Rădăcinile
străvechi ale artei lui Brâncuşi
Prof.
dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militară Naţională
„Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac.
Căci am venit pe lume cu o misiune”. Rareori putem găsi o expresie mai lapidară
a conştiinţei rostului unui artist şi a coerenţei dintre viaţa, gândirea şi
creaţia sa. Atelierul său a fost locul de pelerinaj al generaţiilor de artişti
plastici de avangardă, români şi străini, care renunţau la frumuseţea clasică
şi căutau modalităţi de expresie non-figurativă, cunoscute sub diferite
denumiri: expresionism, cubism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism,
abstracţionism, modernism. În ciuda dorinţei unora de „a-l adopta”, el şi-a
găsit propriul drum, pe care l-a urmat cu o consecvenţă de nezdruncinat.
Într-un interviu acordat unui ziar al
vremii, Brâncuşi spunea: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că
ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece
realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele
ei, de esenţa lucrurilor … Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare
în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă”.
„Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei
mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi
să regăsim ceea ce s-a pierdut”, spunea Brâncuşi despre frământările artistice
de la începutul secolului XX, sugerând astfel locul său asumat conştient în
arta românească, europeană şi mondială.
„Arta nu face decât să înceapă continuu …
Arta –poate cea mai desăvârşită – a fost concepută în timpul copilăriei
umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile domestice şi lucra cu multă
voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept
sentimentul acesta în sculpturile mele … Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit
nici o clipă strămoşii şi filozofia lor a naturalităţii”.
În însemnările sale privind esenţa artei
lui Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade observa că „el a dat viaţă unor forme,
simboluri şi înţelesuri arhaice uitate de milenii în Europa. Uluitoarele sale
forme arhetipale le-a făurit regăsindu-le rădăcinile şi izvoarele, forţele care
le-au hrănit”.
Majoritatea străinilor care vin la
Sarmizegetusa Regia asociază aproape spontan soarele de andezit cu Masa tăcerii
sau Masa Dacilor de la Târgu Jiu. Atelierul lui Brâncuşi de la Paris era pentru
avangardistul Geo Bogza „un interior românesc, dac şi pre-dac, pe care îl
durase ca pe o Sarmizegetusă sufletească, ale cărei ziduri n-aveau să fie
niciodată năruite”. Tot Geo Bogza evidenţia că: „Tăind piatra şi lemnul cu
liniştea sufletească şi cu înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers
direct la esenţă, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi
ai cosmosului”.
Cuvântul de origine dacică bucurie apare
mereu în cugetările marelui sculptor: „Arta ar trebui să fie numai bucurie ! …
De aceea, nu există «artişti», ci numai oameni care simt nevoia să lucreze
întru bucurie ! Să cânte, asemenea păsărilor ! … Oamenii nu îşi mai dau seama
de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii…
Eu aş vrea să creez aşa cum respir … Plăcerea cu care lucrează artistul este
însuşi miezul artei sale”.
De aici derivă virtuţile mântuitoare ale
artei: „Lumea poate fi mântuită prin artă. Artistul face, în fond, jucării
pentru oamenii mari; el este ca viermele de mătase”.
Pasul următor îl constituie virtuţile
tămăduitoare ale artei: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece
contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi
destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să
ne amintim numai de Catharsisul aris-totelic”.
În discuţiile cu prietenii, Brâncuşi
spunea adesea: „Noi ăştia suntem daci în munţi”, considerându-se coborâtor al
„dacilor din Gorj”. Obârşia străveche a operei atât de moderne a sculptorului
român a fost recunoscută de nenumăraţi cercetători români şi străini. Fără a
teoretiza, el însuşi era perfect conştient de acest adevăr: „Eu, cu noul
meu, vin din ceva foarte vechi”. El
descoperise marea taină a vieţii şi a artei dacilor, care lăsau lucrurile să
vorbească în locul lor.
Considerat fondator al modernismului în
sculptură, Brâncuşi a reînnodat de fapt tradiţia străveche a artelor sacre,
iniţiatice, păstrând cu sfinţenie principiile căutării esenţelor: „Statuile
mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas
întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei”.
Sculptoriţa Miliţa Petraşcu, eleva lui
Brâncuşi, afirma: „Ca toţi strămoşii noştri cei de demult din Dacia, Brâncuşi
stătea de vorbă cu piatra şi cu lemnul, pe care le socotea fiinţe … Brâncuşi
ştia totul … Era de o ştiinţă ancestrală şi apropierea lui de Deceneu mergea
până la o reîntrupare”. Artista a şi realizat, în 1937, un portret al lui
Brîncuşi, „un cap de vechi dac”, de „nepot al lui Decebal”. Pentru alţii, chiar
şi aspectul fizic al sculptorului, „îl evoca artistic pe Zamolxes”.
Convins că „arta este o taină şi o
credinţă”, sculptorul spunea: „nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu,
însă curajul de a călători spre El rămâne important”.
Orice creaţie artistică era pentru el „o
rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a
meditaţiei – adică o… tehnică filosofică … Acesta este mesajul
Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de
Poartă … Să arzi ca o flacără … Să te prefaci în fulger legând cerul cu
pământul.”
Atât în ţară, cât şi la Paris, Brâncuşi participa
în fiecare duminică şi la alte sărbători la slujba creştin-ortodoxă, în
calitate de cântăreţ şi de dascăl. Ştia pe de rost Sfânta Liturghie şi
cântările potrivite fiecărei sărbători. Aici putem găsi cheia pentru
înţelegerea semnificaţiei sacerdotale a multora din cuvintele sale: „Ceea ce
legi tu aici pe pământ se leagă şi în ceruri”. „Ultimul dac ajuns până la noi”,
cum l-a numit Miliţa Petraşcu pe Constantin Brâncuşi, este marele preot al
Renaşterii Daciei.
sursa: http://www.dacia.org/daciarevival/dacia-magazin-2012/390
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu