Start
spre ultimul final ?!
General
Br. (rtr) Dr. Gheorghe Văduva, Membru de onoare al A.O.Ș.R., Membru
U.Z.P.R.
24
Septembrie 2023
Armele,
chiar și când tac, nu tac. De fapt, ele încă nu vorbesc cu toată gura, doar
șoptesc. Sau gunguresc…
Războiul endogen al lumii a mai făcut un buboi. Nu
este un buboi care s-a autofăcut. Este un buboi care a fost făcut. Dacă citiți
două dintre cărțile de la finalul mileniului doi, „Marea tablă de șah...” a lui
Brzezinski și „Ciocnirea civilizațiilor...” a lui Huntington, scrise de doi
arhicunoscuți ai unui astfel de scris, veți înțelege mai bine cele ce urmează,
chiar dacă lucrurile nu sunt atât de simple cum le-au spus ei atunci și acolo.
Lumea s-a înarmat teribil, iar armele, chiar și când tac, nu tac. De fapt, ele
încă nu vorbesc cu toată gura, ci doașoptesc. Sau gunguresc. Nici dispozitivele
- deja realizate - nu spun mare lucru. Pentru că au acoperire în verbe și în
tăceri. Micile crize de până acum, inclusiv covidiadele, oricât ar fi ele de
mari, nu au și nu au avut harul de a înspăimânta suficient lumea mare.
Au fost și sunt doar niște buboaie mici, care scot la
suprafață mizeriile mici, și buboaie ceva mai mari, chiar globale, care au avut
darul de a avertiza posibilitatea unei sau unor cangrene. Însă cei care au ochi
să vadă au văzut și dincolo de ceea ce se vede. Autorii și planificatorii
războiului de azi - cu un buboi-cangrenă în Ucraina și cu 7,9 miliarde de
buboaie personalizate în restul lumii - au știut și, probabil, încă mai știu ce
fac. Nu au scăpat încă totul de sub control. Ceea ce se petrece însă în văzul
lumii este ceva între prostie demențială și sfidare grobiană a civilizației
umane. Este evident, de multe secole, ambâțul Vestului, căruia Huntington în
zice Civilizație Occidentală, de a domina lumea și de a nu se mpiedica de nimic în realizarea acestui
obiectiv etern (deja în mare măsură realizat). Este evident și ambâțul Rusiei
de nu accepta prezența Occidentului și a N.A.T.O. în apropierea frontierelor
ei. Ambâțul Occidentului are însă de partea sa legea, dreptul, forța,
experiența, finanțele și aplauzele aproape unanime ale Civilizației
Occidentale. Și nu numai. ambâțu Rusiei nu are niciun fel de acoperite, în
afară de dorința
ei extrem de temătoare da a nu avea America (a se citi
U.S.A.) și N.A.T.O. în coasta ei. Ambâțul Rusiei nu este însă susținut de
nimeni. Nici măcar de Civilizația Ortodoxă, al cărui centru vital zice
Huntington că este ea, Rusia. Dar este evident că nu este. Nu contează încă ce
este sau nu este, ci doar ce cred autorii și planificatorii acestui război, în
care Rusia nu este un autor, ci doar un actor. Dar Rusia este o uriașă forță
nucleară, cu vreo 8.000 de ogive. Ei și?! Și U.S.A. este, tot cu atâtea. Pentru
asta, lumea ar trebui să facă ce vrea Rusia? Sau ce vrea America? Întrebări de
Gâgă... Și comportament de creieri fără neuroni. Iar lumea - care a văzut tot
timpul ce se întâmplă - dă din umeri. Lumea nu este o forță. Este doar o masă.
Introducere
Războiul din Ucraina n-a dat pe nimeni peste cap. A
părut şi a apărut aşa, ca un capriciu putinist al muscalilor care n-au altă
treabă decât să pună probleme Vestului, abia aşteptând să-l atace pentru că, în
fine, Vestul, îndeosebi Vestul americănesc, trebuie să aibă neapărat un inamic
pe măsura lui.
Chiar dacă muscalii, în concepţia Vestului, mai ales a
Vestului de la Washington, n-au cum să fie sau să fi fost vreodată la înălţimea
lor, ei, crede Vestul, încearcă acum să-şi permită un asemenea lux, atacându-şi
vecinul, adică fratele lui un pic mai vestic decât el. În limbajul dreptului
internaţional aceasta nu este o operaţiune specială etc. etc., cum îi zice
Vladimir Vladimirovici Putin, ci un război de agresiune împotriva unei ţări
suverane, cum îi zice Vestul, citând un verset din Carta O.N.U. Desigur, când
Vesticii au atacat Irakul, Serbia, Libia etc., nu s-a mai citat respectivul
citat, cel de la art. 51, ci, rapid, foarte rapid, vreo 26 de ţări s-au
coalizat pentru a-l înlătura pe dictatorul de la Bagdad, apoi şi pe cel din
Libia şi a elibera popoarele irakian şi libanez de dictaturile unor monştri. Nu
sacri, ci monstruoşi. Și, fireşte, cvasitotalitatea lumii vizibile a aplaudat.
În Siria, ruşii, care nu au prea ieşit din arealul lor
de interes geopolitic şi geostrategic major de-a lungul istoriei, au sărit
imediat în sprijinul lui Bashar Al Assad, între altele, probabil şi pentru că,
de, nu e deloc de neglijat un cap de pod acolo, la Tartuk şi Latakia, pe
coridorul strategic maritim Marea Neagră, Marea Mediterană, singurul culoar de
ieşire rusească la oceanul cald, visul de multe veacuri al oricărui ocupant al
tronului de la Kremlin. Pe ruşi nu i-a aplaudat nimeni când au sărit în
ajutorul lui Bashar, pe vestici i-a aplaudat toată lumea vestică, oceanică şi
chiar estică, terestră, subterană şi extraterestră. Pentru că ei acţionau în
numele democraţiei, drepturilor omului şi, evident, al libertăţii. Ceea ce,
desigur, este foarte adevărat. Și sună foarte, foarte bine. Unchiul Sam are
mare grijă de democraţia endemică a visătoarei noastre planete cu ochi de
topaz.
Asta-i cam tot. Restul comportă detalii, în general,
neimportante. Dar, în cele din urmă, lumea, deşi, poate, a înţeles, cât poate
ea să înţeleagă cu miliardele sale de neuroni ai fiecărui muritor nemuritor,
multiplicat de 7,9 miliarde de ori, câţi bipezi inteligenţi are, azi, Terra, a
pus zâmbind batista pe ţambal şi vârfurile degetelor în faţa buzelor. Ssst!
Silence ! Deşi multă lume credea că aşa ceva nu se poate, uite că s-a putut. De
fapt, nu era pentru nimeni ceva nou. Toată lumea ştie - sau dacă nu ştie e
musai să ştie - că războiul lumii contra lumii este unul de tip permanent, care
îmbracă toate formele posibile, de la cearta peste gard a ţaţelor, două câte
două, din satul Vălenii din Deal, cu cele sau ca şi cele din satul Delenii din
Vale, sau invers, sau fiecare cu fiecare, pro gard, peste gard şi dincolo de
gard, nu contează asta.
De fapt, acestui război cu vecinii lor cârcotaşi şi
complet nerecunoscători, ba chiar şi periculoşi, pentru că l-au aduc pe unchiul
Sam doar la 700 km, în line dreaptă, de Moscova, ruşii nici nu-i zic război, ci
„operaţiune specială pentru dezarmarea şi denazificarea Ucrainei”. Nu-i zic
nici măcar „operație” - termen consacrat în arta militară rusească şi nu numai
pentru definirea confruntărilor militare de mare anvergură - ci „operațiune”,
adică ceva acolo care n-are cum să aibă anvergura unui război... Pentru că
Ucraina n-ar merita, cred, probabil, ruşii, un astfel de tratament de nivel
război, întrucât nu este nici măcar o ţară, ci doar o gubernie răzvrătită
acolo, care trebuie pusă urgent în banca ei, nu numai pentru că s-a dat cu
americanii, cu U.E. şi cu N.A.T.O., ci şi pentru că ar face, astfel, mari
probleme de securitate geopolitică şi geostrategică măreţei Rusii.
Au atacat, pe trei direcţii, cam la plezneală, toată
Ucraina. Să invadezi, pe trei-patru direcţii, tot Estul Ucrainei, de la Donbass
până la Nipru şi chiar dincolo de el, doar cu o forţă de invazie de 170.000 de
militari, când Ucraina avea, la pace, o armată de 200.000 de oameni, pregătită
intens, din 2014 încoace, de către americani, pentru o astfel de eventualitate,
este fie o eroare gravă, fie o nebunie sau o grozăvie, fie o aroganţă. Este
însă posibil ca, din punctul de vedere al ruşilor, să fi fost şi o necesitate.
Poate că au fost nevoiţi să o facă. Să nu uităm că atacul a fost precedat de
recunoaşterea, în grabă, adică într-o noapte, de către Dumă, a celor două
autoproclamate republici. Iar acestea au cerut, bineînţeles, ajutorul „legitim”
al Rusiei...
Se poate însă ca o asemenea „eventualitate” să fi fost
deja riguros planificată. Poate că, în prima etapă, ruşii nu au urmărit nici
realizarea surprinderii strategice, imposibil de realizat azi, nici alte
obiective generoase, ci doar să scoată armata ucraineană din dispozitiv, să
slăbească presiunea ucraineană uriaşă asupra celor două autointitulate
republici - Lugansk şi Doneţk -, să lovească puternic, cu rachete de croazieră,
cu rachete hipersonice, cu aviaţia de bombardament strategic şi, bineînţeles,
cu artileria, infrastructura, aeroporturile, îndeosebi pe cele militare,
radarele terestre etc., să simuleze sau chiar să efectueze pătrunderi adânci
din mai multe direcţii, iar după această primă etapă, să-şi regrupeze forţele
şi să reia acţiunea strategică esenţială pentru cucerirea efectivă a Donbasului,
a întregului Donbass, să dezvolte ofensiva pe direcţia de litoral Mariopol,
Odessa, pentru a tăia ieşirea Ucrainei la mare, apoi, de aici, să lovească cu
rachetele hipersonice Avangard, cu rachetele de croazieră Kalibr, dar şi cu
rachetele hipersonice Kinjal lansate îndeosebi de pe MiG 31 etc., întreaga
infrastructură, toate obiectivele de importanţă strategică (noduri de
comunicaţii, depozite, areale în care se afla tehnică militară adusă din Vest
etc.).
Această a doua etapă nu s-a încheiat încă. Intervenţia
masivă a Occidentului, prin livrarea de armament performant armatei ucrainene,
a complicat însă situaţia, obligându-i pe ruşi să-şi reorganizeze mereu
dispozitivele şi să-şi adapteze acţiunile la condiţiile concrete ale spaţiului
luptei. De aici nu rezultă că ruşii au pierdut iniţiativa strategică, ci doar
că vor lovi şi mai crunt. Iar rezultatele se văd. După un an de lupte, multe
locuri din Ucraina sunt devastate, iar pierderile umane şi materiale sunt
uriaşe. Și, desigur, după cum se vede, dezastrul se va continua. Nu există
niciun semn de nicăieri că declanşatorul real al acestui război are vreo
intenţie să apese pe butonul Oprire.
Nu ştim ce-o fi fost în capul lor sau în capetele
celor care au urzit iţele acestui război, dar ce a ieşit este foarte, foarte
rău, este răul dus la extrem. De aici, mai este un singur pas, până la dincolo
de orice fel de linie roşie şi, gata, s-a terminat. Oricum, a venit deja timpul
celui de al Treilea Război Mondial Incandescent... Au trecut mai mult de 50 de
ani de la cel de al Doilea. S-a vrut, atunci, un război de expansiune în
spaţiul imens al Rusiei, în heartland, desigur, pentru resursele acestuia, şi a
ieşit un dezastru de proporţii, cel mai mare de pe această planetă. Au apărut
atunci arme noi, spre exemplu, Katiuşa, şi s-a folosit pentru prima oară,
degeaba, dar aşa, ca să se ştie, bomba atomică.
Acum avem arsenale întregi de arme nucleare (peste
15.000 de ogive nucleare ultraperfecţionate se află doar în dispozitivele
nucleare ale ruşilor şi americanilor), a căror capacitate este atât de mare,
încât, după unele evaluări, poate distruge omenirea de zece ori...
Suntem la un fel de secundă crucială de momentul
apăsării pe un buton de oprire a acestui război din Ucraina care poate duce
acolo, sau de un aproape inevitabil moment de declanşare a ultimei nebunii a
acestei planete care va pune capăt nu numai războiului lumii, ci şi existenţei
ei.
Pentru comandantul suprem al Forţei Colosale care face
şi desface cvasitotalitatea războaielor de pe planeta Pământ, a sosit momentul
să apese pe butonul opririi acestui război care nu se desfăşoară numai pe
teritoriul Ucrainei, ci şi pe ogorul întregii lumi, război care parcă forţează
mâna care ar putea apăsa butonul roşu sau butoanele roşii ale războiului
ultimului dezastru... Planificatorii radiază de bucurie... Aproape le-a
ieşit... O posibilă anamneză de of și foc a calamburului ultimului apus de
soare
Pe
scurt şi pe înţeles, sau pe greu de neînţeles, lucrurile ar putea sta,credem
noi, cam aşa:
- Se zice (şi cam aşa şi este) că Vestul capitalist,
condus de Statele Unite ale Americii, a câştigat cu brio războiul cu Estul
socialist (ei, vesticii, îi zic comunist, dar nu era comunist). Unii i-au zis,
aşa cum le-a sugerat un jurnalist (iată că sunt buni şi jurnaliştii la ceva),
război rece. Un război rece în care, în primii 60 de ani care s-au scurs de la
cel de al Doilea Război Mondial, au avut loc vreo 135 de conflicte, crize şi
războaie, care au însumat 727 de ani. Un război rece, pe care, desigur, l-a
câştigat, aşa cum l-a câştigat, Vestul, cel care a câştigat, întotdeauna şi
dintotdeauna, toate, dar absolut toate războaiele, chiar şi pe cele pe care,
parţial, le-a pierdut.
Deşi Vestul nu e şi nu a fost niciodată o societate a
egalitarismului (nici socialismul n-a fost), a proclamat, totuşi cu acordul şi
în aplauzele întregii lumi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - mutare
de nota plus 10 -, prin care şi cu ajutorul căreia uriaşul accent al lumii s-a
centrat şi s-a concentrat, în totalitatea cvasi-absolută a lumii, a tuturor
instituţiilor, a statelor, a pământenilor, a subpământenilor, a
extratereştrilor şi, bineînţeles, cu avizul lui Dumnezeu şi al legii, pe
individ, pe bipedul uman, fiecare dintre aceşti bipezi fiind unic şi irepetabil
pe planeta Pământ şi în Univers. Pentru că, se ştie, acest biped umanoid este
singura fiinţă conştientă de sine de pe Terra, capabilă să fiinţeze, să
cunoască şi să-şi reprezinte universul sau universurile, în caz că sunt mai
multe, şi sunt, în care trăim. Fiecare dintre cei 7,9 miliarde de bipezi umani
care locuiesc astăzi pe planeta Pământ a luat act de o asemenea Declaraţie şi,
fireşte, s-a bucurat.
Potrivit acestei Declaraţii, în afară de drepturile
lui de a fac cam ce vrea şi cum vrea -
evident, în limitele legilor pământene - nu mai contează nimic. De aceea, azi,
foarte mulţi dintre cei care n-au ajuns încă la vârsta maturităţii sunt
selectaţi încă din anii de şcoală pentru a ajunge, dacă-i duce capul şi o
confirmă şi rezultatele la învăţătură, nu la Vălenii din Deal, nici la Delenii
din Vale, nici la Caracal sau la Vânju Mare şi cu atât mai puţin la Bucureşti,
ci la Viena (mai ales la Viena), la Paris, la Londra, la Washington DC etc.
etc, numai în România, nu.
Mai mult, creierele întregii lumi vor continua, nu
doar în virtutea acestei Declaraţii, ci aşa cum o fac ele de secole, să
echipeze capitalele Occidentului, unde sunt aşteptate, foarte bine primite,
respectate şi, mai ales, foarte bine plătite. La urma urmei, dacă stăm oricât
am vrea noi de strâmb şi judecăm drept, majoritatea intelectualilor români,
adică cei care au modernizat România, s-au instruit în Vest, la şcoala
impecabilă a acestuia. Și, după modelul ei, al acestei şcoli impecabile, s-a
reformat, prin secole, şi şcoala noastră românească ajunsă, într-o vreme, să
producă minţi geniale şi pentru România sau, mă rog, pentru cine s-a nimerit.
Acesta-i cursul şi n-ai cum să-l schimbi. Și nici de ce. Dacă la cârma ţării se
află creiere fără creier şi capete pătrate, e greu ca să-ţi mai poţi păstra
creierele acasă. Se duc nu numai acolo unde le este bine, ci mai ales acolo
unde sunt folosite pe măsura capacităţii lor.
Vestul european, format în general, din populaţiile
războinice migratoare de odinioară, care s-au sedentarizat, apoi s-au războit
între ele, cam vreun mileniu, până ce s-au dumirit ce şi cum, şi-au echipat
noile lor case şi noile lor baze de plecare pentru cucerirea şi „civilizarea”
întregii lumi, cu legi bine făcute, cu instituţii de calitate, cu sisteme
educaţionale extrem de performante şi, deşi a trecut şi el prin fel de fel de
crize, a devenit, totuşi foarte rapid, un centru civilizaţional modern în expansiune.
În această perioadă, Vestul inteligent, receptiv şi tenace, dar şi rapace, a
învăţat democraţia de la greci, a ticsit bibliotecile din castelele medievale
cu tot ce era mai avansat atunci în cunoaşterea lumii şi în ştiinţa lumii, a
trecut prin Cruciade şi prin fel de fel de alte experimente, războaie etc. etc,
dar a declanşat totuşi Renaşterea şi, apoi, expansiunea spre Vest, peste Ocean,
dar şi spre Est, pentru cucerirea şi civilizarea lumii şi, se înţelege, pentru
folosirea, la discreţie, a resurselor planetei.
Realitatea aceasta nu s-a schimbat. Chiar dacă au
apărut poli noi de posibilă putere - Rusia, China, India, Brazilia etc. - a se
vedea‚ ţările B.R.I.C.S. -, Occidentul deţine finanţele, înalta tehnologie,
tehnologia informaţiei, sistemele educaţionale cele mai performante şi mai
eficiente, experienţa vastă a dominanţei geopolitice şi geostrategice, rămânând
în continuare, nu numai veşnicul pom lăudat, ci, mai ales, pomul roditor. Și,
mereu se face, se desface şi se reface sau se preface cam tot ce doreşte el,
acest Vest, şi cum doreşte el. Implozia socialismului şi degradarea ulterioară
gravă a mediului de securitate şi a calităţii vieţii restului lumii dovedesc cu
prisosinţă realitatea acestei aserţiuni.
Cel mai important factor al puterii Vestului îl
reprezintă, de departe, în interioritatea realităţii lui, viclenia lui extrem
de subtilă şi de inteligentă. E drept că miezul inteligent şi eficient al unei
strategii viabile este dat de viclenia ei, adică de modul în care poate fi
înşelat sau indus în eroare adversarul. Nu există strategii deschise, nu există
strategii la vedere, nu există strategii morale. Pentru că nu există politici
deschise, nu există politici complet la vedere, politici sincere, politici
morale (chiar dacă excedează în a fi moraliste şi perverse), ci doar politici.
Iar politica este, aşa cum se ştie, expresia concentrată a intereselor.
Strategia nu este altceva decât teoria, experienţa,
practica şi arta de a pune în operă o decizie politică. Viclenia (şiretenia)
este metoda, mai exact, creuzetul metodei, realitate şi realitatea aparentă,
adică arta de a combina atât de bine şi de profund contrastele, încât ele să
pară armonioase atât în formă cât şi în conţinut, iar realitatea să pară a fi
de aur, chiar dacă e doar spoită cu aur, iar întunericul să fie luminos, sau să
pară aşa, luminat cu fel de fel de cuvinte care dau efecte frumoase. Aceasta
este însă o adevărată artă care ar părea a fi accesibilă doar geniilor. Iar
geniul Occidentului constă tocmai în a face aparenţa realitate şi realitatea
aparenţă. Evident, nu numai Occidentul face acest lucru, dar lui îi iese cel
mai bine. Pentru că îşi ia ca suport ceea ce place lumii cel mai mult:
libertatea individului, dreptul lui de a fi, de a se crede sau de a se preface
Dumnezeu. În interioritatea acestei realităţi fiinţează cel puţin patru
categorii de oameni:
- Oamenii inteligenți și de caracter, cei care
creează, susţin şi întreţin sistemele de valori, cele care se asamblează în
identități civilizaționale puternice şi stabile, pe care se constituie şi se
consolidează arhitectura civilizaţională din temelia extrem de solidă şi de
stabilă a omenirii (chiar dacă şi ea, această temelie, se erodează sub
presiunea timpului, ea se reface şi se primeneşte mereu, precum inelele de creştere
din trunchiul unui copac); pe verticala acestei categorii se formează, în timp,
înţelepciunea, cea mai temeinică şi mai consistentă combinaţie între
inteligenţă şi caracter, la adăpostul metafizic al reflecţiei, meditaţiei
profunde, experienţei şi cunoaşterii; desigur, aceşti oameni pot beneficia de o
educaţie superioară, de o pregătire profesională continuă de mare calitate,
sau, din diferite motive, nu vor avea acces la aceste niveluri de cunoaştere şi
înţelegere, dar, indiferent unde se vor afla şi ce vor face, ei vor fi
totdeauna de caracter;
- Oamenii inteligenți și fără caracter, din rândul
cărora se generează inteligența perversă, lucifericul şi tărâmul lui Hades;
aceşti oameni pot ajunge la un nivel de cunoaştere superior, pot înţelege
perfect conexiunile, interconexiunile şi realităţile, dar dificultăţile grave
de caracter, mai exact, lipsa de caracter îi împiedică şi îi va împiedica mereu
să slujească binele superior, binele suprem, ci doar binele lor, adică
interesele lor şi ale celor pe care-i admiră, deşi ştiu foarte bine unde duce
un astfel de comportament; oamenii inteligenţi, dar lipsiţi de caracter, nu pot
avea o linie de conduită deasupra unei linii roşii, ci mai tot timpul, sub ea.
Dar ei nu sunt scursurile lumii, ci diavolii lumii, cameleonii ei, demonii ei
răi. Istoria, mai ales istoria noastră, a poporului român, măcinată de atâta
tragedii, de atâtea prostii şi de atâtea trădări, ne arată ce înseamnă aceşti
oameni, zi de zi, dar mai ales în momentele grele, în momentele de răscruce. Nu
numai istoria noastră - istoria unui popor format şi ursit să trăiască într-un
spaţiu Dumnezeiesc şi la o răscruce de vânturi şi interese -, ci şi istoria
fiecărei identităţi civilizaţionale, ca şi istoria întregii lumi, fac asta.
Evenimentele care s-au petrecut în România în ultimele trei decenii confirmă cu
prisosinţă cele de mai sus. Unii vor spune, aşa cu o spun şi eu aici, parcă a
luat Dumnezeu sau, poate, Hades nu numai minţile celor care au condus ţara în
această perioadă (oricum, întreaga noastră istorie este presărată cu secvenţe
sau cu epoci întregi în care cei din conducerea ţării n-au avut minte), ci şi
minţile noastre, ale celor care i-am crezut, i-am propulsat şi i-am votat.
De aici nu rezultă că oamenii inteligenţi, dar fără
caracter, nu contribuie a crearea valorilor şi a sistemelor de valori care se
asamblează în patrimonii şi suporturi civilizaţionale; rezultă doar că n-au
caracter. De aceea, Napoleon spunea că, între un ofiţer inteligent şi unul de
caracter, îl preferă pe cel de caracter. E limpede de ce. Caracterul nu se
schimbă, dar inteligenţa, în lipsa caracterului, sau în prezenţa unui caracter
flexionar, poate fi uşor pervertită. E plină lumea de inteligenţi perverşi şi
de efectele acţiunilor acestora.
- Oamenii obișnuiți, adică marea masă a oamenilor,
furnici cu creier, desigur, şi ei inteligenţi, capabili, harnici etc., dar nu
geniali, mai exact, nu totdeauna geniali, dar care fac toate muncile din
societate, începând cu cele intelectuale de vârf şi continuând cu cele obişnuite.
Ei sunt soldaţii de linie, luptători de zi cu zi ai omenirii pe frontul
vieţuirii, supravieţuirii, trecerii şi petrecerii vieţii individuale şi
colective. Ei se nasc, cresc, trăiesc, învaţă continuu, muncesc zi de zi, de
când sunt bebeluşi până ce-şi trec arma în mâna stângă, cum spun francezii la
ceea ce noi zicem dau ortul popii. Toţi facem asta, nu e nimic nou sub soare,
dar ei sunt marea masă, masa de manevră, masa de manipulare, masa de păcălit,
masa de mânat ca o turmă spre undeva sau spre niciunde etc. etc.
Fiecare dintre ei, când este singur cu sine, când este
singur cu ceilalţi sau chiar împreună cu ei, este o persoană, chiar o
personalitate, dar, pentru mai-marii omenirii, pentru cei care se erijează în
această tagmă, pentru iluminaţi, pentru marile bănci, pentru corporaţii, pentru
societatea de consum etc. şi chiar pentru o societate deschisă, adică pentru
cei care fac şi desfac toate dregătoriile lumii, ei sunt doar consumatori.
Societatea de consum are nevoie de consumatori care să cumpere produsele de
consum. Și, pentru aceasta, ei, toţi oamenii, oricât ar fi ei de geniali, de
inteligenţi, de obişnuiţi, de neobişnuiţi sau de proşti, trebuie să fie
consumatori, iar pentru a fi consumatori trebuie să aibă bani, totdeauna bani.
Banii sunt la bănci, iar băncile sunt noduri-cheie în circuitul lor.
Fiecare bebeluş, când se naşte, primeşte, fără ca el
să ştie sau să fie întrebat, un credit pe care-l plăteşte până dincolo de
moarte. Nu numai el, ci întreaga omenire, pentru că întreaga omenire este, într-un
fel sau altul, direct sau indirect, datoare la băncile pe care ea însăşi le-a
creat. La urma urmei, aşa e lumea făcută. Ca un ecosistem sau ca un motor care
are în el să zicem 45.000 de repere, cam câte are un tanc, fiecare fiind
produsul unor inteligenţe puternice, al unor mâini iscusite şi al unor scopuri
diversificate şi greu de asamblat.
Omul obişnuit constituie nu doar mâna de lucru,
potenţialul uman nedegradabil - singurul potenţial nedegradabil din această
lume -, ci şi marea masă de manevră, turma pe care nişte „ciobani” financiari,
politici, strategici sau metastrategici o mână cu un bici pervers încotro vor
ei, dar nu în mod direct, nici ei personal, ci prin intermediul inteligenţilor
perverşi sau al celor pervertiţi. De regulă, cam toate acestea, oricât ar fi
ele de bine şi de inteligent făcute, sunt făcături, sunt manipulări, sunt
forţe, mijloace, resurse şi metode ale războiului lumii contra lumii, ale
acestui război hibrid, de cele mai multe ori, format din fractali, dar, în
esenţa lui, integral, total sau totalitar, chiar dacă asamblarea părţilor este
una de tip haotic.
Această afirmaţie ar putea, probabil, după mintea
unora, să justifice orice. Iar mintea aceasta a unora, adică a multora dintre
noi, ar avea, cred, dreptate. Pentru că războiul lumii contra lumii are toate
ingredientele, toate dimensiunile, toate formatările, cauzele, determinările,
formele şi formulele posibile. Există atâtea forme şi formule ale acestui
război continuu al oamenilor contra oamenilor, al lumii contra lumii câte
interese conflictuale ale oamenilor şi comunităţilor lor există.
Războiul nu trebuie confundat cu concurenţa, cu
competiţia, dar formele extreme ale concurenţei şi competiţiei duc în mod sigur
la război. Războiul este orma violentă, forma extremă a acestora. Care nu
produce totdeauna morţi în rândul oamenilor. Dar moarte, distrugere şi haos
produce în mod sigur, totdeauna.
- Oamenii proști nu sunt neapărat debilii mintali,
adică acei oameni de la natură cu minte puţină. Proştii nu sunt debili, ci doar
proşti. Chiar dacă cuvântul prost are un echivalent în slavă, de unde se pare
că şi vine, prostâi, prostâi celovek (om simplu, om prost), în realitate, acest
cuvânt are atâtea semnificaţii încât e greu să te descurci în labirintul lor.
Dar toate duc, la urma urmei, în acelaşi punct: om fără minte sau cu minte atât
de puţină încât, dacă o are totuşi, este ca şi cum n-ar avea-o. Prostul ar fi
echivalentul celui lipsit de inteligenţă, al omului incapabil să judece corect,
să înţeleagă, să facă conexiuni etc.
În principiu, omul prost nu este conştient de prostia
lui. În momentul când devine conştient de prostia lui, nu mai este prost. Or,
prostul se caracterizează tocmai prin aceea că nu ştie, că nu este conştient
că-i prost. Probabil că nu există o prostie absolută şi alta relativă. Prostia
este prostie şi atât, oricât ar fi ea de nuanţată şi de colorată. Neproştii o
recunosc destul de uşor, iar proştii n-au cum s-o facă. Dacă ar reuşi să facă
asta, aşa cum am spus şi mai sus, n-ar mai fi proşti. Din păcate, proştii nu
sunt o categorie distinctă, identificabilă şi bine identificată, cum sunt, spre
exemplu, debilii mintali. Proştii şi prostia se află peste tot, în rândul
tuturor categoriilor de oameni. Sunt proşti şi printre oamenii străzii, şi
printre oamenii din pătura de jos, şi printre bogaţi, şi printre politicieni,
şi printre cei inteligenţi (unde-i minte multă-i şi prostie), printre
intelectuali şi printre academicieni şi chiar printre oamenii geniali. E greu
să spui cum poate fi un geniu sau un om genial prost, dar, totuşi, există, şi
în lumea genialilor, destul de multă prostie.
Singurii care ar putea fi lipsiţi de această categorie
sunt înţelepţii. Este însă greu să-i identifici şi să-i confirmi şi pe aceştia.
Nu există o carte de identitate pentru înţelepţi şi alta pentru neînţelepţi.
Socrate a trebuit să bea zeamă de cucută, tocmai pentru că întrebăreţul,
căruia, spune el, Zeus însuşi, prin Oracol, i-a încredinţat sarcina de a dovedi
celor care se cred înţelepţi că nu sunt înţelepţii. Asta a deranjat teribil
lumea şi lumea, prin intermediul pârâtorilor, al tribunalului şi al juraţilor
l-au condamnat la moarte. E drept că a fost reabilitat după două milenii, dar,
din păcate sau din fericire, n-a mai putut fi înviat.
Concluzia este că niciun prost autentic nu ştie că-i
prost. Dar şi proştii lumii, atâţia câţi sunt sau câţi or mai fi, pot fi
împărţiţi în două categorii după criteriul atitudinii lor faţă de muncă:
proştii leneşi şi proştii harnici. Proştii leneşi sunt buni şi ei la ceva.
Acolo unde îi pui, acolo stau, iar misiunea pe care le-o dai o îndeplinesc
exact aşa cum le-ai spus-o. Ei, ca orice prost, nu ştiu că nu ştiu, şi, de
aceea, nu-şi bat capul să ştie ceva. Fac doar ce li se spune şi aşa cum li se
spune.
Cred că unii dintre cei care vor citi aceste rânduri
vor recunoaşte cu uşurinţă proştii noştri din structurile de conducere a ţării
de la Bucureşti, de la judeţe şi cam de prin toate structurile post-decembriste
importante, care au făcut exact aşa ce li s-a spus, exact aşa cum li s-a spus
şi exact în timpul stabilit, adică imediat.
Aşa a fost posibil ca, doar în câţiva ani, toate
resursele noastre vitale, întreaga infrastructură, şi tot ce am avut să fie
dăruite cu dezinvoltură altora, fără să câştigăm ceva, ci dimpotrivă,
plătindu-i gras pentru ca au avut amabilitatea să primească tot ce le-am
oferit, adică munca poporului nostru din ultima sută de ani, inclusiv peste 40
la sută din pământul arabil al ţării. Cam aşa arată prostia românească din
rândul guvernanţilor, mediului academic, ingineresc, al cercetătorilor, al
intelectualilor şi al românilor de rând. Se pare, totuşi, că prostănacii noştri
şi ai altora n-au de a face cu războiul din Ucraina, acest nucleu de foc atât
de periculos nu numai de la frontierele noastre, ci şi din miezul lumii. Dar
prostia acestui război este imensă. Și, din păcate, aproape întreaga planetă se
comportă în această cheie prostovană uriaşă.
- Lumea se împarte, la ora actuală, în state. Statele
sunt, deopotrivă, identităţi civilizaţionale sau părţi componente ale unor
astfel de identităţi şi unităţi sau conglomerate politice. Frontierele statelor
nu s-au transformat, din linii care separă şi opun, în linii care identifică şi
unesc, cum credeam eu cândva.
Au rămas tot aşa, limite şi linii care separă şi opun,
şi mai abitir ca odinioară, nu doar statele, ci, ca totdeauna, şi ideologiile
lor... competitive. Competiţia pentru ntrarea în N.A.T.O. şi în U.E. a fostelor
ţări socialiste din estul Europei, ca şi cum n-ar fi făcut parte din Tratatul
de la Varşovia, competiţia pentru intrarea în spaţiul Shengen, competiţia
pentru fonduri europene, competiţia pentru vreo mângâiere pe creştet din partea
Bruxelles-ului, competiţia pentru parteneriate strategice cu unchiul Sam sau cu
cine o fi de prin lumea Vestului etc. etc, competiţia pentru cedarea
resurselor, competiţia pentru statutul de piaţă de desfacere, competiţia pentru
ajutarea Ucrainei etc. etc. Samuel P. Huntington identifica, în celebra lui
carte „Ciocnirea civilizațiilor...” în care şi prin care a întors lumea pe dos sau,
mă rog, cu faţa la dos, împărţea această lume în şapte sau opt civilizaţii:
occidentală; ortodoxă; sinică; hindusă; africană; niponă; musulmană şi
latino-americană (aceasta din urmă putând fi însă inclusă în civilizaţia
occidentală). Aceste civilizaţii nu sunt pur şi simplu puternice identităţi
culturale, fundamentate pe sistemele lor de valori şi, dacă lucrurile ar sta
aşa (dar nu stau aşa în concepţia fostului profesor de la Harvard), lumea ar
trebui să fie unitară şi solidară la baza ei, prin sistemele sale de valori,
pentru că, se ştie, valorile nu sunt conflictuale, ci consonante. Ele se
asamblează în mari sisteme de valori, în patrimonii şi civilizaţii care
construiesc şi menţin unitatea acestei lumi. Aşa ar fi, desigur, teoretic, dacă
lumea asta şi, implicit, identităţile ei civilizaţionale n-ar avea şi interese.
Iar interesele, în calitatea lor de motiv, imbold şi suport al acţiunii, nu
sunt nici unitare, nici consonante, nici asamblabile, ci mai tot timpul
conflictuale. Ele - şi nu valorile - sunt mobilurile politicilor care generează
războiul, ca modalitate de soluţionare a conflictelor dintre acestea.
Teoretic, cam aşa ar fi. Practic, este mult mai rău.
După implozia socialismului şi refacerea dispozitivelor postbelice în varianta
lor antebelică de sute de ani, cu o falie geopolitică şi geostrategică pe axul
Marea Neagră, Marea Baltică, cu un Est (heartland) cât Rusia şi un Vest cât
Occidentul reîntărit şi cu ţările foste socialiste din centrul şi Estul
Europei, era de aşteptat ca bătălia dintre Vest şi Est să se redeclanşeze.
Pentru că, fiţi siguri, ea a fost planificată de foarte multă vreme.
Este şi motivul pentru care ruşii, după
autodistrugerea (să-i spunem aşa) Uniunii Sovietice din 1991 şi următorul
deceniu de prăbuşire, au trecut, sub ţarul Putin, la refacerea forţei sale
militare. Era clar pentru oricine că, pentru a supravieţui, Rusia trebuie să se
reînarmeze până în creştet. Și s-a început cu componenta strategică nucleară.
Trei armate nucleare, plus triada, dotarea acestei forţe cu sisteme noi, precum
Voivoda, Iskander, Topol, Topol M, Bulava (pentru forţele navale), Sarmat 27,
ultima realizare etc., care, cel puţin în viziunea ruşilor, ar trebui să
constituie o uriaşă forţă de descurajare. Și, pentru ei, adică pentru imperiul
lor, ultima creastă, ultima şansă de supravieţuire şi/sau de pieire.
Eu ştiam, încă din 1991, că ţara pentru care
americanii aveau un interes cu totul special era Ucraina. Mi-am zis că, pentru
noi, ar putea fi de bine, deşi ştiam şi chiar eram mai mult ca sigur că ruşii
vor reacţiona extrem de dur, cum le este firea. Cel mai mare interes geopolitic
în Europa al americanilor nu mai era falia de pe Elba, ci tradiţionala falie
din gâtuitura de pe axul central Nord-Sus al Europei, Marea Neagră, Marea
Baltică. Această falie geopolitică şi geostrategică Marea Baltică, Marea
Neagră, evident, cu ţările care o echipează (Țările Baltice, Ucraina, România
etc.) coridorul sanitar cum numeşte George Friedmann ţările de la vestul
acestui ax, dar mai ales Ucraina erau de multă vreme sub lupa americană şi nu a
Vestului Europei, care se săturase de efectele dezastruoase ale celor două
războaie mondiale derulate pe teritoriul Europei. Ucraina a devenit însă, în
noul context geopolitic, un obiectiv de importanţă geopolitică şi geostrategică
foarte mare, ca să nu-i spunem chiar vitală, pentru Statele Unite. De ce? O
spune foarte clar Brzezinski în celebra sa lucrare amintită mai sus.
Probabil că, pentru atingerea acestui obiectiv -
compromiterea şi chiar distrugerea geopolitică şi geostrategică a Rusiei -,
America nu va trage un foc de armă. Va pompa însă în teatrul de război din
coasta Rusiei bani, arme, mijloace, motivaţii şi tot ce mai e necesar pentru ca
inamicul numărul unul al S.U.A. să fie redus de la stadiul de leu la cel de motănaş.
Poate să o facă? Fără îndoială că poate. Unchiul Sam este nu numai cel mai
bogat bogătaş din această lume, ci şi cel mai în măsură să facă orice doreşte.
Pentru că America reprezintă un model de civilizaţie
pe această planetă. Pentru că oricare muritor ştie asta şi poartă drapelul
Americii pe rever. Eu am fost în America în 1991 şi mi-am dat seama de forţa
uriaşă a acestei ţări, de forţa democraţiei americane la ea acasă. Dar America
nu va intra niciodată, în mod direct într-un război, pe care nu-l poate
câştiga. Îi va pune pe alţii să se bată fie sub protecţia ei sau în numele ei,
fie în numele unor idealuri pentru care întreaga lume se bate încă de la
facerea ei pe planeta Pământ.
Occidentul deja virează sisteme de arme performante
Ucrainei, chiar dacă Ucraina probabil, nu le va putea plăti niciodată, iar dacă
va fi nevoie, unchiul Sam va face tot ce e posibil ca Vestul european să-şi
trimită şi armatele acolo, fiecare pe cont propriu, dar în numele cauzei, sau
chiar sub sigla N.A.T.O. Dacă va fi, otuşi, absolută nevoie, va debarca
probabil şi America. Să zicem la... Habarovsk. Oricum, portavioanele ei - cele
mai multe din lume - şi bazele ei militare se află peste tot. Pentru ele, ca şi
pentru Imperiul britanic, soarele nu apune niciodată. Bătălia din Ucraina este
cruntă. Ultramodernă, cu drone, rachete hipersonice, sateliţi şi arme
cibernetice, şi, în acelaşi timp, primitivă, în tranşee, ca în Primul Război
Mondial, cu asedii sau bătălii în localitate, în care pierderile sunt uriaşe.
Nu ştim dacă Rusia a reuşit cu adevărat să-şi modernizeze întreaga armată, dacă
are depozitele pline cu rachete, muniţii şi arme performante, dar ştim precis
că Occidentul dispune de asemenea arme şi că le livrează ucrainenilor.
Mai ştim că Parlamentul european îl aplaudă pe
Zelinski la scenă deschisă, aşa cum îi place oricărui actor, fie fără să
înţeleagă miza şi orizonturile unui astfel de război care nu este asimptotic la
un risc extrem, ci reprezintă efectiv vectorul principal spre inima acestui
risc, pe care conducătorii noştri orbi şi-l asumă fără să-l vadă şi îl cultivă
fără să-i înţeleagă roadele. Poate că unele ţări văd, în această imensă
tragedie de risc extrem, o oportunitate pentru a redeveni ce au fost ele odată
în istorie, iar altele se tem că mizeria a devenit prea mare pentru a putea fi
ascunsă sub preş.
Michael Clarke, de la Institutul de Studii Strategice,
Exeter, din Anglia vorbeşte de o ofensivă ucraineană care va arunca forţele
ruseşti vreo 40 de mile napoi. Andrei Pionkovsky, cercetător ştiinţific şi
analist din Washington DC este sigur că Ucraina va câştiga şi va recupera
integral teritoriile sale în primăvara anului 2023. Barbara Zanchetta, de la
Departamentul de Studii asupra Războiului, King’s College din Londra, crede că
Putin se aştepta ca Ucraina să accepte pasivă acţiunile sale, fără a se implica
alte ţări, dar războiul va continua, perspectivele negocierilor sunt sumbre.
Ben Hodges, fost general, comandant al armatei americane în Europa, este sigur
că Ucraina are vânt din pupa şi va câştiga războiul, probabil, în 2023. David
Cendelman, expert militar israelian, spune că Rusia, cu cei 300.000 de militari
mobilizaţi şi aduşi deja în zonă, poate declanşa ofensiva, continuând ofensiva
şi în Donbas, dar este puţin probabil să reuşească încercuirea forţelor
ucrainene[1]. Cam acelaşi ton în au şi celelalte comentarii, inclusiv cele care
se referă la situaţia din teatru.
În general, media îşi dă serios în petic în
prezentarea situaţiei din Ucraina. Foarte puţine publicaţii rămân obiective,
fie din lipsa accesului la informaţiile autentice, fie din atitudinea
părtinitoare a trusturilor de presă, redacţiilor, jurnaliştilor şi a multora
dintre cei care contribuie la realizarea produsului jurnalistic. Ce să facem!
Războiul din Ucraina se desfăşoară nu numai în teatrul de război din această
ţară, ci şi în marile capitale, pe pieţele economice şi financiare, pe ecrane,
în lumea afacerilor şi pe tabla de şah a celor care-şi zic stăpânii lumii.
Nimeni nu poate rămâne indiferent faţă de acest
război. Este pentru prima oară la începutul acestui mileniu când o parte
importantă a civilizaţiei lumii - şi anume civilizaţia occidentală - nu este
alături de marea putere nucleară care a declanşat un război pentru a cuminţi o
ţară, pentru a realiza un obiectiv geopolitic sa geostrategic (a se vedea
războaiele purtate de ţările nucleare occidentale în Africa, în Asia, în
Oceania sau oriunde în această lume).
De fiecare dată când una din aceste ţări - Statele
Unite, Marea Britanie, Franţa sau chiar N.A.T.O. - au declanşat sau au girat
declanşarea unor războaie extrem de sângeroase, nu a existat nicio clipă
pericolul ca o astfel de ţară să ameninţe cu folosirea armei nucleare. Pentru
că niciuna dintre aceste ţări posesoare de arme nucleare nu s-a simţit
încolţită, ci a operat în voie. Pentru că, aşa cum am încercat să explic mai
sus, avea în suportul ei explicativ raţional şi emoţional apărarea democraţiei
sau impunerea democraţiei şi a drepturilor omului.
Ruşii nu au acest obiectiv, ci, cum spun ei, formal,
dezarmarea şi denazificarea Ucrainei, de parcă ei ar fi tata mare, iar Ucraina
o nepoţică rebelă care nu prea ştie ce face. Nimeni nu s-a grăbit să aprobe
această raţiune (considerată iraţională, oricâte suporturi discutabile ar avea
ea) şi cu atât mai puţin s-o sprijine. Dar absolut toate ţările normale la cap
ştiu exact despre ce-i vorba, îşi dau seama exact ce se întâmplă şi ce se poate
întâmpla, iar anamneza acestei situaţii – dacă ar fi să fie şi aşa ceva - i-ar
pune nu numai pe ruşi cu genunchii pe coji de nucă, ci şi pe europenii de vest,
şi pe americani, şi pe ţările din centrul şi estul Europei şi pe mulţi aleşi
care n-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă că, dacă eşti în preajma unul
vulcan în erupţie, nu-ţi pui cortul la poalele lui, obligându-l astfel să se
stingă, pentru că ştii că n-o va face, ci în pui un pic mai încolo, unde nu te
ajunge lava lui. Cu timpul, poate găseşti mijloacele de a-l stinge.
Este foarte posibil ca ruşii - practic, toţi ruşii sau
o mare parte dintre aceştia, care mai au încă în sinapse ecourile Marelui
Război pentru Apărarea Patriei - să perceapă acest sprijin necondiţionat
acordat de către Vest Ucrainei, nu ca pe un ajutor legitim acordat unei ţări
atacate, ci ca pe o nouă campanie a Vestului (tip Napoleon, tip Hitler), dar pe
suport american, după modelul descris de Brzezinski, împotriva Rusiei, atât
pentru acapararea resurselor sale, cât mai ales pentru înlăturarea acestui
obstacol incomod în asigurarea primatului american, susţinut de întregul
Occident, în dominarea lumii.
Occidentul crede că efectele celui de al Doilea Război
Mondial în solidarizarea ruşilor şi a popoarelor din spaţiul rusesc s-au
diminuat, noile generaţii neavând reprezentările fierbinţi ale acelor vremuri
şi, gata, ar fi momentul să treacă de la etapa de îndiguire la cea de reluare a
ofensivei seculare pentru scoaterea lor de pe scena puterii geopolitice
esenţiale. Tocmai pentru că, încet, încet, preiau această putere chinezii...
Iar cu doi coloşi de această talie e cam greu să te lupţi.
Da, este posibil şi aşa ceva. Să scoţi adică toate
castanele din foc cu mâinile ucrainenilor, făcând din Zelinski, omul căruia
nu-i tresare niciun muşchi din fizionomia feţei, marele erou al acestor vremuri
– oricum, el este deja un erou al Vestului, de vreme ce Parlamentul European îl
aplaudă în picioare - şi realizând un obiectiv pentru care nu a curs niciun
strop de sânge american sau vest-european.
Desigur, dacă se va reuşi, Ucraina va fi marea eroină
a Vestului, iar Vestul îi va reface infrastructura în câţiva ani şi, în locul
tancurilor T 34 din oraşele ucrainene distruse - simbol al victoriei ruşilor în
Al Doilea Război Mondial -, se va pune, pe acelaşi soclu, un Leopard 2 (dacă va
ajunge totuşi în teatru), un Abrams 1, că 2 e prea scump, sau doar o dronă -
iar Vestul în sfârşit va domina de la Atlantic la Vladivostok şi de la Oceanul
Indian la Marea Laptev... Bineînţeles dacă ruşii, sufocaţi de armele
Occidentului, nu vor lansa câteva Sarmat 27, chiar şi nenucleare, care vor rade
de pe suprafaţa pământului ţinutul slavilor vestici de margine din grupul
trinitar al slavilor de est. Sper ca verbele acestea să nu aibă conţinut. Să
fie doar verbe şi atât.
Oricum, s-a forţat prea mult nota, iar un mistreţ
rănit este mai periculos decât unul laureat al premiului Nobel pentru pacea
războiului. Rusia încă este o ţară foarte mare, cu destule resurse, capabilă să
facă multe surprize, de vreme ce s-a angajat într-o astfel de confruntare în
care, la niciun capitol, nu i se dă dreptate. Iar armele, oricât ar fi ele de
hipersonice sau de nemaivăzute nu pot rezolva totul. Oricum, Ucraina nu se
ocupă numai de război, se ocupă şi de adâncirea la 8,23 m a canalului Bâstroe,
foarte important pentru transportul său maritim şi fluvial, îndeosebi de
cereale dar nu numai, precum şi pentru multe alte lucruri.
Acestei ţări nu-i prea pasă de ce zic autorităţile
Dunării de Jos, aşa cum nu i-a păsat nici de respectarea zonei economice
exclusive a României, pentru care a trebuit să suporte consecinţele unui proces
de la Haga, pe care l-a pierdut doar parţial, întrucât n-a ieşit prea mult în
pierdere, chiar dacă nu l-a câştigat. Adrian Severin, ministru de Externe la
vremea când s-a semnat primul Tratat de după 1989 cu Ucraina, în care partea
românească, oarbă endemic, sub presiunea necesităţii îndeplinirii condiţiilor
de aderare la N.A.T.O., a semnat tot ce i s-a pus în faţă pentru că aşa a decis
domnul prezident de atunci - şi abia acum ştim de ce pentru că el nu ne-a spus
atunci - zicea că trebuie să fin îngăduitori cu Ucraina care, potrivit spuselor
sale, are complexul pulovărului. Aceasta înseamnă că este făcută din atâtea
părţi care nu-i aparţin, încât, dacă tragi de un fir, se destramă toată.
Ucraina este acum în mare necaz. Întreaga Europă i-a
întins o mână de ajutor. Oricât de îndreptăţiţi ar fi ruşii să se teamă de
apropierea N.A.T.O. de frontierele vitale ale Rusiei, iar Ucraina, pe vremea
U.R.S.S., cea mai importantă ţară după R.S.F.S.R., ar face jocul Alianţei
Nord-Atlantice pentru a o aduce la 700 km de Moscova, atacul Rusiei asupra
Ucrainei nu se justifică. O astfel de problemă ar fi putut fi rezolvată pe
calea negocierilor, chiar dacă temerea Rusiei nu este inclusă în vreun tratat,
deci n-are temei legal, iar dreptul Ucrainei de a se asocia cu cine vrea ea
este sacru, este dreptul unei ţări suverane, atât în Dreptul internaţional, cât
şi în logica sănătoasă a unei lumi normale. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de
simple în cheie geopolitică şi geostrategică.
Forţarea lor a dus la ceea ce se întâmplă. Iar ceea ce
se întâmplă, în lipsa unei lucidităţi strategice atât de necesare ruşilor şi
americanilor, dar mai ales europenilor, care n-ar trebui să uite că în curtea
lor se petrece un asfel de eveniment - care, parcă, a mai fost cândva - ne
poate apropia cu repeziciune de startul ultimului final. Desigur, ştim cu toţii
(sau măcar bănuim) că nu va apuca Pământul - şi cu atât mai puţin nu vor mai
apuca hominienii săi duşi cu pluta - să vadă ultimul apus de soare, pentru că,
înainte de a da ortul părintelui său în sutană cosmică, astrul zilei îşi va
înghiţi sateliţii în masa lui fierbinte, de un milion de grade...
Aşa cum a făcut Zeus cu prima lui soţie, ca să-i arate
cât de mult o iubea. Vorbe, desigur. Tot vorbe
Nota redacției - Text publicat în -
Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(53)/2023
și preluat cu acordul autorului.
---------------------------------
[1]
bbc.com/affrique/articles/cyncndpep3kzo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu