Iubirea
de vrăjmași și rugăciunea inimii.
-
Sf. Ignatie Briancianinov -
Când te vei purta astfel, când vei iubi și
te vei ruga pentru vrăjmașii tăi să le fie dăruite toate bunătățile, atât
vremelnice cât și veșnice, numai atunci se va pogorî la tine Dumnezeu
într-ajutor și vei călca, prin rugăciunea ta, pe toți vrăjmașii tăi, vei intra
cu mintea în biserica inimii spre a te închina Tatălui în Duh și Adevăr (In. 4,
24).
Dar dacă vei îngădui inimii tale a se
împotrivi prin pomenirea răului și vei da îndreptățire întru trufia ta mâniei
tale, Domnul Dumnezeul tău Se va întoarce de la tine și vei fi dat spre călcare
picioarelor satanei. El are să te calce cu toate gândurile și simțirile
necurate: nu vei fi în stare să te împotrivești lui.
Iar dacă Domnul te va învrednici să pună
la temelia nevoinței tale de rugăciune, nerăutatea, dragostea, neosândirea
aproapelui, dezvinovățirea lui cu milostivire, atunci vei birui cu osebită
înlesnire și grabă pe potrivnicii tăi, vei ajunge la rugăciunea curată
Dorința
de a plăcea oamenilor
-
Sf. Maxim Mărturistitorul -
Slava deșartă este abaterea de la scopul
cel după Dumnezeu și mutarea către alt scop decât cel dumnezeiesc. Căci cel ce
se slăvește în deșert se îndeletnicește cu virtutea pentru propria slavă, iar
nu pentru slava dumnezeiască precum și cel ce cumpără prin propriile trude
laudele neîntemeiate ale oamenilor.
Cel ce caută să placă oamenilor se
îngrijește numai de purtările morale aparente și de cuvintele lingușitorului,
pentru ca prin unele să atragă vederea și prin celelalte auzul celor care se
încântă și se uimesc de cele ce văd și aud și care circumscriu virtutea numai
simțirii. Așadar, numim dorință de a plăcea oamenilor ostentația obiceiurilor
morale și cuvintelor, care se face prin om, chipurile de dragul virtuții.
Așadar, cel ce se înalță pentru virtute
sau pentru cunoștință și care nu are conștiința propriei slăbiciuni pe măsură
ce înaintează în virtute prin har, acela nu a scăpat de răul mândriei. Iar cel
ce se îndeletnicește cu binele pentru propria slavă acela s-a preferat pe sine
lui Dumnezeu, fiind străpuns de cuiul slavei deșarte. Iar cel ce face sau
grăiește virtutea pentru a fi văzut de oameni, acela pune cu mult deasupra
încuviințarea omenească față de cea dumnezeiască, bolnav fiind de patima de a plăcea
oamenilor. Iar cel ce se folosește de purtările morale în chip rău numai pentru
cuvioșia virtuții ca să-i înșele pe alții, ascunzând sub chipul exterior al
evlaviei o dispoziție rea a voii lui, acela cumpără virtutea prin vicleșugul
fățărniciei. Așadar, unul ca acesta și-a îndreptat scopul spre altele decât
spre pricina fiecăruia dintre acestea.
SFINȚII
DIN AIUD VINDECĂ UN TÂNĂR DE TUMOARE PE CREIER
Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani,
i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina, plângând pentru că
fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşul,
să le asculte Sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era
internat în spital, operat pe creier şi care se afla în comă din cauza unei
tumori foarte mari, nemaiprimind nici o şansă de supravieţuire din partea
medicilor.
Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o
femeie că sunt Sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi,
plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar, şi acolo, în faţa icoanei
Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untdelemn şi le-am spus să-l
dea pe cap în semnul Sfintei Cruci.
L-AU
UNS CU ULEI DIN CANDELA SFINȚILOR
Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi
făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgândit şi l-au băgat
din nou în operaţie. L-au operat şi minune dumnezeiască! După trei zile de la
operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nici
o reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap.
Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare,
au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care
a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire Sfinţilor
pentru această minune care s-a făcut cu el. I-am şi văzut operaţia. Un sfert
din cap era tăiat în zona frunţii.
OSUARUL
DIN AIUD
Şi era şi el oarecum şocat de locul
Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea,
adică pe Râpa robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut
acolo – icoana Maicii Domnului şi Sfintele Moaşte.
Mama lui spunea întruna de mulţimea
lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea
Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te
uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care
s-au rugat pentru un fratele de-a lor ca Dumnezeu să-l vindece.
(Extras din Revista Atitudini)
PARINTI
SI COPII
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Dumnezeu a pregatit o lume în care copiii
sa se poata simti bine, dar asta depinde de noi, de cei maturi. Depinde de noi
cum se simt. Ce facem în familie, în lume, ca acesti copii sa nu se simta
într-un mediu ostil? „Nu-i întarâtati la mânie pe fiii vostri” (Efeseni 6, 4)
însemneaza: nu-i deceptionati, nu-i smintiti, nu-i tulburati, nu le stricati
sufletele prin faptele voastre, prin vorbele voastre, prin gândurile voastre.
Stati de vorba mai mult cu copiii vostri. Priviti-i mai atent. Ascultati
suspinul ce-l scot uneori, copiii, si în somn. Fiti mai întelegatori fata de
ei. Acordati-le mai multa grija. Cautati sa întelegeti mai adânc viata lor.
Priviti mai des si mai profund în ochii lor. Uitati-va la fata lor, care nu e
întotdeauna senina. Coborâti mai adânc în viata lor, în sufletul lor, în inima
lor. Sa nu va închipuiti ca v-ati facut datoria daca le-ati asigurat hrana si
haina. Gânditi-va ca fiii vostri nu au numai stomac si trup. Aduceti-va aminte
ca fiii vostri au si inima, si suflet.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
95
PUNCTUL
DE SPRIJIN
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Despre caracterul limitat al lumii si
îndeosebi al omului: lumea da un punct de sprijin fapturilor corporale, ca sa
nu se risipeasca în nemarginire.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 40
MINUNEA
DE PE MUNTELE TABOR
DE
ANUL ACESTA
Creștini din toată lumea au venit să se
închine pe muntele Tabor, acolo unde Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos
S-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi.
Pentru că Patriarhia Constantinopolului
ține calendarul neîndreptat, prăznuirea Schimbării la față are loc în noaptea
de 18 spre 19 august.
Dacă de obicei autocarele cu miile de
pelerini urcau muntele, anul acesta forțele de ordine israelitene au încercat,
uneori agresiv, să împiedice creștinii să serbeze Schimbarea la față pe Muntele
Tabor. Chiar dacă, în cele din urmă, au permis accesul pelerinilor pe munte,
acesta s-a făcut pe jos, fără mașini. Și era umilitor să vezi bătrâni, oameni
invalizi, urcând unii cu cârjele muntele, ce nu este tocmai ușor de urcat, oameni
care, în numele credinței, au riscat propria lor sănătate și viață. În ultimii
ani agresiunea evreilor ultra-religioși împotriva creștinilor a luat amploare,
existând chiar unele proiecte de lege ce au încercat să scoată creștinismul
înafara legii.
Însă jertfa lor nu a rămas nerăsplătită de
Domnul, Care a strălucit minunea Sa pe muntele Taborului, arătându-Și Harul
prin norul ce a învăluit creștinii, mai ales pe cei care urmau să se
împărtășească. Pentru că era limpede că norul se pogorâse deasupra Potirelor și
Sfintei mese și apoi se răspândea în văzduh cuprinzând ca într-o adiere lină și
plină de desfătare duhovnicească pe creștini.
Astfel, Domnul ne arată că niciodată nu
trebuie să deznădăjduim și să ne pierdem încrederea în El, chiar dacă
societatea de azi ne doboară parcă prin ateismul, imoralitatea și duritatea ei.
Noi să rămânem însă blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii, sus având
inimile spre Domnul nostru cel iubitor, Care săvârșește minuni mari celor ce
pătimesc pentru El
MILIOANE
DE CHIPURI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
As putea sa-mi imaginez înlauntrul
sufletului milioane de chipuri, de pilda, toate ale Maicii Domnului; as
zugravi-o cu mintea în toate felurile si toate înfatisând aceeasi persoana
vrednica de veneratie, ca si Ea însasi. Dupa cum Monada Cea de dinainte de
fire, datatoare de viata, a conceput, a creat prin cuvântul ziditor si a
sfintit prin Duhul Sfânt o infinitate de chipuri inteligibile dupa însusi
modelul Sau, Care sunt Puterile ceresti, asijderea Tatal a conceput, iar Fiul,
Însusi Chipul cel viu al Tatalui, a creat si a sfintit prin Duhul Sfânt si un
chip al Sau sensibil si inteligibil totodata – omul. De la aparitia aceluia, la
început chip unic, creeaza, spre uimirea noastra, pâna în ziua de astazi
asemenea chipuri. Si toate sunt vii, nespus de frumoase, dupa asemanarea lui
Dumnezeu, dainuitoare, vesnice. Asijderea si eu, oricât de multe icoane as
face, pe toate le voi considera adevarate, vrednice de cinstire, îmi voi pleca
genunchii înaintea lor, cu conditia sa corespunda chipurilor (imaginilor) vii ale
