„Piloţii
orbi ai României” - Repere contemporane
Prof.
univ. dr. Mircea Eliade
05
Martie 2023
„Imoralitatea clasei conducătoare
românești, care deţine « puterea » politică de la 1918 încoace, nu este cea mai
gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională
în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus
politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat
profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate
aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie
finală - să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se
cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 - lăsând să se
aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor
românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitatã:
aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de
pace atât de îndelungată?!) - dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea
lentă a statului românesc modern.
Clasa noastră conducătoare, care a avut
frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea
mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor
şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate
politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o
sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenţa istorică a
neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una
din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a
cunoscut mult încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte
piloţi orbi.
Acum, când se pregăteşte marea luptă după
care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob
- elita noastrã conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau
marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai
găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea - toate acestea sunt
zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt.
Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care
au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce.
Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot
atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un
cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În
câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd
limba, credinţele, obiceiurile - şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusă de piloții orbi se lovise
de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau
politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de
ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multã vreme povara acestui
stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de
aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă
în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconstienţă, în
încăpăţânarea cu care îşi apără « puterea ». Au fost elite româneşti care s-au
sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a
nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui
neam.
Clasa conducătorilor noştri politici,
departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei
nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la
ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot
repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de constiinţe
ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp,
nu înteleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte si vom înţelege de
când ne conduc piloţii orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au făcut
iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă,
de-a lungul frontierei, cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca
şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coeziunea politică pe care am fi
putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea,
stiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hãrti, ci limita până unde se
poate întinde un neam (Nae Ionescu) - au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca
să deznationalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz,
acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu
existau la conferinţa păcii.... La « plebiscitul » din 1918-1919, toate satele
şvăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă
majoritate.
Nici un guvern român n-a făcut, însă,
nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi
putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire
încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi - iar ungurii favorizaţi.
(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!).
În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste
neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am fãcut tot ce ne-a stat în putinţă
ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astãzi, saşii şi
şvabii sunt uniţi - şi sunt împotriva noastră.
Ungurii au colonizat graniţa încă din
1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte
sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele
de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am
privit cum se întăreste elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum
Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au fãcut
colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş
şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de ţărani
români veniţi din Ungaria continuă sã moară de foame. Am luat sate de români
din Banat şi am colonizat Cadrilaterul - în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo
unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care
răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele
bănăţene cerşesc în Balcic.
Dintre toate minorităţile noastre, în
afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat sã plece. Pământurile
lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet
bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive
pământ până la Gurile Dunării. Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai
înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea
elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia. N-a fost un singur
om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nădejde, aşa cum suntem
înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii
slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul
bulgăresc din întreaga Dobroge - noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunării
cu grădinari bulgari. În acelaşi timp, pilotii orbi au deschis larg portile
Bucovinei si Basarabiei.
De la război încoace, evreii au cotropit
satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate
oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei
şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe
Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave - pe pământ
românesc. Imediat după rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din
populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele
politice româneşti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei
prin încurajarea agitaţiilor separatiste - aşa cum au făcut guvernele austriece
până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să loveascã în români şi în
poloni - s-au mulţumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în
Bucovina, dar şi în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o
parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină
semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki).
Românii bucovineni de atunci au ştiut să
se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după rãzboiul
cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc
să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea
statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi lăsându-i
să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în
Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia,
refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale
viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia.
Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras
atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din
Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate - pentru ca să facem amândoi
dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui. Şi am fost stăpânit de acest
înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de
faţă.
Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o
urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii
că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia"
e proastă - iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor.
Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve
problema minorităţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când
iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile si
bisericile româneşti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii
nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să
nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la
sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura ţară din lume care
respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor,
preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu
numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare
nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud
evreii ţipând: «antisemitism», «fascism», «hitlerism»! Oamenii aceştia, care
sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care
l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar
fi absurd să te astepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu
anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii - după ce au gustat din mierea
puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri
să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive
- şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea,
tenacitatea, geniul.
Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã,
izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau
mai puțin românească, politicianizată până-n măduva oaselor - care aşteaptă pur
şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un
joc nou, să rezolve alte hârtii, să facã alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi
lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea
înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi
fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai
auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, că
pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor - ei te socotesc în slujba
nemţilor sau te asigură că au fãcut legi de protecţia muncii naţionale. Sunt
unii, buni «patrioţi», care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul
în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că
în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra,
nici sifilisul, nici alcoolismul.
Uitând că blestemul a început să apese
neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care
a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus
porumbul - slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut
apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se
bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi «cultura» în
Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor
putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrănea
iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se
culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană
substanţială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav
faptul că la Brăila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5
lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să
se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează
numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul
nu mai mănâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe
malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane
pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci
printr-o hrană substanţială şi sănătoasă.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi
în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar
o inimă obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta:
neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În
Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic
bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.
Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă bãuturilor alcoolice, ca
francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudãm că „ţinem la băutură”, iar gloria
aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul
sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui
sã ne dea de gândit.
...Dar piloţii orbi stau surâzători la
cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui
popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi
cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care
contează în ceasul de faţă - instinctul statal - nu văd şuvoaiele slave
scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc;
nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar
lăsând locul altor neamuri... Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această
ţarã, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine
dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni
muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţarã.
Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei
sunt muncitori şi inteligenţi.
Dar un neam în care o clasă conducãtoare
gândeşte astfel, şi-ţi vorbeste despre calităţile unor oameni străini nu mai
are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul să se măsoare cu
istoria... Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor -
puţin interesează deocamdatã. Singurul lucru care interesează este faptul că
nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă
un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi”.
Notă - Mircea Eliade (n.13 martie 1907, la
Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, la Chicago). Scriitor, filozof şi istoric al
religiilor, Mircea Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din
1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean
american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a
30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18
limbi şi a peste 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată
şi bine documentate. Fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele
inedite, opera completă a lui Mircea Eliade ar putea fi cuprinsă în peste 80 de
volume. (Redacţia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu