Melania Rusu Caragiou - SUFLET ÎN SĂRBĂTORI ZILNICE

 

SUFLET ÎN SĂRBĂTORI ZILNICE

de Melania Rusu Caragiou

 

 

~*~

 

1 IULIE

ZIUA CANADEI

CANADA NOASTRĂ

 

Poem bilingv de Melania Rusu Caragioiu

Să iubim această mamă

Bună, caldă, iubitoare,

Sub hlamida-i de zăpadă

Salutându-ne-n ninsoare.

Să gustăm din roada-i sfântă.

Stând pe braţele-i deschise:

Când durerea ne frământă,

EA ne alintă- n mândre vise.

EA e stâncă, împăcare:

Toţi, din trupu-i facem parte !

Blânda mamă ne împarte

Bob de gràu la fiecare...

N-am venit aici de foame:

Vrem izvor de sănătate,

Vrem o pace peste lume

Strânsă-n mâini îmbrăţişate !

Montréal, 2006

MON CANADA

A mon pays d’adoption

Poème bilingue, dans la traduction adaptée de l’auteure

Il faut aimer cette douce mère

Bonne, chaleureuse et aimante

Qui, de sous son manteau de neiges

Nous salue  avec de crystalins flocons.

 

Il faut gouter sa sainte sagesse

En nous réposant  dans ses bras ouverts.

Quand la douleur nous envahit

C'est elle qui nous carresse dans de beaux rêves.

 

Elle est la roche reconciliante,

Nous faisons tous partie de son corps

Et cette douce mère nous partage

 

À chacun un saint  grain de blé.

Nous ne sommes pas venus ici des affamés,

Nous désirons une source de santé,

Nous désirons la paix dans le monde

Tous serrés  dans ses bras.

 

*

 

2 IULIE

RELIGVE ISTORICE și FOLKLORICE

NOTĂ. Poem inspirat citind despre săpăturile arheologice de la Ineu

Unde s-au găsit foarte multe urme arheologice românești, dovadă a ocupării

foarte scurte de 159 de ani sub Austro-Ungaria a teritoriului respectiv

 

 

F E T E LA T Â R G LA I N E U

 

Frescă trăită în 1935

: Duminica la tărg e sărbătoare;

Vin carele cu vin mirositor

Și cu bălaie fete-n vârf de care

Gătite-n strai frumos, multicolor.

Codane, delicate, pârguite,

Cu plete despletite, ondulate,

În șiruri de mărgele-nlănțuite,

Cu șaluri mătăsoase și bogate.

Pliu lângă pliu de-nfoaie fusta toată,

Fug florile pe ele-nveselite,

Catrințe cu volane își pun roată,

Și cizme roșii – oglindă lustruite.

Obrajii rumeni le sunt ca bujorii,

Ochi luminoși în genele răsfrânte;

Privesc furiș cum merg în grup feciorii;

Săgeți de dor se întretaie frânte.

În coșuri cară ouă și smântănă

Și poame roșii și boboci și flori;

Tot ce le prisosește-n săptămână

Aduc duminica la târg, în zori.

În traista nouă-n ciucuri măiestrită,

Țesută-n zeci de forme și culori,

Țin în secret, brodată și-nflorită

Batista „de credință” la feciori.

Vând tot și leagă banii în batistă;

Au planuri mari, zestre de adunat,

În minte își înseamnă pe o listă

Tot ce le-a mai rămas de cumpărat.

Acasă, rânduite-s toate-n ladă:

 

Ștergare, pânze, fețele cu flori,

„Dunele” mari, pernele să se vadă,

Sau stivă, până-n grindă, saci de nori...

Tărgul se-ncheie lângă ringhișpil;

Se suie toate-n scaunele înalte,

Se veselesc cu râset de copil,

O clipă au uitat de celelalte...

Se-adună la înghețată cu feciorii,

Vorbesc, te miri ce, timpul să le treacă...

La fotograf de duc în dâmbul morii,

Unii se „chipuiesc” și gata, pleacă...

Fata are în coș o turtă dulce,

Mărgele roz de zahăr sau păpușă,

Un „puiu târgului” cuiva îl duce:

Privirea o trădează, jucăușă...

 

*

 

3 Iulie

UN MUCENIC ROMÂN,

ROMÂNIA sau FĂT TRUMOS

 

A fost odată și va mai fi și trăi, un Făt Frumos. El era harnic, bun, bogat, drept și înțelept, făcând totul ca să nu piară el și ai lui de pe fața pământului.

L-au pândit, l-au prădat, l-au înșelat, l-au făcut mercenar gratuit în folosul lor. L-au disprețuit, vorbindu-l de rău, apoi, i-au ascuns meritele, istoria lui adevărată, obligându-l și pe el să spună că este de aceeași părere cu minciuna sfruntată,  cu minciuna despre micimea lui, deși mărirea lui era evidentă. Erau hrăpăreți și invidioși. El căuta pacea fiindcă nu voia să pericliteze viața celor dragi lui și nici viața lui, păstrându-se nemuritor.

Atunci a început prigonirea urmașilor lui buni, geniali  și puternici, ca el. Au fost cosiți ca fânul ars de soare, generații după generații, dar ei tot răsăreau.... Apoi El a fost legat la ochi, dar el tot vedea, dar tăcea înghițindu-și durerea. Apoi a fost legat de mâini cu funie verde, cu funii roșii, bătut, și i-au scos dinții și unghiile. Au pus după el și ai lui vătafi sângeroși, ca să nu crâcnească; câte trei vătafi, după fiecare ins. Toți feroce și îmbuibați. El era lipsit de tot ce este omenesc pentru a trăi... Și n-a murit.

Cu buzele sângerânde, orbit, schilodit, era obligat sub amenințarea cu moartea pentru ei și ai lui, să poarte samarul ca un animal de povară.  Au încercat să-l facă să-i fie rușine de originea lui vitează, de minunile pe care le-au descoperit fii lui, și cu perfidie și interes-final bănesc pentru buzunarul lor- au început să-l prezinte lumii pe el și ai lui ca bicisnici.

Furii au scormonit și în măruntaiele pământului lui, scoțând seva din el și minunățindu-se de cele ce strămoșii lui ingenioși au sțiut să facă împreună cu harul divin. Și ca să țină totul pentru ei, au sigilat și au pus pază, socotind aceea ca fiind tot a lor. Dar tăceau, fiecare mușcând cât putea mai mult. Sub atâtea asupriri și prigoană urmașii lui Făt Frumos și-au vărsat de multe ori sângele, dar tot le-a mai  rămas,

Atunci în fânul cosit au răsărit buruieni otrăvite, care plăceau celor ce-l asupreau. Acei tâlhari le ocroteau pe buruieni și cu ajutorul lor murdar, răsărit monstruos din neamul lui --,, scăpătații de la Dumnezeu”- îl chinuiau pe acest Făt Frumos și pe cei drepți ai lui. Perfidia lor era din ce în ce mai adâncă și mai puternică, ajungând să-i fure identitatea, țărâna scumpă din vatră...  sufletul, dar tot i-a mai rămas, fiindcă era nemuritor.

Atunci i-au îmbrobodit mintea, dar el tot gândea, dar micuții, crescuți hidos, începeau să nu mai priceapă, deși suflețelul lor avea scânteia divină... Dascălilor le era teamă, sub amenințare cu moartea, sau temnița grea și schinguitoare, să zică adevărul despre satrapi.

Prin marii furăcioși., cu lefuri grase,  au desfințat grădinița, biblioteca, căminul cultural, biserica, chiar școala, cu scopul de a folosi acei bani pentru lefurile lor mărite.  Ei erau slujbașii acelor satrapi. Ei jupuiau pentru aceia , păstrându-și zeciuiala lor în hambarul, care dădea pe dinafară de plin ce era. Făt Frumos tăcea ca să nu-i fie ucis neamul. Plângea când vedea năpasta crescândă, dar nu putea nici mușca, nici zgâria și ... am aflat de ce.

Toate se ruinau în jurul lui Făt Frumos, toate decădeau, dar creștea Invidia, ura, cruzimea, răutatea, parvenitismul, desfrâul, îmbuibarea satrapilor care priveau disprețuitor la Făt Frimos și la ai lui, zicându-le în loc de nume ,,prostovani”. I-au ciopârțit mereu pământul, sufletul, graiul,  reducându-l la neputință fizică și strângând corzile roșii. Dar el încă era același în sinea lui și șoptea inviorător alor lui, cu speranța :,, vremea bună vine iară!” Unii, din ai lui, care au reușit, au zburat mai departe de prăpăd, mulți au fost decimați, vânați, mutilați. Acolo au trăit și trăiesc într-o sclavie, dar fără frica de exterminare... De acolo încearcă, precum pot, să -i susțină pe oropsiții lor frați de lângă Făt Frumos. Dar tălharii îi urmăresc pe aceștia și pe acolo, și când vreunul zice adevărul îl decapitează fizic sau prin spălare de creier,  șantaj, sau alte mijloace moderne sofisticate.

Bietul Făt Frumos, încolțit și cu colții săi smulși, mocnește de constrângere, disperare, suportând greu disprețul și nimicnicia unor pervertiți, chiar din neamul său. Unii, să le zicem parveniți au întocmit clanuri care dirijează prin teroarea locului gândirea și voința colocalnicilor lor. Au inventat tot felul de mijloace de propagarea minciunii, falșitășii, hoției, arătând-o ca pe o năstrapă curată și spălată.

Făt Frumos se mai burzuluiește căte odată, dar imediat vine asupra lui o asuprire și mai mare și suferința sufletului său crește, crește... Ba l-au declarat și laș,,,

Cum poți fi laș când te gândești să aperi ,,glia și nevoile și neamul”, nutrind speranța în vremuri mai bune, când tiranii se vor îneca în propria avuție furată... și se vor sătura de a mai asculța pe la ferestrele celor care gândesc drept și încearcă printr-o scânteie să aprindă lumânarea și luminarea fiilor lui Făt Frumos...

de MRC

 

*

 

4 IULIE

ZIUA INULUI

DIN POVESTEA INULUI

 

Când umblau pitici prin lume

Şi nu se născuse Maşa,

Învăţau ţâncii la şcoală

Despre " inul şi cămaşa ".

Basmele trăiau, pot spune,

Dar ... nu fantezie goală.

Astăzi s-a schimbat povestea,

Dar subiectele-s la fel;

Inului i s-a dus vestea

Ce pânzeturi face el.

Din sămânţa ca lentila,

Din irisul de pisică,

Creşte ca la potentilla

Floarea-i viorie, mică.

Se înalţă albăstrui,

Garnisit cu duble foi;

Caier de mătase-n cui

Şi la joc altiţe noi

 

*

 

5 IULIe

ZIUA CURALULUI

T A M A R A, MICUȚA BASARABEANCĂ

Fapt autentic, Tamara Cernăuțeanu, ,,Clubul de aur”-

 

Montreal

 

Am aflat despre o Tamara...

Știți , oare, câte Tamara sunt în lume ?

Eu știu o singură Tamara,

Bună și folositoare ca fructul de tamarind,

Revigorant, tenace și incitant la gust,

Prin dăruirea lui de vitalitate-

Acea licoare de vitamina C, care împrospătează…

…………………………………………………………………………….

Profitând de ora de pace a familiilor,

Care pe plajă își savurau ora de siestă,

Tamara, cea de șase ani, a dezlegat o barca

I-a îmbarcat pe micuți…

Și duși au fost…în legănarea valurilor…

Marea Neagră i-a dus departe…

 

Dar marea nu era atât de neagră la suflet

Ca să-i ducă în abis pe copii.

Ea l- a chemat și pe pescar

Și pe vântul de armindeni, cu briza lui sărată,

Luptând deasupra zării la Cetatea albă.

ȘI fără voia lor i-a adus la mal.

Dacă zeiifrul i-a mângâiat pe copii,

Nu tot la fel au procedat părinții…

………………………………………………………….

Am mai aflat și despre o ,,Miss Minchin”,

Institutoarea particulară, care o prea strunea pe vioaia Tamara

Și încă multe am mai aflat…

Anii s-au scurs, prea repede,

Vremile s-au tulburat în exodul groazei.

Tatăl-preot a luat, forțat, drumul lung al Siberiei,

Pe jos, desculț, bătut și legat,

Pe drumul de lângă Lacul Baical,

Care îi mai poartă și acum rugăciunile,

A trecut sub immense păduri,

Care freamătă și acum , dorul lui de familie…

Smicelele pădurii sunt mai puține decât vergile

Care îi smulgeau clipă de clipă din viața de deportat.

 

Războiul a prins-o pe Tamara în cleștele sale, la nouă ani.

Rătăcită, pe un peron plin de plânsete, baloți,

Oameni în culmea disperării, ea striga : ,, mama, mama”,

Dar mama era în tren, ,,strivită” între ceilalți copii, bagaje, oameni

Și nu o putea auzi, nici coborî spre mica ființă, Tamara., un bagaj

între bagajele rămase pe peron.

Putea doar să strige peste sutele de voci:

-,,Tamara, Tamara mea, unde ești ?, ești în tren ?!”,

Cu licărirea de speranță, că forța ei lăuntrică de mamă

Se va putea face auzită de micuța Tamara.

Îngerul Domnului, chemat în grabă,

A venit către copilul Tamara, rămasă acuma singură pe peron,

 

Când trenul fluiera a plecare,

Îngenuncheată, plângănd în hohote,

Lângă boccelele izgonirii definitive din leagănul copilăriei…

Și a răsărit, un om cu suflet bun, care i-a zis; ,, nu plânge fetițo ”

Și a urcat-o în tren.

Tamara era în tren, un mic și îndurerat balot viu, printre alte

baloturi…

Și drumul era tare lung… și nu mai știe cum a dormit,

Nici cine i-a dat o bucățică de pâine și o înghițitură de apă.

Același înger păzitor a debarcat-o într-un loc, împreună cu toți.

Sufletul ei de copil - cel mai nenorocit dintre toți copiii lumii-

Se zbătea dureros în trupul mic și firav,

Când cineva, plin de ardoare, a cuprins-o

Erau brațele tremurânde ale mamei, sfârșită de durere și neliniște.

Tamara era aci, lângă ea,

Ea, care o căutase cu gândul și pe acoperișul trenului

Și chiar pe tampoanele de unde nefericiții cădeau.

St. Constant, Canada, 2016,

 

*

 

6 Iulie,

ZIUA SĂRUTULUI

DESPRE IUBIRE

 

Aş scrie un sonet despre iubire

În care  dragostea nu e o farsă

Şi sentimentul nu-i o pâlpâire,

Nici frunză ce-a ieşit din vară, arsă.

 

Aş scrie un sonet despre iubire,

Mistuitor, pătruns de nostalgie

Şi printr-o diafană melodie,

De sentimentul meu aş da de stire...

 

 

Aş scrie un sonet despre iubire

Să plăsmuiesc in el doar flori şi fluturi

Dansând sub soare-n raze de săruturi.

 

Aş scrie un sonet despre iubire

Cum n-a mai scris nici Byron , nici Shakespeare,

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

Şi-n stele-aş sfredeli să mă inspir !

 

*

 

7 IULIE

ZI DE RUGĂCIUNE

R U G Ă

Părinte-al nostru, Cel din cer,

Umil te rog, fă-n lume pace,

Căci nici pe-arşiţă, nici pe ger,

Dreptate nu se poate face...

Copiii Tăi se-afundă-n glod,

Păcatul urcă pân-la nori,

Şi feţe pale din norod,

Te amintesc...arareori!

Dezleagă Tu, cu Harul Tău

Povara ce îi ţine strâns,

Şi şterge tot ce este rău.

De pe al lumilor cuprins !

Dă alinare celui viu

Şi ocrotire celui trist,

Vindecă sufletul pustiu,

Cu duh, sfinţeşte-ne, Tu, Christ !

Rătăcitori, fără credinţă,

Păşim prin lumea fără rost,

Dă-ne putere, biruinţă,

Şi sfintele vremi, ce au fost...

Şi creşte azi, în noi, tărie,

Îndemn să te chemăm într-una,

Să Te-nchinăm cu bucurie,

Să te urmăm întotdeauna...

Sfintele Sărbători, ce vin,

Să intre-n cugete curate,

Doamne, ajută-mi să mă-nchin,

Doamne, iartă-ne din păcate !

 

~*~

Melania Rusu Caragioiu

Laval, 2010