Sfintilor lui Dumnezeu. Ce ne-ar putea împiedica sa avem atâtea chipuri ale
Mântuitorului Hristos, câte chipuri reale de crestini exista? Orice icoana a
Mântuitorului este chipul Sau vrednic de cinstire, care straluceste în sufletul
oricarui crestin adevarat.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 438-439
CAINELE
-
Parintele Ilie Cleopa -
Nimic nu este fara de rânduiala, nici
nehotarât în cele ce sunt, adica în fapturi, ci toate poarta si arata în ele
semnele si urmele întelepciunii Ziditorului. Iarasi sa ne gândim, cât de
recunoscator este câinele si catre prietenie tiitor de minte? De cuvântare cu
adevarat este lipsit câinele, dar întocmai înteleptilor lumii acesteia, cum ei
se îndeletnicesc cu silogismele lor, întru acelea câinele se arata de la fire
învatat. Ca urma piciorului fiarei cercetând-o câinele, când ar fi aflat-o cum
ca în multe parti se desparte si se împarte, numai nu sloboade glas sa ne arate
zicând: „Uite pe aici si pe aici a trecut fiara si în aceasta parte a apucat”,
si asa prin lepadarea cararilor celor mincinoase pe cea adevarata o arata. Dar
ce zic de cararea fiarelor, caci câinele si cararile oamenilor straini si
tâlhari foarte adesea le descopera celor ce sunt în paguba, dupa cum aceasta o
stiu cei ce se îndeletnicesc cu descoperirea furilor, iar tinerea de minte
pentru facerea de bine al acestui animal, pe care din nemultumitori, pentru
facerea de bine, nu rusineaza? Fiindca unii din câini se pomenesc ca au murit
pentru stapânul lor. Înca se cade a ne minuna cum câinele se face luisi doctor
la durerea de cap si de stomac, pascând iarba ce se zice troscot si asa, prin
învatatura cea neînvatata a firii sale, pe cele ce îi sunt de folos le paste!
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. 8: Minunile lui Dumnezeu la vietuitoarele de pe us, p. 78-88
SIMPLITATEA
COPILAREASCA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Straduieste-te sa ajungi la simplitatea
copilareasca în purtarea cu oamenii si în rugaciunea catre Dumnezeu.
Simplitatea e cel mai mare bine si vrednicie a omului. Dumnezeu este cu
desavârsire simplu, fiindca este cu desavârsire duhovnicesc, cu desavârsire
bun. Fie ca nici sufletul tau sa nu se împarta între bine si rau.
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 12.
Maica
tăcerii
-
Cuv. Iosif Isihastul –
De câte ori nu am stat în fața icoanei Ei,
a candelei și nu aveam absolut nimic să-i spun. Gol, nimic, numai ochii, numai
lacrimile…
Nu ieșea niciun cuvânt de pe buzele mele
uscate. Niciun cuvânt din mintea mea tulburata.
Ca atunci când durerea te închide, când te
îngheață în cea mai grea iarnă a inimii tale.
Tăcere, privire în gol, inimă paralizată.
Când te doare, nu vorbești, taci, iar
strigătele tale sunt atât de puternice, încât pare că nu sunt auzite.
Am văzut buze care vibrau dar fără să
vorbească. Glasuri care răgușeau dar fără să rostească niciun cuvânt. Tot omul
devine numai ochi, tot trupul un strigăt, un strigăt fără sunet.
Tăcere, trupul în poziție de rugăciune, în
stare de așteptare…
De câte ori nu m-am rugat în această stare
de absolută tăcere. Pe aceste dușumele reci, în nopți ce păreau fără sfârșit.
Singura tovarășie, icoana Maicii Domnului,
o îmbrățișare, o mângâiere de Mamă, o îmbrățișare caldă și un sunet în ureche:
“ssssst, toate vor merge bine….”
Aceasta este Maica Domnului care aude
rugăciunile celor tăcuți, care deși nu vorbești, știe ce spui, care fără sa
explici știe ce simți și te înțelege.
Acestei mame a tăcerii m-am rugat și azi,
ne-am rugat toți, chiar și cei care nu merg la Biserică.
A auzit tăcerile noastre, a simțit tânguirile
noastre și lipsurile noastre. Tristețile și neliniștile noastre, fricile și
panica noastră, deșertăciunile și deznadejdile noastre.
Și sa fiți siguri pentru un lucru, cu cât
va rastignesc oamenii, Dumnezeu va înviază.
Cu cât oamenii va rănesc, Hristos o să va
fie aproape, cu cât oamenii vă distrug visele, Maica Domnului va deveni cea
care vă va umple inima voastră și în îmbrățișarea ei largă vom încăpea toți,
trădători și trădați…
Moș
Gheorghe Lazăr (Pelerinul):
Cum
se nevoia noaptea și câteva sfaturi hazlii
În cămăruța de piatră din turnul
clopotniță al Bisericii Sf. Ioan Botezătorul ctitorită de marele voievod
Ștefan, psalmodia lină a neobositului nevoitor e întreruptă din când în când de
bătăile orologiului bătut de vânt din vârful turnului legendar.
„După ce dormea două ceasuri până la ora
12, se scula, descuia biserica Sf. Ioan în taină, se încuia pe dinăuntru și
stătea desculț în mijlocul bisericii, pe piatra rece, nemișcat cu mâinile în
sus, două-trei ore. Apoi scotea cojocul și făcea metanii, timp de o oră,
rostind câte o rugăciune scurtă pentru fiecare sfânt din calendar. Și așa
continua până către ziuă. Iar când se revărsau zorile, ieșea în taină din
biserică, se urca în turn, ațipea câte un ceas și se deștepta odată cu toată
lumea. Nimeni, afară de câteva persoane, nu știa nevoința aceasta a Moșului
Gheorghe. Dimineața își făcea câteva rugăciuni, apoi își lua Psaltirea
subțioară și pornea desculț, cu capul descoperit, pe ulițele orașului, zicând
psalmii pe de rost.
Se ducea pe la alte biserici unde îl
îndemna duhul, pe la cei ce-l chemau în familie, la unii preoți. Și nu se
întorcea în turn, până nu termina Psaltirea toată de rostit: «Acum să începem
drăguțele de rugăciuni ale catismei întâi», zicea bătrânul cu glas blând. Și
începea. Lin, duios, rar și în ison. Psalmii deveneau în graiul lui o minunată
și lungă cântare îngerească. Se uneau cu suflarea lui. Se făceau una cu duhul
lui”.
Vorbea puține cuvinte, dar pline de durere
și dar prorocesc
Pe cale, prin oraș primea milostenii cu
care cumpăra un sac de pâine pe care îl împărțea săracilor ce flămânzeau pe la
colțurile străzilor. „După ce împărțea totul, pâine și bani, intra singur în
turn, doar cu o singură bucată de pâine, pe care o mânca seara. Dacă era o zi
de post (lunea, miercurea, vinerea), nu gusta nimic până a doua zi. Dacă era
altă zi, gusta pâine cu ce-i mai trimiteau credincioșii la chilie. Și aceasta
numai seara. Aceasta a fost regula lui toată viața”. Numele celor care îl
miluiau erau șoptite de către Moș Gheorghe Lazăr în tăcerea fiecărei nopți, cu
rugăciunea: „Prea Sfântă Treime, miluiește pe cutare, care m-a miluit pe mine
păcătosul”, iar desăvârșita lui sărăcie uimea pe toți cei din jur: „Tăcut,
blând, fericit, flămând, gol, sărac, Moșul Gheorghe era plin de o nespusă pace
și bucurie. Unde intra el, intra și darul lui Dumnezeu: pacea, armonia,
bucuria, binecuvântarea. Când stăteai de vorbă cu el, simțeai o mare putere
dumnezeiască în cuvintele lui și o mare bucurie în inima ta. De aceea era
pomenit în partea locului cu mare evlavie ca un mare cuvios și sfetnic
duhovnicesc. Vorbea puține cuvinte, dar pline de durere și dar prorocesc”.
Sfat
duhovnicesc
Cerceta cu dragoste părintească pe monahii
care îi cereau sfaturi mântuitoare și îi ajuta să treacă peste tulburările care
adesea amenințau să îi răpună. „Odată s-a dus la stâna Mănăstirii Neamț, unde
se aflau cei trei frați călugări din Transilvania: Veniamin, Pamvo și
Damaschin, vechi ucenici ai bătrânului. Iar ei, fiind tulburați, i-au spus:
«Moș Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta, că ne-am smintit!». «Dar de ce,
drăguță?». «Nu mai este mântuire aici! Am văzut pe unul făcând cutare păcat, pe
altul vorbind cutare lucru, pe altul certându-se, iar pe altul pârând pe
frați». Atunci bătrânul, deși era foarte blând, a strigat de trei ori: «Nu fă
tu, bă! Nu fă tu, bă! Nu fă tu, bă! Că fiecare va răspunde pentru ale sale
păcate. De ce vezi și judeci pe alții?».
CALEA
CURATATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt
Folosindu-te de obisnuitele cunostinte
omenesti îti poti însusi perfect o anumita disciplina si, de cele mai multe
ori, ceea ce ai învatat la scoala nu ti se va sterge din minte toata viata. În
privinta credintei nu este asa. Adica ai aflat o data, ai prins niste lucruri,
le-ai „pipait” si gata, te gândesti: „obiectul credintei mi-a ramas în suflet,
limpede, l-am înteles, îl voi iubi toata viata”. Nu este asa. El, acest
„obiect” ti se va parea de o mie de ori obscur si îndepartat, ba chiar vei avea
impresia uneori ca ti-a „scapat” cu totul si ca, dupa ce ti s-a parut ca-l
iubesti, ca traiai si respirai prin el, ti-a devenit deodata cu totul
indiferent. Ca sa nu ti se întâmple asa, trebuie sa cureti mereu calea ce duce
spre credinta si sa o faci cu lacrimi si cu suspine, ca sa o poti vedea,
însusi, cuprinde cu inima si cu sufletul. Nepasarea fata de credinta este
urmarea pacatului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 435-436
Rugăciunea
Maicii Domnului
înainte
de adormirea sa și
venirea
Apostolilor
-Sf.
Maxim Mărturisitorul -
Atunci Sfânta Născătoare de Dumnezeu și-a
deschis gura nestricăcioasă și preacurată și le-a spus: „Voia Fiului și
Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, și Îl slăvesc și Îl
înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup,
dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale.
De aceea doresc să mă duc la El, Cel ce
dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă
rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea
întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toți
credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții și să-i întoarcă
pe necredincioși și să facă din toți o singură turmă a Bunului Păstor Care Și-a
dat sufletul Său pentru oile Sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc”.
Pe când binecuvântata Maică a lui Hristos
vorbea așa și-i binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic și
un nor cu adiere pașnică. Și iată că din norul strălucitor au căzut ca niște
picături de rouă înmiresmată sfinții ucenici și apostoli ai lui Hristos, care
fuseseră adunați de la marginile pământului în fața casei Preasfintei Fecioare
Născătoare de Dumnezeu.
Evanghelistul și Teologul Ioan i-a primit
și i-a salutat în liniște și i-a adus la Sfânta și fericita Fecioară. Nu erau
numai cei 12, ci și mulți alții din numeroșii lor ucenici aleși și făcuți
vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionisie Areopagitul în
Scrisoarea sa către Timotei, că el însuși Dionisie și Timotei și Ierotei și
alți prieteni au venit acolo împreună cu apostolii la moartea Împărătesei. Au
intrat înaintea ei și au salutat-o cu frică și cu respect…
Maica i-a salutat pe Petru și pe Pavel și
pe toți ceilalți și le-a spus: „Bucurați-vă, copii, tovarăși și ucenici ai
Fiului și Dumnezeului meu. Fericiți sunteți voi care ați fost socotiți vrednici
să fiți ucenicii milostivului și slăvitului Domn și Învățător și El v-a
încredințat slujirea atâtor taine și v-a ales pentru a avea părtășie la
prigoanele și patima Sa, ca să vă învredniciți să fiți uniți cu slava și
Împărăția Lui, după cum v-a făgăduit și v-a poruncit Însuși Domnul slavei!”.
Moaștele sfinților închisorilor din Aiud
și vrăjitoarele
Un preot avea Sfinte Moaşte de
la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au
zis:
Părinte, ia de aici 400.000 de
Euro şi mută-te de aici!
Dându-şi seama repede cu cine
stă de vorbă le-a răspuns scurt:
Eu nu mă mut de aici!
Rămânând uimite de refuz au
continuat cu insistenţă să-i spună:
Dacă nu te muţi tu, atunci
spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute.
Înţelegând părintele că este
vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis:
Eu nu-L dau pe Hristos afară
din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas.
Până să aducă Sfintele moaşte
acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut
şi nici nu a mai avut probleme.
(Minuni relatate
de Părintele Gavriil, starețul mănăstirii Sf. Cruce din Aiud)
CUVANTUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Fiecare cuvânt pe care-l trimiti în lume
va zidi sau va darâma. Va înalta piscuri de lumina sau va face sa se deschida
prapastii de întuneric. Va stârni binecuvântari sau blesteme înfricosatoare. Cu
ce vom îmbogati noi chipul de lumina si de vis al lumii? Cu ce vom spori noi
armonia si frumusetea vietii? Cu ce vom adânci noi taina cea mare din inima
Universului?
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
109
DESPRE
DEPRESIA CIVILIZAȚIEI ACTUALE
-
Sf. Ioan Iacob Hozevitul -
În urma potopului oamenii s-au abătut
iarăşi de la calea lui Dumnezeu şi se aşteptau iarăşi la alt potop. Pentru asta
au început să zidească Turnul Babel (adică cetatea Babilonului). Aveau de gând
s-o înalţe mai presus de norii cerului, ca să nu-i mai înece apa. Pentru
nebunia lor, Dumnezeu le-a amestecat atunci limbile şi n-au putut isprăvi
nimic.
Lumea modernă de astăzi nu este mai brează
decât cea de-atunci. Azi toţi oamenii cunosc că s-au depărtat de la Dumnezeu şi
pentru asta se aşteaptă la o pedeapsă cerească. Dar în loc să alerge la
chivotul scăpării (adică la corabia Bisericii) prin dreapta credinţă şi
pocăinţă, în loc să caute pe Dumnezeu, oamenii buimăciţi cu civilizaţia, îşi
zidesc iarăşi „turnuri” ca şi oarecând la Babilon.
„Turnul Babilonului” din zilele noastre nu
este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri.
Lumea zice că născocirea maşinilor şi a armelor moderne uşurează viaţa omului
şi îi garantează siguranţa, adică ne pune la adăpost. Dar cât de înşelătoare este
părerea aceasta! Căci noi vedem că de la o vreme încoace, de când s-a
modernizat lumea şi au sporit născocirile, de atunci s-a înmulţit şi răutatea,
iar viaţa omului s-a făcut mai amară şi mai împresurată de primejdii. Niciodată
n-a fost lumea mai tulburată şi mai deznădăjduită ca în vremurile noastre, când
a sporit civilizaţia.
După cum vedem procopseala asta de
civilizaţie cu moda cea nouă, i-a învăţat pe oameni să umble mai mult goi,
adică a izgonit ruşinea din lume. I-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe
Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe
stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească noroadele mai cumplit decât
faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea
şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze, adică
să născocească cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a
izgonit şi dragostea de pe pământ.
(Fragment din Scrierile duhovnicești ale
Sf. Ioan Iacob, partea a II-a, pag. 367-369)
MAICA
DOMNULUI ȘI MĂSLINII
-
Sf. Maxim Mărturisitorul -
După ce, din nou, Sf. Arhanghel Gavriil
i-a vestit Maicii Domnului, de data aceasta, mutarea sa la ceruri, Maica
Domnului s- a dus să se roage și să își pregătească sfințit sufletul său în
grădina Ghetsimani.
Despre petrecea în grădina Ghetsimani, Sf.
Maxim Mărturisitorul, luminat de harul lui Dumnezeu, ne relatează:
Atunci Preabinecuvântata și slăvita
Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat și, plină de bucurie, s-a dus în
Muntele Măslinilor ca să aducă Domnului în liniște și în lucrarea harului
mulțumirea și cererile ei pentru sine și pentru întreaga lume. Urcându-se în
munte, și-a înălțat mâinile și și-a închinat rugăciunile și mulțumirile lui
Hristos, Fiul Său.
Atunci s-a întâmplat minune mare, pe care
au știut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoștință, și acest lucru a
ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga, toți pomii ce se aflau acolo
s-au închinat până la pământ cinstind-o (cf. Is 55:12). Când și-a sfârșit
rugăciunea și mulțumirea, plină de Domnul, s-a întors în Sion și de îndată
Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul și Teologul pe un nor, căci Sfânta
Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii.
Cea binecuvântată între femei l-a văzut și
s-a bucurat încă și mai mult și a poruncit rugăciunea. Și sfânta Împărăteasă
s-a rugat, iar după rugăciune l-a înștiințat pe Ioan și pe celelalte fecioare
ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger, cu privire la mutarea ei,
și le-a arătat ramura de palmier pe care i-o dăduse îngerul. A poruncit să se
gătească casa, să se aprindă candelele și cățuia cu tămâie, căci ea și-a
împodobit casa ca pe o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele Cel
nemuritor, Fiul ei mult milostiv, pentru că Îl aștepta cu o nădejde neclintită.
Toți se tânguiau și plângeau de despărțirea sa de ei.
Or sora lor, Împărăteasa și Maica
Domnului, îi mângâia pe unul câte unul și pe toți împreună, le-a dat o salutare
mișcătoare și le-a spus: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din
mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci
aceasta vine pentru bucuria veșnică, și harul și mila Domnului să fie cu voi
pururea”.
Apoi a privit la Ioan Evanghelistul și i-a
spus să dea cele două veșminte ale ei celor două văduve care o slujeau.
După aceasta a rânduit și a poruncit cum
anume să fie îmbălsămat și unde să fie păstrat trupul ei preasfânt și
preacurat.
Și așa el a așezat-o pe slăvita Maică a
lui Hristos în sicriul ei, culcușul care până atunci, noapte de noapte, fusese
scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos și fusese
luminat de rugăciunile și cererile ei
Ni
se pare că ne-a părăsit Dumnezeu?
-
Arhim. Iustin Pârvu –
Să nu mai aşteptăm de la noi mari progrese
duhovniceşti, pentru că ne aflăm faţă în faţă cu o neputinţă a firii dusă la
extrem, în care Dumnezeu a îngăduit să ne lase singuri şi neajutoraţi cumva.
Neputinţa firii se vădeşte şi lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai
întrezăreşte, încât pare că ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este
aşa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, că în slăbiciune se
vădeşte puterea Sa, adică în asumarea smereniei şi vederea neputinţei firii în
toată goliciunea ei.
Dar mare este înţelegerea acestei
neputinţe şi asumarea ei, după cum zice şi Sf. Siluan Athonitul, pentru
vremurile noastre parcă „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, adică
rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm şi nu uita că Dumnezeu ne
rabdă!
Nu mai vedem noi o perioadă de strălucire
a creştinismului
E grea într-adevăr mărturisirea şi parcă
suntem cu totul descoperiţi şi neînarmaţi. Dar să nu uităm că nici apostolii,
când au plecat să propovăduiască adevărul Mântuitorului Hristos, nu au avut cu
ei nici traistă, nici baston, nu au luat cu ei nimic fără numai convingerile,
curajul şi moartea pentru adevăr. Iată că Dumnezeu ne dă prilejul să ne
asemănăm primilor creştini, pentru că la fel suntem şi noi la ora actuală; ne
confruntăm cu o lume cu totul potrivnică lui Hristos şi noi, care mai trăim aşa
câtuşi de puţin, avem datoria să ducem mai departe adevărul acesta prin
mărturisire, pentru a lăsa moştenire generaţiilor de după noi, un îndemn
mărturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos.
Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă
de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că
biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi
porţile iadului nu o vor birui. Acesta este îndemnul Mântuitorului la care
trebuie să fim atenţi şi să ne găsim în poziţie de trezvie şi rezistenţă pe
linia noastră, a Bisericii noastre străbune – „Fericită este sluga pe care o va
afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se”.
Extras din „Ne vorbește Părintele Justin”,
vol I)
Puterea
spovedaniei
-
Arhim. IUSTIN PÂRVU -
Iertarea
Duhovnicului
Mai e o întrebare cu spovedania. Există un
grad de păcat care se poate ierta prin spovedanie? Deci până la o anumită
limită? Spre exemplu: am furat. Ăsta se poate ierta la modul egal în faţa
părintelui cu faptul de a spune: am omorât un om?
Egal. Pentru că dacă eu îi iert acestuia
păcatul lui aşa mare, apoi Dumnezeu o să-mi ajute şi mie cândva, că l-am
tolerat pe păcătosul acesta. Şi acesta o să se roage pentru mine: „Doamne,
iartă-l că şi pe mine m-ai iertat”.
Spuneaţi că spovedania înseamnă
despovărare, cum de altfel e mântuirea, că mântuirea înseamnă despovărare. Dacă
eu am făcut o faptă rea, mă duc şi-i spun preotului la spovedanie: „uite,
domnule, am furat sau am omorât pe nu ştiu cine”. Această greşeală, acest
păcat, rămâne pentru mine toată viaţa, cât trăiesc eu, rămâne pentru mine.
Povara asta eu n-o pot da nimănui.
Trebuie să ai încredere în taina asta a
Bisericii: „iertate îţi sunt păcatele tale şi iertate vor fi”. Eu dacă nu am
această convingere, înseamnă că nu recunosc tainele lui Dumnezeu şi tot ce
facem noi este o joacă şi lucruri care nu prezintă o importanţă a mântuirii
noastre. Dar noi trebuie să ştim că un păcat făcut de om, mare sau mic, dar
spovedit, aşa în adevăr, este iertat. Acum desigur, depinde şi de om, de
creştin, cum se spovedeşte. Că merge la părintele, scoate un carneţel şi de
acolo rupe o foaie, a citit tot ce a vrut el acolo, bune sau rele. Nu are
putere spovedania asta. La spovedanie trebuie să plângă creştinul când spune un
păcat; să se căiască. Scoţi un copăcel din pământ şi tragi de el şi tragi şi nu
se lasă deloc. Cam aşa trebuie să fie şi spovedania noastră, că dacă nu-i aşa,
e superficială şi ineficace.
Harul
preoției
De
ce trebuie să fac spovedania în faţa preotului?
Să ştiţi că altădată spovedania se făcea
în mijlocul poporului. Într-o duminică, într-o zi de Paşti, într-o sărbătoare,
cu cât era lumea mai multă, cu atât ieşea fiecare acolo în mijlocul poporului
şi-şi spunea păcatul.
Mi se pare un lucru foarte bun. Se supunea
oprobriului public.
Da, dar întrucât lumea a început să nu mai
fie aşa de sinceră, din cauza publicului, a poporului, atunci s-a revenit la o
stare individuală directă.
Bun, dar nu prin propria ta hotărâre
biruieşti păcatul? Eu făceam o greşeală – înjuram. Şi m-am uitat în oglindă şi
am spus: „Mă omule, eşti om cu şcoală, nu? Vezi atâţia oameni, tu vorbeşti cu
fiecare om în fiecare zi 10-20-30 de oameni, ai părinţi creştini care cântă în
biserică şi se roagă. Cine eşti tu, mă, cum îţi permiţi, cine eşti tu pe lumea
asta, în ce hal ai ajuns că poţi să înjuri atâta?”. Şi deodată, din momentul
acela eu n-am mai înjurat pe Dumnezeu. Deci, eu mie nu pot să-mi mărturisesc
păcatul?
Dar asta este tot a harului, tot lucrarea
lui Dumnezeu.
Şi atunci de ce trebuie să mă duc în faţa
preotului, să mă spovedesc?
Pentru că numai el are puterea de a lega
şi dezlega. Dumneavoastră puteţi să faceţi minuni să înviaţi şi morţii. N-are
valabilitate această sfinţenie a dumneavoastră, fără dezlegarea preotului. Cum
spune şi Mântuitorul: „Pacea mea o dau vouă. Câte veţi lega, legate vor fi şi
câte veţi dezlega, dezlegate vor fi”. Aici e taina lui Dumnezeu.
Preotul
– doctor de suflete
Se
poate spune că preotul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ?
Păi, este sigur, pentru că prin el
lucrează harul lui Dumnezeu. Dar preotul trebuie să fie ca şi doctorul – să fie
la dispoziţia bolnavului cu toate greutăţile şi suferinţele lui. Să aibă uşa
bisericii deschisă, să vină acolo creştinul ori de câte ori simte nevoia, să
stea de vorbă cu un preot. Că de aceea am ajuns în stadiul de decădere în care
am ajuns noi acum. Acum a mai rămas atâta: o voce frumoasă, un spectacol
liturgic la catedrală şi atât… Însă rezultatele se văd: „Măi, dar eu mă rog de
atâta amar de vreme şi n-am reuşit să fac cutare şi cutare lucru”. Măi, băiete,
du-te şi împacă-te cu tine însuţi, adică pregăteşte-ţi viaţa ta spirituală, că
nimeni nu ţi-o poate găti, fără această dezlegare a preotului. Nu e sfânt nici
preotul şi nici penitentul, dar sfântă este taina. Pentru că o să spuneţi: „Dar
am băut cu el azi noapte, am petrecut cu el la nuntă”. Adevărat o fi, dar harul
lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatele oamenilor, ale preotului.
Deci faptul în sine de a te duce spre
spovedanie înseamnă de fapt mersul spre împlinirea acestei taine, fără de care
nu se poate.
Desigur. O să spuneţi: „Dar eu nu am
păcate aşa de mari”. Mare greşeală, enorm de mare, pentru că numai o oră dacă
trăim şi păcatele-s cu noi.
Dumnezeu nu are nevoie de pălăvrăgeala noastră,
Dumnezeu are nevoie de smerenia noastră, de umilinţa noastră fără de care nu ne
putem mântui. Spovedania este actul de smerenie, pocăinţa, considerat un al
doilea botez.
(Preluat din cartea Ne vorbește Părintele
Justin, vol. III)
CA
PROPRIA UMBRA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Domnul este pretutindeni si în toate, ne
poarta si ne ocroteste, de aceea Îl si numim Atottiitorul. Ar trebui, deci, sa
nu ma îngrijesc de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toti la viata
din nimicnicie si fiindca, prin noi însine, fara Dumnezeu, nu putem face nimic,
nu ne putem crea sau mentine viata. Dumnezeu este totul pentru noi. Viata si
puterea noastra, lumina si aerul, mâncarea si bautura duhovniceasca,
îmbracamintea, totul. El a creat, ne-a dat si ne da si cele necesare vietii
noastre materiale: lumina, aerul, caldura, mâncarea, bautura, îmbracamintea,
locuinta. Fericiti sunt cei saraci cu duhul care si-au recunoscut nimicnicia,
recunoscând totodata atotputernicia si atotdarnicia lui Dumnezeu; fericiti,
fiindca nu se îngrijesc de nimic din cele ale vietii acesteia; fericiti cei
curati cu inima, fericiti cei ce se predau Domnului întru totul. „Pe noi însine
si unii pe altii si toata viata noastra lui Dumnezeu sa o dam”. Fii însa mereu
cu Dumnezeu si ti se va da totul: „Cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu (în
voi însiva si în altii) si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Fie
ca în inimile voastre sa se afle numai Dumnezeu, ramâneti nedespartiti de El
mereu si toate cele ale vietii vi se vor adauga voua. Dar nu va legati inima de
nimic dintre acestea. Fiindca partea voastra este Dumnezeu, Dumnezeul inimii
voastre. Dumnezeu este bogatia cea neîmputinata, izvorul cel nesecat; unde este
Dumnezeu, acolo este tot binele. Pe cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu, binele îi
urmareste ca propria lor umbra.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 378
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu