George Voica - Prizonierii infernului (14)

 

Prizonierii infernului (14)

Prof. George Voica

07 Septembrie 2022

 

Viaţa asta, ca un bordel (1)

 

În 1944, în dimineaţa Paștelui, am plecat pe front,  la Iaşi. Era o dimineaţă frumoasă, de primăvară;  erau numai flori peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am rupt o creangă şi mi-am  pus-o la mânerul valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în gândul meu: „Doamnne, dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum, cât sunt tânăr, atunci facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la bătrâneţe, atunci te slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”. De atunci, din gara Băbeni, parcă am prins curaj. Pe tren, îmi ziceam:

 

- Bă, dacă ai să fii prost şi n-ai să ştii să te păzeşti, mori! E păcat de tine, atâta băiatul, de aproape doi metri şi de o sută douăsprezece kile !... Se satură din tine o sută de corbi şi cinci lupi!... Ai grijă de tine, că doar o viaţă, ai, nu o mie!...”.

 

Până să ajungem pe front, ne-au încartiruit într-o comună de langă Iași. Apoi, s-au gândit ei că noi habar n-aveam de front și atunci ne-au trimis înapoi, la Focșani, la Şcoala de vânători de tancuri. Doar zece zile am urmat şcoala asta. Era o şcoală severă. Am învăţat „Faust Patron” şi „Ofen rohr” (adică Burlan de sobă), o armă care distruge tancul, cât ar fi el de-al dracu'. Proiectilul dă o temperatură de 4.000 de grade şi pătrunde un blindaj de 30 cm grosime. E dat în mă-sa !...

 

Am învăţat cum să lucrăm cu aruncătoarele şi cum să vânăm tancurile, după care am plecat după unitate, la Iaşi. Unitatea noastră intrase pe linia intâi, în marginea Iaşului, în Pădurea Aroneanu. Numai când mă gândeam că peste câteva ore voi intra și eu direct pe front, în linia întâi, parcă nu ştiu cum îmi venea. Parcă mi se răsuceau maţele în mine, se zvârcoleau ca pe grătar; îmi venea să vărs. Îmi venea  rău ca unei muieri borţoase, când nu-i place un miros de ceva. Asta mi s-a întâmplat și mie chiar în ziua aia, la bucătărie, când m-au rugat să .mănânc:

 

- Ia, mă,și tu, ce dracu! Ce-ai, mă?! Dar eu nu puteam nici să-i văd pe ostaşi cum duceau lingurile la gură. Eu nu vedeam decât cum proiectilele, schijele alea nenorocite le spintecau burdihanele umflate cu zeamă lungă, cu varză acră, cu o bucată de pâine, totul amestecat şi vărsat pe iarbă, cu mațele sparte și înșirate, târâte de corbi, cu mirosul ăla de mortăciune, de hoit, vara, atunci în august, mai ales, când se usucă cel mai repede carnea.

 

Nu mâncasem de dimineaţa, dar nici că-mi era foame. Aveam stomacul gol-goluţ, de putea să alerge vântul prin el, dar din cauza frontului îmi pierise foamea. Bucătarii m-au mai rugat încă o dată, că m-au văzut îngândurat rău de tot, dar le-am spus să mă lase dracului odată în pace, că n-am chef de nici o mâncare.

 

În sfârşit, am plecat pe linia întâi după aruncătoare. Până să ajung acolo, a început să tragă artileria. Eu nu ştiam să mă feresc, că nu luasem contact cu poziţia. Eu credeam că proiectilele veneau de la inamic. M-am instalat într-o groapă făcută de alții, de am stat până dimineaţa. În noaptea următoare am muncit, de ne-au găsit toţi dracii!

 

Făceam la tranşee, mutam brandurile din loc în loc, instalam... De fapt, numai noaptea se muncește pe linia întâi; ziua nu faci nimic, că nu te poţi mişca. Dacă te mişti, atâta-ți trebuie! Te haleşte  inamicul ca pe micii pârliți, mai mult vii!

 

Aici, la Iaşi, am avut o ocazie frumoasă ca să mor. Făcusem cortul în marginea lizierei și, dacă nu plecam de acolo în câteva secunde, ne curăța proiectilul pe toţi şase. Cât ce am sărit în tranșeu, pe șanțul de comunicație, că a și venit proiectilul şi a picat exact acolo unde vorbeam noi. Suflul proiectilului m-a dat cu capul        de pereții şanţului. Atunci mi-am dat eu seama că secundele sunt foarte preţioase pentru a pleca    dintr-un loc periculos.

 

Din ziua aia m-am obişnuit cu moartea! O vedeam trecând și luând de beregăţi pe unul și pe altul, dar ştiam sigur, că aveam eu o presimțire, că la mine   n-avea curaj să încerce!... Ei, dar pe 29 de mai, seara, vedeam cum veneau nemții grămadă și întăreau linia întâi; la fel şi ai noștri: se înfierbântau continuu; zbârnâiau ca bondarii, ca gărgăunii.

 

- Mă, ce dracu' au, mă, ăştia de aleargă ca bezmeticii?! Aci e o chestie! Sigur e o chestie!  mă gândeam eu, dar ofiţerii noştri nu ne spuneau nimic.

 

- Ia mai dă-i în mă-sa, mă, şi să-mi văd eu de treaba mea!, am zis şi m-am aşezat mai deoparte, ca să văd pe unde veneau tancurile ruseşti. Aştept eu ce aştept şi, la ora când se îngânau ziua cu noaptea, a început artileria: tragi! tragi tragi! până i-am respins pe ruşi, dar n-am putut să-i împingem prea departe. I-am luat din Pădurea Aroneanu şi i-am dus până peste Jijia. Când au plecat infanteriştii, am mers şi eu în urma lor cu OF-en Roll-urile, un burlan cu magneţi şi cu proiectilul, ca să vânez tancuri. Vânam eu pe dracu' !... Ce să vânez?! Iepuri ?!

 

Cum mergeam eu în urma infanteriștilor, am căzut într-o leasă de sârmă făcută dinainte de inamic. Eu n-am băgat de seamă că era acolo și s-a apucat bocancul de sârme. Când l-am scos, a intrat celălalt. Am stat jos și m-am gândit că, gata, ăsta e Ilie Covercă! S-a dus viața lui! Mă și așteptam să văd moartea rânjind din ghemul ăla de sârmă, dar am avut noroc, că am stat jos și încet-încet m-am desfăcut din leasa aia. Știam sigur că acolo era o mină care putea să mă trimită cu moartea la plimbare, braț de braț, pe valea iadului, în jos !... No­rocul meu a fost cât claia de fân, că am trecut peste o mină ca penarul și n-a explodat, biata de ea !... Bine că am observat-o și că   mi-am ferit șalele, că, altmin­teri... Când am scăpat și am ieșit în drum, am rupt-o la fugă, de-mi scăpărau bocancii !... În timpul ăsta, cât fugeam speriat, am văzut cum au doborât nemții un avion sovietic și cum au venit jos cei doi parașutiști. Nu li s-au deschis parașutele și praf s-au făcut.

 

În fine, până dimineața m-am adăpostit într-un tranșeu și am stat acolo nemâncat și nebăut apă, cu bucurie mare în inima mea că biata de mină nu se străfocase la mine. Dimineața, am văzut cum veneau avi­oanele sovietice și cum bombardau. Dădeau drumul la grenade, de sus, așa cum ar fi răsturnat un car cu dovleci. Unde pica, s-alegea praful! Vedeai cum săreau mâinile și picioarele ostașilor prin copaci împreună cu pământ și cu pietre.

 

Ăsta a fost botezul focului, cum se spune. Era prima mea zi de front. O zi îndesată, plină, pleznind de venin și de nervi încordați, de spaimă; dar s-a dus în mă-sa și asta!... Altele aveau să vină, și mai și! Mai ales dracu; de o mie de ori. Apoi, în zilele următoare, aruncau rușii manifeste din avioane, în care se spunea așa: „Frați români, întoarceți-vă armele către hoarda fascistă, că sunteți în mare prăpastie!”.  Noi le luam, le citeam și le băgam în buzunar, că ne mai trebuiau și la altceva, de !... Zicea unul dintre noi, după ce le-a citit, că aia era mâna comuniștilor.

 

Vremea a trecut și a venit luna lui august. Era zăpușeală mare. Unde să te scalzi și tu, că n-aveai unde! Atâta ți-ar fi trebuit: să te dezbraci și să faci baie în Jijia, că te vânau rușii ca pe dracu’ ! Pe 15, 16, 17 de august ’44 a început să se cam observe ceva. Eu trebuia să apăr o vale de tancuri, dar din când în când mă mai trimiteau cu cafea la obser­vator, pe malul Jijiei. Îi spunea „La castel”. Mă uitam de acolo, de la observator, și vedeam cum se întărea linia sovietică; cum veneau continuu trupe și mașini.

 

„Bă, fir-ar să fie, aici e chiar o chestie cu șurub! Păi, cum mama dracului vine chestia asta, mă, ca ăia să se întărească, iar nouă să ne reducă muniția, de nici nu-ți venea să crezi. Pușca, ca să zică, are zece cartușe, mitraliera cincizeci, pușca-mitralieră douăzeci și cinci de cartușe, brandul trei proiectile, și numai cu ordinul regimentului; de la trei proiectile în sus, cu ordinul diviziei. Păi, nu e o învârteală aici, între ai noștri și ruși ?! Vorba aia: «Muriți, bă, voi, proștilor, că sunteți mulți și proști, dar noi, ăștia mai mari, chiar dacă ne dușmănim, putem să chefuim și împreună, păi, nu ?!»”.

 

Asta era. Era strictețe mare, ca să nu se consume muniția, ca și cum nemții n-ar mai fi avut gloanțe și proiectile, așa cum avuseseră până atunci. De când am văzut învârteala asta, plus că plecau ofițerii acasă, în concediu, cu grămada, și nu prea mai veneau, că-și puneau pielea la adăpost, mi-am zis și eu :

 

„Ei... tu-vă muma-n c... de mârlani și de nenoro­ciți, țara asta e apărată numai de proști ca mine, care mor fără să știe măcar de ce?! Asta s-o credeți voi! Așa cum voi țineți la pielea voastră, am să știu și eu să țin de acum încolo !...”.

 

Mă uitam la ruși, de la observator; alergau ca furnicile. Se întăreau, iar ai noștri nu știau cum să facă să slăbească frontul.

 

„...tu-vă muma-n c... de măgari! De măgari nenorociți! Pe mâna cui lăsați, bă, țara noastră?! Plecați cu grămada în concediu, ai? Plecați la neveste și la părinți acasă, ai?! Să rămânem numai noi aici, proștii, ca să ținem piept puhoiului de ruși, ai?!” îmi venea să le zic. De fapt, mai mulți ostași observaseră, ca și mine, lucrul ăsta cu slăbirea frontului. Ei, și pe 19 de august, într-o sâmbătă seara, au început flăcările în stânga noastră, lângă castel, către Podul Iloaiei. Flăcări, flăcări, flăcări! Ardea pămân­tul! Se zvârcolea, chirăia, dârdâia pământul!...

 

- Bă, să știi că mâine nu mai mâncăm aici, i-am spus unuia din Pietrari, cu care am făcut și fotografie cu brandul.

 

Dimineața, ne-am sculat, am măturat bordeiul, că ne făcuserăm bordei, ca să stăm acolo. Făcuserăm ușă dublă, să nu înghețăm, iarna; făcuserăm pat aranjat și lăsaserăm loc pentru sobă. Și-n dimineața aia, cam toate diminețile, am făcut curățenie, că aveam un sublocotenent cam pârlit, unul Moța Nicolae, și ne făcea control: ne era comandat de pluton. În sfârșit, am luat cafeaua, bomboanele și pâinea și am intrat în bordei.

 

În dimineața aia de duminică parcă era liniște, dar un pic mai târziu ne-am pomenit că era un haos complet. Când am deschis ușa bordeiului, era întune­ric beznă. Nu se mai vedea soarele din ceața artificială de-o făcuseră rușii. Ne-au respins; ne-au dat peste cap până la Podul Iloaiei. Odată ne pomenim cu curierul companiei:

 

- Mă, zice, rușii intrară în Iași! Ne luară ambu­lanța, toate căruțele și făcură o grămadă de prizo­nieri.

 

Bravo nouă, vere, mi-am zis în gând! Ne făcu­răm ai dracu' rău de tot! Ofițerii pe la casele lor, la neveste și la friptane, iar bieții ostași să ia drumul Siberiei !... Cinste ție, armată română! Și vouă, bravi ofițeri și conducători! O să mâncați țara asta friptă, jupuită, nenorociților!... De râpă o  s-o duceți!... Fir-ați ai dracu' de nenorociți cu învârtelile voas­tre!...  dar mi-am înghițit vorbele, că plecase în con­cediu căpitanul nostru, iar în locul lui rămăsese javra aia de sublocotenent, Moța Nicolae. Ăsta, că l-aș fi vâ­nat cum vânezi tancurile,cu proiectilul, ...tu-1 în soare pe mă-sa, a dat ordin să rămână acolo, o grupă, ca să observe ce mai fac rușii, pe unde se mai scarpină de păduchi, iar restul, am împachetat ce aveam și... pă­zește-o, taică, la vale! Întinde-o, că nu mai e vreme !

 

Când am ieșit noi la drum, pe Valea Lungă, mer­gea lumea grămadă. Grămadă se retraăgeau de pe linia întâi. Norocul nostru că era întuneric; altminteri, ne vânau rușii ca pe lupi. Toată noaptea, am mers, pas întins, până ce am ajuns într-o comună, Holboca, sau sat, ce-o fi fost, dar până să ajungem acolo, subcolotenentul ăla m-a trimis pe mine să mă instalez într-un pisc, în niște mături.

 

- Covercă, -mi zice, tu te duci și te așezi cu pușca antitanc, că aveam și pușcă-antitanc, și iei și Ofen Polbut la tine !”.

 

M-am dus, ce dracu’ să fi făcut?! Știam eu că avea oftică pe mine! Parcă nu știa cum să scape de mine, să nu mă mai vadă în ochi; asta, pentru că era o stârpitură de om, de-1 scuipam în cap, nu alta, iar eu eram mai înalt decât el cu peste treizeci de centi­metri. De-asta nu mă înghițea. M-am dus în piscanul ăla, cu încă vreo șase-șapte inși, și ne-am băgat în măturile alea. Dar când mă uit eu mai bine, am băgat de seamă că rușii înaintau pe dealul ăla cu un antitanc de-al lor, niște Boforse. La un moment dat ne-au observat și ne-au trimis cadou vreo două proiectile, dar noi nu ne-am mișcat deloc de acolo, ca ei să creadă că nu era nimeni în măturile alea. Apoi, au plecat. S-au dus în mă-sa!...

- Du-te, mă, și te uită dacă ai noștri mai sunt p-aici, i-am zis unuia. Se duce ăla; nu mai veni.

- Du-te, mă, tu!.

Se duse, dar nu mai veni nici ăla.

Am trimis trei inși, dar nici unul al dracu’ n-a mai venit înapoi să îmi spună despre ce e vorba.

- Ei, așa stă treaba, ai ?! Fi-v-ar măiculeana voas­tră a dracului de pârliți, mi-am zis și am luat tâ­râș, după mine, pușca-antitanc, proiectilele, și fugi, fugi, fugi, de ziceam că am să crăp ca o damigeană, iarna, de ger. Am ajuns în valea aia, în Holboca; era cam la prânz, că mâncau ostașii cam pe apucate; pe bucătarii noștri îi luaseră rușii prizonieri.

Când mâncam noi, a venit un avion rusesc și a făcut un cerc deasupra noastră; ne-a semnalat. După asta, nici n-a mai durat un sfert de oră, că a luat foc tot satul. Ardea toată Valea Trifeștilor; și case, și oameni, și mașini, și copaci, și cai, tot, tot, tot !...

Au dat rușii cu Katiușa pe noi, de-au făcut prăpăd de lume! Măcel!... Katiușa bate la metru pătrat. Os­tașii erau buluc la masă! I-a curățat! Le-a ieșit ciorba pe nări, cu mațe, cu sânge !... Eu atât am avut noroc, că am tras ușa de la un grajd, când m-am întins pe brânci. Atâta știu...

 

Când m-am trezit, m-am trezit închinundu-mă. Era o zguduitură puternică, iar eu continuam să mă închin și să tot zic ceva, cred că „Tatăl nostru”, dar repede, repede de tot, încât nici eu nu mai înțelegeam prea bine ce mai bolboroseam. Cădeau proiectilele. Ardea peste tot! Era un iad de flăcări. Când m-am uitat în dreapta mea, am văzut cum ardeau atât clăile de fân cât și calul și ordo­nanța sublocotenentului Moța. El se băgase, bietu’, în  claia aia, ca să scape, și a ars de viu. Ce mai necheza calul! Se ridicase în două picioare și ardea nechezând întruna; avea coama o vâlvătăie galbenă !... Ce rău mi-a părut de el, dar și de ordonanță, că era un băiat vesel, glumeț, de pe lângă Drăgășani. Păcat de el…

 

Am plecat de acolo, din bombardamentul ăla greu! Am plecat în debandată. Oameni speriați, rupți, necăjiți!... Am trecut dincolo, pe o câmpie; apoi, am luat-o să suim niște dealuri cu niște terenuri fru­moase, cu vii, cu pomi, iar când să ajungem în Dealul Tomeștilor, ne pomenim cu un maior pe motocicletă : „Unde vă duceți, mă, nenorociților?! Înapoi,... tu-vă dumnezeii și vascrisul mamii voastre! Aici să muriți! Aici e patria voastră!...”.

 

Așa era, după lege, dar cum dracu’ să mai stai, dacă ne dezarmaseră definitiv?! Nu ei, ofițerii cei mari, dăduseră dispoziție să ni se reducă muniția?! Nu ei plecaseră acasă și lăsaseră armata pe seama sub­ofițerilor și-a sublocotenenților ?! Iar acum venea el, care petrecuse vreo lună-două pe-acasă, cu muierea lui, și ne lua pe noi la înjurături, după ce ei produse­seră dezastrul ăla; că din cauza lor au rămas în valea Trifeștilor sute și sute de morți, numai tineret.

 

Noi nu l-am luat în seamă și ne-am continuat retragerea, dar el, al dracu’, scoate pistolul și, întinzându-1 spre noi, zice : „Decât eu s-ajung la București cu registrele, dar voi nu...!” și n-a mai apucat să mai zică ceva, că l-au împușcat militarii cât ai zice pește.

 

Ne-am retras, mereu, mereu în Dealul Tomeștilor   ne-am oprit un pic, dar a-nceput să vină puhoi de lume și atunci am întins-o din loc. Eram cu nea Tudor Măciuceanu și cu Fulga Ion din Bărbătești. Eram cu căruța. Am dat bice cailor și arde-o, vere! Zburam! Aveam niște cai procopsiți!... îi luasem din Valea Tri­feștilor, după ce ne-au măcelărit rușii cu Katiușa.

 

Am rupt-o, nene,la fugă, de ziceai că una-două ajungem la București. Am ajuns pe dracu’ să ne ia, că la Vaslui era cât pe-aci să ne ia prizonieri, dar am scă­pat și   ne-am mai oprit tocmai într-o vale. În valea aia era la lume!... Aruncai ceva-n sus, pica-n cap de om! Așa prăpăd de lume era!... Habar n-aveau cum să scape, bieții, din valea aia!... Stând buluc acolo, odată ne pomenim cu câteva tancuri „Tigru-T 34”. Norocul a fost că nu m-au apucat, că mă făceau chisăliță !...

 

Măi fratele meu, când le-am văzut, am crezut că pleznește inima în mine, dar odată m-am dezmeticit și-am luat-o la fugă printr-un zăvoi, la vale. Era un zăvoi cum e cel de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Zob de lume au făcut nemții acolo! Prăpăd au făcut nemții!... Eu cred că ei aflaseră despre armistițiul în­cheiat între noi și ruși, că era pe 25 de august ’44, și de-aia au făcut treaba asta. „Ei, fi-ți-ar mă-ta-a dracu’ de viață și de soartă nenorocită! am zis eu după ce am scăpat de tancurile nemțești. Mai înainte muriră ai noștri, românii, mitraliați de ruși, iar acum muriră zdrobiți de șenilele și proiectilele tancurilor nemțești!... Bravo nouă, frați români! în țara noastră ne omoară străinii; și rușii, și nemții!... Să mori în țara ta, nevinovat, pentru că alții vor să fie mai mari pe pământul ăsta! Trec peste noi și peste țara asta ca și cum ar călca un soldat cu bocancul drept în mijlocul unui cuib cu pui de mierlă. Halal țară! Halal noroc, Doamne !...”.

 

Se făcuseră nemții ai dracu’! Mașinilor lor le pu­neau foc și plecau doar cu câteva, ca să nu ne rămână nouă bunurile lor. Noi să n-avem parte de nimic, nici de la unii, nici de la alții; numai de moarte s-avem parte !...

 

Am fugit din nou; am trecut pe valea aia și apoi am apucat pe un drum ca pe la Ulm în deal. Drumul era el făcut bine, dar două roate mergeau pe-o dungă a drumului, iar celelalte le țineam noi, să nu cadă. E vorba de mașini, că mai mergeau și mașini. În fine, am ajuns în deal, dar ne-au și luat în primire Șnaiderele, niște tunuri; băteau bine de tot, dă-i în mă-sa de nemți! Deștepți, ce mai !... Acolo, pe deal, era o coloană de mașini germane cărora nemții le puneau foc; turnau benzină pe ele și le aprindeau. Erau mașini încărcate cu efecte, cu alimente, cu câte și mai câte.

 

Când am văzut că ne-au luat proiectilele în pri­mire, i-am spus lui Ion ăla din Bărbătești :

 

„Ee, nu e cazul, Ioane! Hai s-o luăm din loc!”. Aveam căruța încărcată cu câte prostii: o lunetă foar­fecă, un aprat de radio, de toate... Am lăsat căruța acolo, am încălecat pe cai și păzește-o, vere! Din drep­tul unei șuri de paie ne-au mitraliat unii, dar am scă­pat de ei și ne-am lăsat pe o vale în jos. Am mers pe firul Prutului în jos, prin mlaștini; ne-am mai întâl­nit și cu alții, că erau drumuri pe marginea Prutului. Dintr-un deal ne-au strigat unii :

 

,,Băă, veniți încoace, că aici este comandantul și mergeți cu toții !”, dar noi n-am avut treabă cu ei. Nu mai aveam încredere decât în bunul Dumnezeu. Văzu­sem cum erau oamenii, ofițerii noștri, rușii, nemții.., îi durea-n c... de noi și de viața noastră !... Tot călă­rind, ne-am întâlnit cu un subofițer de cavalerie. Avea un cârlan procopsit. El avea și o hartă. Nu știu cum o fi făcut, el la o podișcă, cu cârlanul lui, că a scăpat în pozmol. El a apucat de a sărit pe podișca aia, dar câr­lanul s-a scufundat în pozmol, până a rămas neche­zând, cu botul în sus. Ce rău mi-a părut de bietul cârlan!. Era frumos, săracu’.

 

L-am lăsat acolo pe subofițerul ăla și noi am luat-o în jos, pe marginea Prutului, până am dat în-tr-un izlaz. Acolo, la Hoancea, trăgea artileria de din­colo, din Basarabia, din Kahul, și bătea șoseaua care mergea în jos, către Galați. Alergând cu caii de căpăs­tru, ne pomenim: prrr! prrr! prrr! Repede ne-am culcat la pământ; ne-au rănit caii. Pârâia mitraliera, de ziceai drace! La o palmă de capul meu se înfigeau gloanțele în pământ. Îmi sărea țărâna în ochi !... Dar bine mă mai fixase!... Numai un pic și mă făcea ca pe geam!... Bucățele! Când s-a oprit mitraliera,   m-am tras binișor în dreapta, către un tufiș mare și niște sălcii, m-am târât iar și am sărit în dosul unei sălcii. Până a ajunge însă în dosul sălciei, iar s-au pus cu mitraliera pe noi.

 

Stam acolo, lângă salcie, și pâlpâia inima în mine. M-am lăsat încet la pământ și-am îngropat ce-aveam la mine: niște bani, fotografii, niște scrisori, niște cru­ciulițe pe care le făceam din geam, din țiplă de avion; le vindeam, la Iași, pe tutun; făceam zvastica ger­mană și o vindeam nemților, tot pe tutun, iar tutunul îl vindeam în Iași. După ce le-am îngropat, ne-am pomenit cu doi ruși:

 

- Predai, rumânski! Predai, rumânski!

 

Îi spun lui Ion :

 

- Bă, Ioane, ieși tu afară, că tu poate mai știi rusește. Că el fusese cu un an mai înainte în Rusia.

 

A ieșit Ion, apoi eu. Cum am ieșit, mi-a și luat baioneta și casca de pe cap. Aveam la mine patru sute de lame franțuzești. Pe toate mi le-au luat. Nu mi-a lăsat o lamă-a dracu’. Mai aveam niște biscuiți, vreo două cutii de conserve și niște zahăr, care-mi venise și mie de-acasă. Doar zahărul mi l-a lăsat. În rest, nimic! Nimic nu mi-a lăsat !... Dacă i-am spus că mi-e foame, mi-a zis :

 

- Vașu ma-ții ! Pașli (adică ’tu-vă mama voastră! Plecați!) și mi-a tras vreo doi pumni în spinare, de m-a cocoșat.

 

Am plecat. Ce dracu’ era să mai fac?! Am mers la pod, dar podul îl distruseseră nemții. Atunci, ne-am dus la Kahul. În timpul ăsta, rușii tre­ceau dincolo armamentul. Puseseră niște scânduri groase peste Prut, ca să treacă mitralierele. Când ne uitam noi, vedem niște nemți trăgând de mitraliere; îi puseseră rușii. Dar să vezi ce-ai dracu’, nemții ăia! Când să tragă o mitralieră sus, hop! să ne împuște pe noi. Se instalaseră să tragă în noi și în toți rușii care erau acolo. Erau SS-iști și fu­seseră luați prizonieri de ruși. Ei însă n-au băgat de seamă că acolo, în spatele lor, erau și ofițeri ruși.

 

Măi, fratele meu, când au văzut treaba asta, au și sărit rușii în spinarea nemților (o doctoriță și un ofi­țer) și  le-au tras cu paturile pistoalelor în cap. I-au și luat de acolo și doctorița aia i-a împușat pe amândoi nemții în marginea Prutului.

 

De acolo, ne-au dus în deal, la Kahul. Acolo    ne-au încartiruit. De aci era vorba să ne ducă într-un lagăr, la Tarmaz, dar a dat Dumnezeu de am scăpat și ne-am strecurat și noi cum am putut, prin niște comune, una Moskovița, unde ne-am dus la niște țigani, să ne schim­băm hainele, ca să scăpăm de ruși; ca să nu ne mai prindă iar și să ne trimită în lagărele din Siberia.

 

Ei, țiganilor nu prea le convenea, că aveam pantalonii rupți, bluza ruptă; decât bocancii erau buni.

 

- De, să vă dau o mâncare și să-mi dați bocancii, ne-a zis o țigancă.

 

- Hai, zic, fă treaba asta și dă-mi și mie niște trențe de-ale voastre.

 

Am mâncat niște cartofi fierți, ne-am îmbrăcat în zdrențele țiganilor și-am ieșit în drum, așa cum iese șarpele la drumul mare. Mai veniseră încă vreo vreo câțiva, scăpați și ei ca prin minune, și mergeam pe drum în jos, când ne-a prins din urmă o coloană so­vietică. Din coloana asta a ieșit un uzbeh sau un kalmak, ce p... mă-sii era, că prea urât era, călare pe cal, și răcnește la noi:

 

- Rumânski ? Iop tvoiu ma-tii ! Curva! (adică Români ? ’tu-te-n c... pe mă-ta ! Curva!) și m-a plez­nit cu biciul, de mi-a spart spinarea; pe alții i-a croit cu biciul peste obraz. Când am văzut, am sărit într-un șanț larg și m-am băgat cu spatele într-un gard de mă­răcini, dar el nu m-a lăsat nici acolo. A dat pinteni ca­lului, ca să sară cu picioarele pe mine, să mă fărâme, dar calul nu a vrut. Atunci, de ciudă, a scos pistolul, să mă-mpuște, dar unul din coloană a țipat la el. A pus pistolul la locul lui și a intrat în coloană, înjurându-mă.

 

Rușii au căutat să ne bage cu ei în coloană, dar un biet sărac (Dumnezeu să-i ușureze țărâna, dacă o fi mort!), un locotenent rus, a fost milos. El cred că ți­pase la nenorocitul ăla să nu mă-mpuște. Și când co­loana s-a oprit în marginea unui izlaz, locotenentul ăsta a venit la mine și m-a întrebat cu vorbă frumoasă, bună :

- Rumânski ?

- Rumânski !

- Unde mergeți ? A întrebat el pe rusește.

- La București.

- Câți kilometri sunt până la București ?.

- 100”.

Noi l-am păcălit pe el, că numai până la Galați erau șaptezeci.

 

Locotenentul ăsta a fost om bun și milos. Ne-a luat după el, săracul, și ne-a dat de mâncare; ne-a dat și băutură. Am venit înapoi, pe picioare, până la Kahul, unde ne luaseră prizonieri; Aci, când să coborâm în vale, către Prut, unde era lume multă, vine unul din spate și zice :                

- Bă, bă! Unde, vă duceți, bă, voi ?

Vorbea pe românește și avea uniformă, românească.

- Păi, după domnul tovarășu’ ofițer!

- Ha,. înapoi...,’tu-vă muma-n c... să vă f...! O să vă putrezească oasele-n pustiul Siberiei!... Înapoi! Hai la comandament!

Ne-am dus cu el și am primit o țidulă la mână, în care se arăta că suntem liberi să mergem la unitățile noastre din România.

- Mergeți la unitatea dumneavoastră! Încadra-ți-vă iar în unitățile voastre și luptați împotriva hoar­dei fasciste!” a zis un ofițer rus. Atunci am auzit prima dată cuvintele astea: „hoardă fascistă”.

Am plecat de la comandamentul ăla și am ajuns iar la Prut. Aici ne-au oprit iar, că stricau rușii podu­rile; din două-trei rele făceau unu bun, ca să poată trece trupele și tancurile în România.

 

Am ieșit la șosea și am mers ba pe jos, ba cu mașinile rușilor sau cu căruțele lor. Rușii ne dădeau tutun, bomboane și chiar băutură de-a lor, tare-a dracu, vodkă! Dar era bună! Când prindeam sticla, trăgeam pe săturate. Râdeau, ai dracu’! Trăgeau și ei, mamă-mamă! Așa am venit cu ei până în comuna Traian. De-aci, rușii au intrat în Galați. Noi însă nu ne-am mai dus în Galați, fiindcă ne-au spus niște oameni că zi și noapte făceau rușii razii prin cartierele Galaților. Așa că, ne-am rugat de un biet sărac să ne lase și pe noi să ne culcăm la el, dar n-avea unde, bietul, că mai avea niște oameni. Avea o căsuță prăpădită; n-avea gard, nimic, nimic.

El ne-a spus să nu cumva să ne băgăm în glugile de coceni, să ne culcăm, că rușii vin și bagă, noaptea, baioneta în glugi și ne omoară.

- Mai bine băgați-vă sub prispa casei, ne-a zis.

M-am băgat sub sala casei cu Fulga ăsta din Bărbătești, dar dimineața ne-am trezit uzi leoarcă. Omul ăsta avea o capră care dormea pe sala casei și, noaptea, s-a pișat pe noi. Ne-am sculat și-am ieșit în drum. Am luat-o pe jos până în Galați. Aci erau dărâmate fabricile, țesătoriile, blocurile... Mergând așa, ciuetici, pe străzile orașului, de sus ne strigă o doamnă. Zice :

- Români?! Români de-ai noștri! Cu ce să vă cinstesc?

Ne-a chemat la ea și ne-a dat, săraca, un pahar de apă, o felie de pâine, o bucățică de brânză și câte 250 de lei, băncuțe.

(Covercă I. Ilie, născut în 1922, decedat în septembrie 1990, satul Moșteni, comuna Frâncești, jud. Vâlcea)

 

- Va urma -