-n săptămână
Aduc
duminica la târg, în zori.
În
traista nouă-n ciucuri măiestrită,
Țesută-n
zeci de forme și culori,
Țin
în secret, brodată și-nflorită
Batista
„de credință” la feciori.
Vând
tot și leagă banii în batistă;
Au
planuri mari, zestre de adunat,
În
minte își înseamnă pe o listă
Tot
ce le-a mai rămas de cumpărat.
Acasă,
rânduite-s toate-n ladă:
Ștergare,
pânze, fețele cu flori,
„Dunele”
mari, pernele să se vadă,
Sau
stivă, până-n grindă, saci de nori...
Tărgul
se-ncheie lângă ringhișpil;
Se
suie toate-n scaunele înalte,
Se
veselesc cu râset de copil,
O
clipă au uitat de celelalte...
Se-adună
la înghețată cu feciorii,
Vorbesc,
te miri ce, timpul să le treacă...
La
fotograf de duc în dâmbul morii,
Unii
se „chipuiesc” și gata, pleacă...
Fata
are în coș o turtă dulce,
Mărgele
roz de zahăr sau păpușă,
Un
„puiu târgului” cuiva îl duce:
Privirea
o trădează, jucăușă...
*
3
Iulie
UN
MUCENIC ROMÂN,
ROMÂNIA
sau FĂT TRUMOS
A fost odată și va mai fi și trăi, un Făt
Frumos. El era harnic, bun, bogat, drept și înțelept, făcând totul ca
să nu piară el și ai lui de pe fața pământului.
L-au pândit, l-au prădat, l-au
înșelat, l-au făcut mercenar gratuit în folosul lor. L-au disprețuit,
vorbindu-l de rău, apoi, i-au ascuns meritele, istoria lui adevărată, obligându-l și
pe el să spună că este de aceeași părere cu minciuna sfruntată, cu minciuna
despre micimea lui, deși mărirea lui era evidentă. Erau hrăpăreți și
invidioși. El căuta pacea fiindcă nu voia să pericliteze viața celor dragi
lui și nici viața lui, păstrându-se nemuritor.
Atunci a început prigonirea urmașilor lui
buni, geniali și puternici, ca el. Au fost cosiți ca fânul ars de soare,
generații după generații, dar ei tot răsăreau.... Apoi El a fost legat la ochi,
dar el tot vedea, dar tăcea înghițindu-și durerea. Apoi a fost legat de mâini
cu funie verde, cu funii roșii, bătut, și i-au scos dinții și unghiile. Au pus
după el și ai lui vătafi sângeroși, ca să nu crâcnească; câte trei vătafi, după
fiecare ins. Toți feroce și îmbuibați. El era lipsit de tot ce este omenesc
pentru a trăi... Și n-a murit.
Cu buzele sângerânde, orbit, schilodit,
era obligat sub amenințarea cu moartea pentru ei și ai lui, să poarte samarul
ca un animal de povară. Au încercat să-l facă să-i fie rușine de originea
lui vitează, de minunile pe care le-au descoperit fii lui, și cu perfidie și
interes-final bănesc pentru buzunarul lor- au început să-l prezinte lumii pe el
și ai lui ca bicisnici.
Furii au scormonit și în măruntaiele
pământului lui, scoțând seva din el și minunățindu-se de cele ce strămoșii lui
ingenioși au sțiut să facă împreună cu harul divin. Și ca să țină totul pentru
ei, au sigilat și au pus pază, socotind aceea ca fiind tot a lor. Dar tăceau,
fiecare mușcând cât putea mai mult. Sub atâtea asupriri și prigoană urmașii lui
Făt Frumos și-au vărsat de multe ori sângele, dar tot le-a mai rămas,
Atunci în fânul cosit au răsărit buruieni
otrăvite, care plăceau celor ce-l asupreau. Acei tâlhari le ocroteau pe
buruieni și cu ajutorul lor murdar, răsărit monstruos din neamul lui --,,
scăpătații de la Dumnezeu”- îl chinuiau pe acest Făt Frumos și pe cei drepți ai
lui. Perfidia lor era din ce în ce mai adâncă și mai puternică, ajungând să-i
fure identitatea, țărâna scumpă din vatră... sufletul, dar tot i-a mai
rămas, fiindcă era nemuritor.
Atunci i-au îmbrobodit mintea, dar el tot
gândea, dar micuții, crescuți hidos, începeau să nu mai priceapă, deși
suflețelul lor avea scânteia divină... Dascălilor le era teamă, sub amenințare
cu moartea, sau temnița grea și schinguitoare, să zică adevărul despre satrapi.
Prin marii furăcioși., cu lefuri
grase, au desfințat grădinița, biblioteca, căminul cultural, biserica,
chiar școala, cu scopul de a folosi acei bani pentru lefurile lor mărite.
Ei erau slujbașii acelor satrapi. Ei jupuiau pentru aceia , păstrându-și zeciuiala
lor în hambarul, care dădea pe dinafară de plin ce era. Făt Frumos tăcea ca să
nu-i fie ucis neamul. Plângea când vedea năpasta crescândă, dar nu putea nici
mușca, nici zgâria și ... am aflat de ce.
Toate se ruinau în jurul lui Făt Frumos,
toate decădeau, dar creștea Invidia, ura, cruzimea, răutatea, parvenitismul,
desfrâul, îmbuibarea satrapilor care priveau disprețuitor la Făt Frimos și la
ai lui, zicându-le în loc de nume ,,prostovani”. I-au ciopârțit mereu pământul,
sufletul, graiul, reducându-l la neputință fizică și strângând corzile
roșii. Dar el încă era același în sinea lui și șoptea inviorător alor lui, cu
speranța :,, vremea bună vine iară!” Unii, din ai lui, care au reușit, au
zburat mai departe de prăpăd, mulți au fost decimați, vânați, mutilați. Acolo
au trăit și trăiesc într-o sclavie, dar fără frica de exterminare... De acolo
încearcă, precum pot, să -i susțină pe oropsiții lor frați de lângă Făt Frumos.
Dar tălharii îi urmăresc pe aceștia și pe acolo, și când vreunul zice adevărul
îl decapitează fizic sau prin spălare de creier, șantaj, sau alte
mijloace moderne sofisticate.
Bietul Făt Frumos, încolțit și cu colții
săi smulși, mocnește de constrângere, disperare, suportând greu disprețul și
nimicnicia unor pervertiți, chiar din neamul său. Unii, să le zicem
parveniți au întocmit clanuri care dirijează prin teroarea locului gândirea și
voința colocalnicilor lor. Au inventat tot felul de mijloace de propagarea minciunii,
falșitășii, hoției, arătând-o ca pe o năstrapă curată și spălată.
Făt Frumos se mai burzuluiește căte odată,
dar imediat vine asupra lui o asuprire și mai mare și suferința sufletului său
crește, crește... Ba l-au declarat și laș,,,
Cum poți fi laș când te gândești să aperi
,,glia și nevoile și neamul”, nutrind speranța în vremuri mai bune, când
tiranii se vor îneca în propria avuție furată... și se vor sătura de a mai
asculța pe la ferestrele celor care gândesc drept și încearcă printr-o scânteie
să aprindă lumânarea și luminarea fiilor lui Făt Frumos...
de MRC
*
4
IULIE
ZIUA
INULUI
DIN
POVESTEA INULUI
Când
umblau pitici prin lume
Şi
nu se născuse Maşa,
Învăţau
ţâncii la şcoală
Despre
" inul şi cămaşa ".
Basmele
trăiau, pot spune,
Dar
... nu fantezie goală.
Astăzi
s-a schimbat povestea,
Dar
subiectele-s la fel;
Inului
i s-a dus vestea
Ce
pânzeturi face el.
Din
sămânţa ca lentila,
Din
irisul de pisică,
Creşte
ca la potentilla
Floarea-i
viorie, mică.
Se
înalţă albăstrui,
Garnisit
cu duble foi;
Caier
de mătase-n cui
Şi
la joc altiţe noi
*
5
IULIe
ZIUA
CURALULUI
T
A M A R A, MICUȚA BASARABEANCĂ
Fapt
autentic, Tamara Cernăuțeanu, ,,Clubul de aur”-
Montreal
Am
aflat despre o Tamara...
Știți
, oare, câte Tamara sunt în lume ?
Eu
știu o singură Tamara,
Bună
și folositoare ca fructul de tamarind,
Revigorant,
tenace și incitant la gust,
Prin
dăruirea lui de vitalitate-
Acea
licoare de vitamina C, care împrospătează…
…………………………………………………………………………….
Profitând
de ora de pace a familiilor,
Care
pe plajă își savurau ora de siestă,
Tamara,
cea de șase ani, a dezlegat o barca
I-a
îmbarcat pe micuți…
Și
duși au fost…în legănarea valurilor…
Marea
Neagră i-a dus departe…
Dar
marea nu era atât de neagră la suflet
Ca
să-i ducă în abis pe copii.
Ea
l- a chemat și pe pescar
Și
pe vântul de armindeni, cu briza lui sărată,
Luptând
deasupra zării la Cetatea albă.
ȘI
fără voia lor i-a adus la mal.
Dacă
zeiifrul i-a mângâiat pe copii,
Nu
tot la fel au procedat părinții…
………………………………………………………….
Am
mai aflat și despre o ,,Miss Minchin”,
Institutoarea
particulară, care o prea strunea pe vioaia Tamara
Și
încă multe am mai aflat…
Anii
s-au scurs, prea repede,
Vremile
s-au tulburat în exodul groazei.
Tatăl-preot
a luat, forțat, drumul lung al Siberiei,
Pe
jos, desculț, bătut și legat,
Pe
drumul de lângă Lacul Baical,
Care
îi mai poartă și acum rugăciunile,
A
trecut sub immense păduri,
Care
freamătă și acum , dorul lui de familie…
Smicelele
pădurii sunt mai puține decât vergile
Care
îi smulgeau clipă de clipă din viața de deportat.
Războiul
a prins-o pe Tamara în cleștele sale, la nouă ani.
Rătăcită,
pe un peron plin de plânsete, baloți,
Oameni
în culmea disperării, ea striga : ,, mama, mama”,
Dar
mama era în tren, ,,strivită” între ceilalți copii, bagaje, oameni
Și
nu o putea auzi, nici coborî spre mica ființă, Tamara., un bagaj
între
bagajele rămase pe peron.
Putea
doar să strige peste sutele de voci:
-,,Tamara,
Tamara mea, unde ești ?, ești în tren ?!”,
Cu
licărirea de speranță, că forța ei lăuntrică de mamă
Se
va putea face auzită de micuța Tamara.
Îngerul
Domnului, chemat în grabă,
A
venit către copilul Tamara, rămasă acuma singură pe peron,
Când
trenul fluiera a plecare,
Îngenuncheată,
plângănd în hohote,
Lângă
boccelele izgonirii definitive din leagănul copilăriei…
Și
a răsărit, un om cu suflet bun, care i-a zis; ,, nu plânge fetițo ”
Și
a urcat-o în tren.
Tamara
era în tren, un mic și îndurerat balot viu, printre alte
baloturi…
Și
drumul era tare lung… și nu mai știe cum a dormit,
Nici
cine i-a dat o bucățică de pâine și o înghițitură de apă.
Același
înger păzitor a debarcat-o într-un loc, împreună cu toți.
Sufletul
ei de copil - cel mai nenorocit dintre toți copiii lumii-
Se
zbătea dureros în trupul mic și firav,
Când
cineva, plin de ardoare, a cuprins-o
Erau
brațele tremurânde ale mamei, sfârșită de durere și neliniște.
Tamara
era aci, lângă ea,
Ea,
care o căutase cu gândul și pe acoperișul trenului
Și
chiar pe tampoanele de unde nefericiții cădeau.
St.
Constant, Canada, 2016,
*
6
Iulie,
ZIUA
SĂRUTULUI
DESPRE
IUBIRE
Aş
scrie un sonet despre iubire
În
care dragostea nu e o farsă
Şi
sentimentul nu-i o pâlpâire,
Nici
frunză ce-a ieşit din vară, arsă.
Aş
scrie un sonet despre iubire,
Mistuitor,
pătruns de nostalgie
Şi
printr-o diafană melodie,
De
sentimentul meu aş da de stire...
Aş
scrie un sonet despre iubire
Să
plăsmuiesc in el doar flori şi fluturi
Dansând
sub soare-n raze de săruturi.
Aş
scrie un sonet despre iubire
Cum
n-a mai scris nici Byron , nici Shakespeare,
.
. . . .
. . . .
. . .
Şi-n
stele-aş sfredeli să mă inspir !
*
7
IULIE
ZI
DE RUGĂCIUNE
R
U G Ă
Părinte-al
nostru, Cel din cer,
Umil
te rog, fă-n lume pace,
Căci
nici pe-arşiţă, nici pe ger,
Dreptate
nu se poate face...
Copiii
Tăi se-afundă-n glod,
Păcatul
urcă pân-la nori,
Şi
feţe pale din norod,
Te
amintesc...arareori!
Dezleagă
Tu, cu Harul Tău
Povara
ce îi ţine strâns,
Şi
şterge tot ce este rău.
De
pe al lumilor cuprins !
Dă
alinare celui viu
Şi
ocrotire celui trist,
Vindecă
sufletul pustiu,
Cu
duh, sfinţeşte-ne, Tu, Christ !
Rătăcitori,
fără credinţă,
Păşim
prin lumea fără rost,
Dă-ne
putere, biruinţă,
Şi
sfintele vremi, ce au fost...
Şi
creşte azi, în noi, tărie,
Îndemn
să te chemăm într-una,
Să
Te-nchinăm cu bucurie,
Să
te urmăm întotdeauna...
Sfintele
Sărbători, ce vin,
Să
intre-n cugete curate,
Doamne,
ajută-mi să mă-nchin,
Doamne,
iartă-ne din păcate !
~*~
Melania
Rusu Caragioiu
Laval,
2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu