duminică, 24 septembrie 2023

Gheorghe Văduva - Start spre ultimul final ?!

 



Start spre ultimul final ?!

General Br. (rtr) Dr. Gheorghe Văduva, Membru de onoare al A.O.Ș.R., Membru U.Z.P.R. 

24 Septembrie 2023

 

Armele, chiar și când tac, nu tac. De fapt, ele încă nu vorbesc cu toată gura, doar șoptesc. Sau gunguresc…

 

Războiul endogen al lumii a mai făcut un buboi. Nu este un buboi care s-a autofăcut. Este un buboi care a fost făcut. Dacă citiți două dintre cărțile de la finalul mileniului doi, „Marea tablă de șah...” a lui Brzezinski și „Ciocnirea civilizațiilor...” a lui Huntington, scrise de doi arhicunoscuți ai unui astfel de scris, veți înțelege mai bine cele ce urmează, chiar dacă lucrurile nu sunt atât de simple cum le-au spus ei atunci și acolo. Lumea s-a înarmat teribil, iar armele, chiar și când tac, nu tac. De fapt, ele încă nu vorbesc cu toată gura, ci doașoptesc. Sau gunguresc. Nici dispozitivele - deja realizate - nu spun mare lucru. Pentru că au acoperire în verbe și în tăceri. Micile crize de până acum, inclusiv covidiadele, oricât ar fi ele de mari, nu au și nu au avut harul de a înspăimânta suficient lumea mare.

 

Au fost și sunt doar niște buboaie mici, care scot la suprafață mizeriile mici, și buboaie ceva mai mari, chiar globale, care au avut darul de a avertiza posibilitatea unei sau unor cangrene. Însă cei care au ochi să vadă au văzut și dincolo de ceea ce se vede. Autorii și planificatorii războiului de azi - cu un buboi-cangrenă în Ucraina și cu 7,9 miliarde de buboaie personalizate în restul lumii - au știut și, probabil, încă mai știu ce fac. Nu au scăpat încă totul de sub control. Ceea ce se petrece însă în văzul lumii este ceva între prostie demențială și sfidare grobiană a civilizației umane. Este evident, de multe secole, ambâțul Vestului, căruia Huntington în zice Civilizație Occidentală, de a domina lumea și de a nu se  mpiedica de nimic în realizarea acestui obiectiv etern (deja în mare măsură realizat). Este evident și ambâțul Rusiei de nu accepta prezența Occidentului și a N.A.T.O. în apropierea frontierelor ei. Ambâțul Occidentului are însă de partea sa legea, dreptul, forța, experiența, finanțele și aplauzele aproape unanime ale Civilizației Occidentale. Și nu numai. ambâțu Rusiei nu are niciun fel de acoperite, în afară de dorința

 

ei extrem de temătoare da a nu avea America (a se citi U.S.A.) și N.A.T.O. în coasta ei. Ambâțul Rusiei nu este însă susținut de nimeni. Nici măcar de Civilizația Ortodoxă, al cărui centru vital zice Huntington că este ea, Rusia. Dar este evident că nu este. Nu contează încă ce este sau nu este, ci doar ce cred autorii și planificatorii acestui război, în care Rusia nu este un autor, ci doar un actor. Dar Rusia este o uriașă forță nucleară, cu vreo 8.000 de ogive. Ei și?! Și U.S.A. este, tot cu atâtea. Pentru asta, lumea ar trebui să facă ce vrea Rusia? Sau ce vrea America? Întrebări de Gâgă... Și comportament de creieri fără neuroni. Iar lumea - care a văzut tot timpul ce se întâmplă - dă din umeri. Lumea nu este o forță. Este doar o masă.

 

Introducere

 

Războiul din Ucraina n-a dat pe nimeni peste cap. A părut şi a apărut aşa, ca un capriciu putinist al muscalilor care n-au altă treabă decât să pună probleme Vestului, abia aşteptând să-l atace pentru că, în fine, Vestul, îndeosebi Vestul americănesc, trebuie să aibă neapărat un inamic pe măsura lui.

 

Chiar dacă muscalii, în concepţia Vestului, mai ales a Vestului de la Washington, n-au cum să fie sau să fi fost vreodată la înălţimea lor, ei, crede Vestul, încearcă acum să-şi permită un asemenea lux, atacându-şi vecinul, adică fratele lui un pic mai vestic decât el. În limbajul dreptului internaţional aceasta nu este o operaţiune specială etc. etc., cum îi zice Vladimir Vladimirovici Putin, ci un război de agresiune împotriva unei ţări suverane, cum îi zice Vestul, citând un verset din Carta O.N.U. Desigur, când Vesticii au atacat Irakul, Serbia, Libia etc., nu s-a mai citat respectivul citat, cel de la art. 51, ci, rapid, foarte rapid, vreo 26 de ţări s-au coalizat pentru a-l înlătura pe dictatorul de la Bagdad, apoi şi pe cel din Libia şi a elibera popoarele irakian şi libanez de dictaturile unor monştri. Nu sacri, ci monstruoşi. Și, fireşte, cvasitotalitatea lumii vizibile a aplaudat.

 

În Siria, ruşii, care nu au prea ieşit din arealul lor de interes geopolitic şi geostrategic major de-a lungul istoriei, au sărit imediat în sprijinul lui Bashar Al Assad, între altele, probabil şi pentru că, de, nu e deloc de neglijat un cap de pod acolo, la Tartuk şi Latakia, pe coridorul strategic maritim Marea Neagră, Marea Mediterană, singurul culoar de ieşire rusească la oceanul cald, visul de multe veacuri al oricărui ocupant al tronului de la Kremlin. Pe ruşi nu i-a aplaudat nimeni când au sărit în ajutorul lui Bashar, pe vestici i-a aplaudat toată lumea vestică, oceanică şi chiar estică, terestră, subterană şi extraterestră. Pentru că ei acţionau în numele democraţiei, drepturilor omului şi, evident, al libertăţii. Ceea ce, desigur, este foarte adevărat. Și sună foarte, foarte bine. Unchiul Sam are mare grijă de democraţia endemică a visătoarei noastre planete cu ochi de topaz.

 

Asta-i cam tot. Restul comportă detalii, în general, neimportante. Dar, în cele din urmă, lumea, deşi, poate, a înţeles, cât poate ea să înţeleagă cu miliardele sale de neuroni ai fiecărui muritor nemuritor, multiplicat de 7,9 miliarde de ori, câţi bipezi inteligenţi are, azi, Terra, a pus zâmbind batista pe ţambal şi vârfurile degetelor în faţa buzelor. Ssst! Silence ! Deşi multă lume credea că aşa ceva nu se poate, uite că s-a putut. De fapt, nu era pentru nimeni ceva nou. Toată lumea ştie - sau dacă nu ştie e musai să ştie - că războiul lumii contra lumii este unul de tip permanent, care îmbracă toate formele posibile, de la cearta peste gard a ţaţelor, două câte două, din satul Vălenii din Deal, cu cele sau ca şi cele din satul Delenii din Vale, sau invers, sau fiecare cu fiecare, pro gard, peste gard şi dincolo de gard, nu contează asta.

 

De fapt, acestui război cu vecinii lor cârcotaşi şi complet nerecunoscători, ba chiar şi periculoşi, pentru că l-au aduc pe unchiul Sam doar la 700 km, în line dreaptă, de Moscova, ruşii nici nu-i zic război, ci „operaţiune specială pentru dezarmarea şi denazificarea Ucrainei”. Nu-i zic nici măcar „operație” - termen consacrat în arta militară rusească şi nu numai pentru definirea confruntărilor militare de mare anvergură - ci „operațiune”, adică ceva acolo care n-are cum să aibă anvergura unui război... Pentru că Ucraina n-ar merita, cred, probabil, ruşii, un astfel de tratament de nivel război, întrucât nu este nici măcar o ţară, ci doar o gubernie răzvrătită acolo, care trebuie pusă urgent în banca ei, nu numai pentru că s-a dat cu americanii, cu U.E. şi cu N.A.T.O., ci şi pentru că ar face, astfel, mari probleme de securitate geopolitică şi geostrategică măreţei Rusii.

 

Au atacat, pe trei direcţii, cam la plezneală, toată Ucraina. Să invadezi, pe trei-patru direcţii, tot Estul Ucrainei, de la Donbass până la Nipru şi chiar dincolo de el, doar cu o forţă de invazie de 170.000 de militari, când Ucraina avea, la pace, o armată de 200.000 de oameni, pregătită intens, din 2014 încoace, de către americani, pentru o astfel de eventualitate, este fie o eroare gravă, fie o nebunie sau o grozăvie, fie o aroganţă. Este însă posibil ca, din punctul de vedere al ruşilor, să fi fost şi o necesitate. Poate că au fost nevoiţi să o facă. Să nu uităm că atacul a fost precedat de recunoaşterea, în grabă, adică într-o noapte, de către Dumă, a celor două autoproclamate republici. Iar acestea au cerut, bineînţeles, ajutorul „legitim” al Rusiei...

 

Se poate însă ca o asemenea „eventualitate” să fi fost deja riguros planificată. Poate că, în prima etapă, ruşii nu au urmărit nici realizarea surprinderii strategice, imposibil de realizat azi, nici alte obiective generoase, ci doar să scoată armata ucraineană din dispozitiv, să slăbească presiunea ucraineană uriaşă asupra celor două autointitulate republici - Lugansk şi Doneţk -, să lovească puternic, cu rachete de croazieră, cu rachete hipersonice, cu aviaţia de bombardament strategic şi, bineînţeles, cu artileria, infrastructura, aeroporturile, îndeosebi pe cele militare, radarele terestre etc., să simuleze sau chiar să efectueze pătrunderi adânci din mai multe direcţii, iar după această primă etapă, să-şi regrupeze forţele şi să reia acţiunea strategică esenţială pentru cucerirea efectivă a Donbasului, a întregului Donbass, să dezvolte ofensiva pe direcţia de litoral Mariopol, Odessa, pentru a tăia ieşirea Ucrainei la mare, apoi, de aici, să lovească cu rachetele hipersonice Avangard, cu rachetele de croazieră Kalibr, dar şi cu rachetele hipersonice Kinjal lansate îndeosebi de pe MiG 31 etc., întreaga infrastructură, toate obiectivele de importanţă strategică (noduri de comunicaţii, depozite, areale în care se afla tehnică militară adusă din Vest etc.).

 

Această a doua etapă nu s-a încheiat încă. Intervenţia masivă a Occidentului, prin livrarea de armament performant armatei ucrainene, a complicat însă situaţia, obligându-i pe ruşi să-şi reorganizeze mereu dispozitivele şi să-şi adapteze acţiunile la condiţiile concrete ale spaţiului luptei. De aici nu rezultă că ruşii au pierdut iniţiativa strategică, ci doar că vor lovi şi mai crunt. Iar rezultatele se văd. După un an de lupte, multe locuri din Ucraina sunt devastate, iar pierderile umane şi materiale sunt uriaşe. Și, desigur, după cum se vede, dezastrul se va continua. Nu există niciun semn de nicăieri că declanşatorul real al acestui război are vreo intenţie să apese pe butonul Oprire.

 

Nu ştim ce-o fi fost în capul lor sau în capetele celor care au urzit iţele acestui război, dar ce a ieşit este foarte, foarte rău, este răul dus la extrem. De aici, mai este un singur pas, până la dincolo de orice fel de linie roşie şi, gata, s-a terminat. Oricum, a venit deja timpul celui de al Treilea Război Mondial Incandescent... Au trecut mai mult de 50 de ani de la cel de al Doilea. S-a vrut, atunci, un război de expansiune în spaţiul imens al Rusiei, în heartland, desigur, pentru resursele acestuia, şi a ieşit un dezastru de proporţii, cel mai mare de pe această planetă. Au apărut atunci arme noi, spre exemplu, Katiuşa, şi s-a folosit pentru prima oară, degeaba, dar aşa, ca să se ştie, bomba atomică.

 

Acum avem arsenale întregi de arme nucleare (peste 15.000 de ogive nucleare ultraperfecţionate se află doar în dispozitivele nucleare ale ruşilor şi americanilor), a căror capacitate este atât de mare, încât, după unele evaluări, poate distruge omenirea de zece ori...

 

Suntem la un fel de secundă crucială de momentul apăsării pe un buton de oprire a acestui război din Ucraina care poate duce acolo, sau de un aproape inevitabil moment de declanşare a ultimei nebunii a acestei planete care va pune capăt nu numai războiului lumii, ci şi existenţei ei.

 

Pentru comandantul suprem al Forţei Colosale care face şi desface cvasitotalitatea războaielor de pe planeta Pământ, a sosit momentul să apese pe butonul opririi acestui război care nu se desfăşoară numai pe teritoriul Ucrainei, ci şi pe ogorul întregii lumi, război care parcă forţează mâna care ar putea apăsa butonul roşu sau butoanele roşii ale războiului ultimului dezastru... Planificatorii radiază de bucurie... Aproape le-a ieşit... O posibilă anamneză de of și foc a calamburului ultimului apus de soare

 

Pe scurt şi pe înţeles, sau pe greu de neînţeles, lucrurile ar putea sta,credem noi, cam aşa:

 

- Se zice (şi cam aşa şi este) că Vestul capitalist, condus de Statele Unite ale Americii, a câştigat cu brio războiul cu Estul socialist (ei, vesticii, îi zic comunist, dar nu era comunist). Unii i-au zis, aşa cum le-a sugerat un jurnalist (iată că sunt buni şi jurnaliştii la ceva), război rece. Un război rece în care, în primii 60 de ani care s-au scurs de la cel de al Doilea Război Mondial, au avut loc vreo 135 de conflicte, crize şi războaie, care au însumat 727 de ani. Un război rece, pe care, desigur, l-a câştigat, aşa cum l-a câştigat, Vestul, cel care a câştigat, întotdeauna şi dintotdeauna, toate, dar absolut toate războaiele, chiar şi pe cele pe care, parţial, le-a pierdut.

 

Deşi Vestul nu e şi nu a fost niciodată o societate a egalitarismului (nici socialismul n-a fost), a proclamat, totuşi cu acordul şi în aplauzele întregii lumi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - mutare de nota plus 10 -, prin care şi cu ajutorul căreia uriaşul accent al lumii s-a centrat şi s-a concentrat, în totalitatea cvasi-absolută a lumii, a tuturor instituţiilor, a statelor, a pământenilor, a subpământenilor, a extratereştrilor şi, bineînţeles, cu avizul lui Dumnezeu şi al legii, pe individ, pe bipedul uman, fiecare dintre aceşti bipezi fiind unic şi irepetabil pe planeta Pământ şi în Univers. Pentru că, se ştie, acest biped umanoid este singura fiinţă conştientă de sine de pe Terra, capabilă să fiinţeze, să cunoască şi să-şi reprezinte universul sau universurile, în caz că sunt mai multe, şi sunt, în care trăim. Fiecare dintre cei 7,9 miliarde de bipezi umani care locuiesc astăzi pe planeta Pământ a luat act de o asemenea Declaraţie şi, fireşte, s-a bucurat.

 

Potrivit acestei Declaraţii, în afară de drepturile lui de a fac  cam ce vrea şi cum vrea - evident, în limitele legilor pământene - nu mai contează nimic. De aceea, azi, foarte mulţi dintre cei care n-au ajuns încă la vârsta maturităţii sunt selectaţi încă din anii de şcoală pentru a ajunge, dacă-i duce capul şi o confirmă şi rezultatele la învăţătură, nu la Vălenii din Deal, nici la Delenii din Vale, nici la Caracal sau la Vânju Mare şi cu atât mai puţin la Bucureşti, ci la Viena (mai ales la Viena), la Paris, la Londra, la Washington DC etc. etc, numai în România, nu.

 

Mai mult, creierele întregii lumi vor continua, nu doar în virtutea acestei Declaraţii, ci aşa cum o fac ele de secole, să echipeze capitalele Occidentului, unde sunt aşteptate, foarte bine primite, respectate şi, mai ales, foarte bine plătite. La urma urmei, dacă stăm oricât am vrea noi de strâmb şi judecăm drept, majoritatea intelectualilor români, adică cei care au modernizat România, s-au instruit în Vest, la şcoala impecabilă a acestuia. Și, după modelul ei, al acestei şcoli impecabile, s-a reformat, prin secole, şi şcoala noastră românească ajunsă, într-o vreme, să producă minţi geniale şi pentru România sau, mă rog, pentru cine s-a nimerit. Acesta-i cursul şi n-ai cum să-l schimbi. Și nici de ce. Dacă la cârma ţării se află creiere fără creier şi capete pătrate, e greu ca să-ţi mai poţi păstra creierele acasă. Se duc nu numai acolo unde le este bine, ci mai ales acolo unde sunt folosite pe măsura capacităţii lor.

 

Vestul european, format în general, din populaţiile războinice migratoare de odinioară, care s-au sedentarizat, apoi s-au războit între ele, cam vreun mileniu, până ce s-au dumirit ce şi cum, şi-au echipat noile lor case şi noile lor baze de plecare pentru cucerirea şi „civilizarea” întregii lumi, cu legi bine făcute, cu instituţii de calitate, cu sisteme educaţionale extrem de performante şi, deşi a trecut şi el prin fel de fel de crize, a devenit, totuşi foarte rapid, un centru civilizaţional modern în expansiune. În această perioadă, Vestul inteligent, receptiv şi tenace, dar şi rapace, a învăţat democraţia de la greci, a ticsit bibliotecile din castelele medievale cu tot ce era mai avansat atunci în cunoaşterea lumii şi în ştiinţa lumii, a trecut prin Cruciade şi prin fel de fel de alte experimente, războaie etc. etc, dar a declanşat totuşi Renaşterea şi, apoi, expansiunea spre Vest, peste Ocean, dar şi spre Est, pentru cucerirea şi civilizarea lumii şi, se înţelege, pentru folosirea, la discreţie, a resurselor planetei.

 

Realitatea aceasta nu s-a schimbat. Chiar dacă au apărut poli noi de posibilă putere - Rusia, China, India, Brazilia etc. - a se vedea‚ ţările B.R.I.C.S. -, Occidentul deţine finanţele, înalta tehnologie, tehnologia informaţiei, sistemele educaţionale cele mai performante şi mai eficiente, experienţa vastă a dominanţei geopolitice şi geostrategice, rămânând în continuare, nu numai veşnicul pom lăudat, ci, mai ales, pomul roditor. Și, mereu se face, se desface şi se reface sau se preface cam tot ce doreşte el, acest Vest, şi cum doreşte el. Implozia socialismului şi degradarea ulterioară gravă a mediului de securitate şi a calităţii vieţii restului lumii dovedesc cu prisosinţă realitatea acestei aserţiuni.

 

Cel mai important factor al puterii Vestului îl reprezintă, de departe, în interioritatea realităţii lui, viclenia lui extrem de subtilă şi de inteligentă. E drept că miezul inteligent şi eficient al unei strategii viabile este dat de viclenia ei, adică de modul în care poate fi înşelat sau indus în eroare adversarul. Nu există strategii deschise, nu există strategii la vedere, nu există strategii morale. Pentru că nu există politici deschise, nu există politici complet la vedere, politici sincere, politici morale (chiar dacă excedează în a fi moraliste şi perverse), ci doar politici. Iar politica este, aşa cum se ştie, expresia concentrată a intereselor.

 

Strategia nu este altceva decât teoria, experienţa, practica şi arta de a pune în operă o decizie politică. Viclenia (şiretenia) este metoda, mai exact, creuzetul metodei, realitate şi realitatea aparentă, adică arta de a combina atât de bine şi de profund contrastele, încât ele să pară armonioase atât în formă cât şi în conţinut, iar realitatea să pară a fi de aur, chiar dacă e doar spoită cu aur, iar întunericul să fie luminos, sau să pară aşa, luminat cu fel de fel de cuvinte care dau efecte frumoase. Aceasta este însă o adevărată artă care ar părea a fi accesibilă doar geniilor. Iar geniul Occidentului constă tocmai în a face aparenţa realitate şi realitatea aparenţă. Evident, nu numai Occidentul face acest lucru, dar lui îi iese cel mai bine. Pentru că îşi ia ca suport ceea ce place lumii cel mai mult: libertatea individului, dreptul lui de a fi, de a se crede sau de a se preface Dumnezeu. În interioritatea acestei realităţi fiinţează cel puţin patru categorii de oameni:

 

- Oamenii inteligenți și de caracter, cei care creează, susţin şi întreţin sistemele de valori, cele care se asamblează în identități civilizaționale puternice şi stabile, pe care se constituie şi se consolidează arhitectura civilizaţională din temelia extrem de solidă şi de stabilă a omenirii (chiar dacă şi ea, această temelie, se erodează sub presiunea timpului, ea se reface şi se primeneşte mereu, precum inelele de creştere din trunchiul unui copac); pe verticala acestei categorii se formează, în timp, înţelepciunea, cea mai temeinică şi mai consistentă combinaţie între inteligenţă şi caracter, la adăpostul metafizic al reflecţiei, meditaţiei profunde, experienţei şi cunoaşterii; desigur, aceşti oameni pot beneficia de o educaţie superioară, de o pregătire profesională continuă de mare calitate, sau, din diferite motive, nu vor avea acces la aceste niveluri de cunoaştere şi înţelegere, dar, indiferent unde se vor afla şi ce vor face, ei vor fi totdeauna de caracter;

 

- Oamenii inteligenți și fără caracter, din rândul cărora se generează inteligența perversă, lucifericul şi tărâmul lui Hades; aceşti oameni pot ajunge la un nivel de cunoaştere superior, pot înţelege perfect conexiunile, interconexiunile şi realităţile, dar dificultăţile grave de caracter, mai exact, lipsa de caracter îi împiedică şi îi va împiedica mereu să slujească binele superior, binele suprem, ci doar binele lor, adică interesele lor şi ale celor pe care-i admiră, deşi ştiu foarte bine unde duce un astfel de comportament; oamenii inteligenţi, dar lipsiţi de caracter, nu pot avea o linie de conduită deasupra unei linii roşii, ci mai tot timpul, sub ea. Dar ei nu sunt scursurile lumii, ci diavolii lumii, cameleonii ei, demonii ei răi. Istoria, mai ales istoria noastră, a poporului român, măcinată de atâta tragedii, de atâtea prostii şi de atâtea trădări, ne arată ce înseamnă aceşti oameni, zi de zi, dar mai ales în momentele grele, în momentele de răscruce. Nu numai istoria noastră - istoria unui popor format şi ursit să trăiască într-un spaţiu Dumnezeiesc şi la o răscruce de vânturi şi interese -, ci şi istoria fiecărei identităţi civilizaţionale, ca şi istoria întregii lumi, fac asta. Evenimentele care s-au petrecut în România în ultimele trei decenii confirmă cu prisosinţă cele de mai sus. Unii vor spune, aşa cu o spun şi eu aici, parcă a luat Dumnezeu sau, poate, Hades nu numai minţile celor care au condus ţara în această perioadă (oricum, întreaga noastră istorie este presărată cu secvenţe sau cu epoci întregi în care cei din conducerea ţării n-au avut minte), ci şi minţile noastre, ale celor care i-am crezut, i-am propulsat şi i-am votat.

 

De aici nu rezultă că oamenii inteligenţi, dar fără caracter, nu contribuie a crearea valorilor şi a sistemelor de valori care se asamblează în patrimonii şi suporturi civilizaţionale; rezultă doar că n-au caracter. De aceea, Napoleon spunea că, între un ofiţer inteligent şi unul de caracter, îl preferă pe cel de caracter. E limpede de ce. Caracterul nu se schimbă, dar inteligenţa, în lipsa caracterului, sau în prezenţa unui caracter flexionar, poate fi uşor pervertită. E plină lumea de inteligenţi perverşi şi de efectele acţiunilor acestora.

 

- Oamenii obișnuiți, adică marea masă a oamenilor, furnici cu creier, desigur, şi ei inteligenţi, capabili, harnici etc., dar nu geniali, mai exact, nu totdeauna geniali, dar care fac toate muncile din societate, începând cu cele intelectuale de vârf şi continuând cu cele obişnuite. Ei sunt soldaţii de linie, luptători de zi cu zi ai omenirii pe frontul vieţuirii, supravieţuirii, trecerii şi petrecerii vieţii individuale şi colective. Ei se nasc, cresc, trăiesc, învaţă continuu, muncesc zi de zi, de când sunt bebeluşi până ce-şi trec arma în mâna stângă, cum spun francezii la ceea ce noi zicem dau ortul popii. Toţi facem asta, nu e nimic nou sub soare, dar ei sunt marea masă, masa de manevră, masa de manipulare, masa de păcălit, masa de mânat ca o turmă spre undeva sau spre niciunde etc. etc.

 

Fiecare dintre ei, când este singur cu sine, când este singur cu ceilalţi sau chiar împreună cu ei, este o persoană, chiar o personalitate, dar, pentru mai-marii omenirii, pentru cei care se erijează în această tagmă, pentru iluminaţi, pentru marile bănci, pentru corporaţii, pentru societatea de consum etc. şi chiar pentru o societate deschisă, adică pentru cei care fac şi desfac toate dregătoriile lumii, ei sunt doar consumatori. Societatea de consum are nevoie de consumatori care să cumpere produsele de consum. Și, pentru aceasta, ei, toţi oamenii, oricât ar fi ei de geniali, de inteligenţi, de obişnuiţi, de neobişnuiţi sau de proşti, trebuie să fie consumatori, iar pentru a fi consumatori trebuie să aibă bani, totdeauna bani. Banii sunt la bănci, iar băncile sunt noduri-cheie în circuitul lor.

 

Fiecare bebeluş, când se naşte, primeşte, fără ca el să ştie sau să fie întrebat, un credit pe care-l plăteşte până dincolo de moarte. Nu numai el, ci întreaga omenire, pentru că întreaga omenire este, într-un fel sau altul, direct sau indirect, datoare la băncile pe care ea însăşi le-a creat. La urma urmei, aşa e lumea făcută. Ca un ecosistem sau ca un motor care are în el să zicem 45.000 de repere, cam câte are un tanc, fiecare fiind produsul unor inteligenţe puternice, al unor mâini iscusite şi al unor scopuri diversificate şi greu de asamblat.

 

Omul obişnuit constituie nu doar mâna de lucru, potenţialul uman nedegradabil - singurul potenţial nedegradabil din această lume -, ci şi marea masă de manevră, turma pe care nişte „ciobani” financiari, politici, strategici sau metastrategici o mână cu un bici pervers încotro vor ei, dar nu în mod direct, nici ei personal, ci prin intermediul inteligenţilor perverşi sau al celor pervertiţi. De regulă, cam toate acestea, oricât ar fi ele de bine şi de inteligent făcute, sunt făcături, sunt manipulări, sunt forţe, mijloace, resurse şi metode ale războiului lumii contra lumii, ale acestui război hibrid, de cele mai multe ori, format din fractali, dar, în esenţa lui, integral, total sau totalitar, chiar dacă asamblarea părţilor este una de tip haotic.

 

 

Această afirmaţie ar putea, probabil, după mintea unora, să justifice orice. Iar mintea aceasta a unora, adică a multora dintre noi, ar avea, cred, dreptate. Pentru că războiul lumii contra lumii are toate ingredientele, toate dimensiunile, toate formatările, cauzele, determinările, formele şi formulele posibile. Există atâtea forme şi formule ale acestui război continuu al oamenilor contra oamenilor, al lumii contra lumii câte interese conflictuale ale oamenilor şi comunităţilor lor există.

 

Războiul nu trebuie confundat cu concurenţa, cu competiţia, dar formele extreme ale concurenţei şi competiţiei duc în mod sigur la război. Războiul este orma violentă, forma extremă a acestora. Care nu produce totdeauna morţi în rândul oamenilor. Dar moarte, distrugere şi haos produce în mod sigur, totdeauna.

 

- Oamenii proști nu sunt neapărat debilii mintali, adică acei oameni de la natură cu minte puţină. Proştii nu sunt debili, ci doar proşti. Chiar dacă cuvântul prost are un echivalent în slavă, de unde se pare că şi vine, prostâi, prostâi celovek (om simplu, om prost), în realitate, acest cuvânt are atâtea semnificaţii încât e greu să te descurci în labirintul lor. Dar toate duc, la urma urmei, în acelaşi punct: om fără minte sau cu minte atât de puţină încât, dacă o are totuşi, este ca şi cum n-ar avea-o. Prostul ar fi echivalentul celui lipsit de inteligenţă, al omului incapabil să judece corect, să înţeleagă, să facă conexiuni etc.

 

În principiu, omul prost nu este conştient de prostia lui. În momentul când devine conştient de prostia lui, nu mai este prost. Or, prostul se caracterizează tocmai prin aceea că nu ştie, că nu este conştient că-i prost. Probabil că nu există o prostie absolută şi alta relativă. Prostia este prostie şi atât, oricât ar fi ea de nuanţată şi de colorată. Neproştii o recunosc destul de uşor, iar proştii n-au cum s-o facă. Dacă ar reuşi să facă asta, aşa cum am spus şi mai sus, n-ar mai fi proşti. Din păcate, proştii nu sunt o categorie distinctă, identificabilă şi bine identificată, cum sunt, spre exemplu, debilii mintali. Proştii şi prostia se află peste tot, în rândul tuturor categoriilor de oameni. Sunt proşti şi printre oamenii străzii, şi printre oamenii din pătura de jos, şi printre bogaţi, şi printre politicieni, şi printre cei inteligenţi (unde-i minte multă-i şi prostie), printre intelectuali şi printre academicieni şi chiar printre oamenii geniali. E greu să spui cum poate fi un geniu sau un om genial prost, dar, totuşi, există, şi în lumea genialilor, destul de multă prostie.

 

Singurii care ar putea fi lipsiţi de această categorie sunt înţelepţii. Este însă greu să-i identifici şi să-i confirmi şi pe aceştia. Nu există o carte de identitate pentru înţelepţi şi alta pentru neînţelepţi. Socrate a trebuit să bea zeamă de cucută, tocmai pentru că întrebăreţul, căruia, spune el, Zeus însuşi, prin Oracol, i-a încredinţat sarcina de a dovedi celor care se cred înţelepţi că nu sunt înţelepţii. Asta a deranjat teribil lumea şi lumea, prin intermediul pârâtorilor, al tribunalului şi al juraţilor l-au condamnat la moarte. E drept că a fost reabilitat după două milenii, dar, din păcate sau din fericire, n-a mai putut fi înviat.

 

Concluzia este că niciun prost autentic nu ştie că-i prost. Dar şi proştii lumii, atâţia câţi sunt sau câţi or mai fi, pot fi împărţiţi în două categorii după criteriul atitudinii lor faţă de muncă: proştii leneşi şi proştii harnici. Proştii leneşi sunt buni şi ei la ceva. Acolo unde îi pui, acolo stau, iar misiunea pe care le-o dai o îndeplinesc exact aşa cum le-ai spus-o. Ei, ca orice prost, nu ştiu că nu ştiu, şi, de aceea, nu-şi bat capul să ştie ceva. Fac doar ce li se spune şi aşa cum li se spune.

 

Cred că unii dintre cei care vor citi aceste rânduri vor recunoaşte cu uşurinţă proştii noştri din structurile de conducere a ţării de la Bucureşti, de la judeţe şi cam de prin toate structurile post-decembriste importante, care au făcut exact aşa ce li s-a spus, exact aşa cum li s-a spus şi exact în timpul stabilit, adică imediat.

 

Aşa a fost posibil ca, doar în câţiva ani, toate resursele noastre vitale, întreaga infrastructură, şi tot ce am avut să fie dăruite cu dezinvoltură altora, fără să câştigăm ceva, ci dimpotrivă, plătindu-i gras pentru ca au avut amabilitatea să primească tot ce le-am oferit, adică munca poporului nostru din ultima sută de ani, inclusiv peste 40 la sută din pământul arabil al ţării. Cam aşa arată prostia românească din rândul guvernanţilor, mediului academic, ingineresc, al cercetătorilor, al intelectualilor şi al românilor de rând. Se pare, totuşi, că prostănacii noştri şi ai altora n-au de a face cu războiul din Ucraina, acest nucleu de foc atât de periculos nu numai de la frontierele noastre, ci şi din miezul lumii. Dar prostia acestui război este imensă. Și, din păcate, aproape întreaga planetă se comportă în această cheie prostovană uriaşă.

 

- Lumea se împarte, la ora actuală, în state. Statele sunt, deopotrivă, identităţi civilizaţionale sau părţi componente ale unor astfel de identităţi şi unităţi sau conglomerate politice. Frontierele statelor nu s-au transformat, din linii care separă şi opun, în linii care identifică şi unesc, cum credeam eu cândva.

 

Au rămas tot aşa, limite şi linii care separă şi opun, şi mai abitir ca odinioară, nu doar statele, ci, ca totdeauna, şi ideologiile lor... competitive. Competiţia pentru ntrarea în N.A.T.O. şi în U.E. a fostelor ţări socialiste din estul Europei, ca şi cum n-ar fi făcut parte din Tratatul de la Varşovia, competiţia pentru intrarea în spaţiul Shengen, competiţia pentru fonduri europene, competiţia pentru vreo mângâiere pe creştet din partea Bruxelles-ului, competiţia pentru parteneriate strategice cu unchiul Sam sau cu cine o fi de prin lumea Vestului etc. etc, competiţia pentru cedarea resurselor, competiţia pentru statutul de piaţă de desfacere, competiţia pentru ajutarea Ucrainei etc. etc. Samuel P. Huntington identifica, în celebra lui carte „Ciocnirea civilizațiilor...” în care şi prin care a întors lumea pe dos sau, mă rog, cu faţa la dos, împărţea această lume în şapte sau opt civilizaţii: occidentală; ortodoxă; sinică; hindusă; africană; niponă; musulmană şi latino-americană (aceasta din urmă putând fi însă inclusă în civilizaţia occidentală). Aceste civilizaţii nu sunt pur şi simplu puternice identităţi culturale, fundamentate pe sistemele lor de valori şi, dacă lucrurile ar sta aşa (dar nu stau aşa în concepţia fostului profesor de la Harvard), lumea ar trebui să fie unitară şi solidară la baza ei, prin sistemele sale de valori, pentru că, se ştie, valorile nu sunt conflictuale, ci consonante. Ele se asamblează în mari sisteme de valori, în patrimonii şi civilizaţii care construiesc şi menţin unitatea acestei lumi. Aşa ar fi, desigur, teoretic, dacă lumea asta şi, implicit, identităţile ei civilizaţionale n-ar avea şi interese. Iar interesele, în calitatea lor de motiv, imbold şi suport al acţiunii, nu sunt nici unitare, nici consonante, nici asamblabile, ci mai tot timpul conflictuale. Ele - şi nu valorile - sunt mobilurile politicilor care generează războiul, ca modalitate de soluţionare a conflictelor dintre acestea.

 

 

Teoretic, cam aşa ar fi. Practic, este mult mai rău. După implozia socialismului şi refacerea dispozitivelor postbelice în varianta lor antebelică de sute de ani, cu o falie geopolitică şi geostrategică pe axul Marea Neagră, Marea Baltică, cu un Est (heartland) cât Rusia şi un Vest cât Occidentul reîntărit şi cu ţările foste socialiste din centrul şi Estul Europei, era de aşteptat ca bătălia dintre Vest şi Est să se redeclanşeze. Pentru că, fiţi siguri, ea a fost planificată de foarte multă vreme.

 

 

Este şi motivul pentru care ruşii, după autodistrugerea (să-i spunem aşa) Uniunii Sovietice din 1991 şi următorul deceniu de prăbuşire, au trecut, sub ţarul Putin, la refacerea forţei sale militare. Era clar pentru oricine că, pentru a supravieţui, Rusia trebuie să se reînarmeze până în creştet. Și s-a început cu componenta strategică nucleară. Trei armate nucleare, plus triada, dotarea acestei forţe cu sisteme noi, precum Voivoda, Iskander, Topol, Topol M, Bulava (pentru forţele navale), Sarmat 27, ultima realizare etc., care, cel puţin în viziunea ruşilor, ar trebui să constituie o uriaşă forţă de descurajare. Și, pentru ei, adică pentru imperiul lor, ultima creastă, ultima şansă de supravieţuire şi/sau de pieire.

 

Eu ştiam, încă din 1991, că ţara pentru care americanii aveau un interes cu totul special era Ucraina. Mi-am zis că, pentru noi, ar putea fi de bine, deşi ştiam şi chiar eram mai mult ca sigur că ruşii vor reacţiona extrem de dur, cum le este firea. Cel mai mare interes geopolitic în Europa al americanilor nu mai era falia de pe Elba, ci tradiţionala falie din gâtuitura de pe axul central Nord-Sus al Europei, Marea Neagră, Marea Baltică. Această falie geopolitică şi geostrategică Marea Baltică, Marea Neagră, evident, cu ţările care o echipează (Țările Baltice, Ucraina, România etc.) coridorul sanitar cum numeşte George Friedmann ţările de la vestul acestui ax, dar mai ales Ucraina erau de multă vreme sub lupa americană şi nu a Vestului Europei, care se săturase de efectele dezastruoase ale celor două războaie mondiale derulate pe teritoriul Europei. Ucraina a devenit însă, în noul context geopolitic, un obiectiv de importanţă geopolitică şi geostrategică foarte mare, ca să nu-i spunem chiar vitală, pentru Statele Unite. De ce? O spune foarte clar Brzezinski în celebra sa lucrare amintită mai sus.

 

Probabil că, pentru atingerea acestui obiectiv - compromiterea şi chiar distrugerea geopolitică şi geostrategică a Rusiei -, America nu va trage un foc de armă. Va pompa însă în teatrul de război din coasta Rusiei bani, arme, mijloace, motivaţii şi tot ce mai e necesar pentru ca inamicul numărul unul al S.U.A. să fie redus de la stadiul de leu la cel de motănaş. Poate să o facă? Fără îndoială că poate. Unchiul Sam este nu numai cel mai bogat bogătaş din această lume, ci şi cel mai în măsură să facă orice doreşte.

 

Pentru că America reprezintă un model de civilizaţie pe această planetă. Pentru că oricare muritor ştie asta şi poartă drapelul Americii pe rever. Eu am fost în America în 1991 şi mi-am dat seama de forţa uriaşă a acestei ţări, de forţa democraţiei americane la ea acasă. Dar America nu va intra niciodată, în mod direct într-un război, pe care nu-l poate câştiga. Îi va pune pe alţii să se bată fie sub protecţia ei sau în numele ei, fie în numele unor idealuri pentru care întreaga lume se bate încă de la facerea ei pe planeta Pământ.

 

Occidentul deja virează sisteme de arme performante Ucrainei, chiar dacă Ucraina probabil, nu le va putea plăti niciodată, iar dacă va fi nevoie, unchiul Sam va face tot ce e posibil ca Vestul european să-şi trimită şi armatele acolo, fiecare pe cont propriu, dar în numele cauzei, sau chiar sub sigla N.A.T.O. Dacă va fi, otuşi, absolută nevoie, va debarca probabil şi America. Să zicem la... Habarovsk. Oricum, portavioanele ei - cele mai multe din lume - şi bazele ei militare se află peste tot. Pentru ele, ca şi pentru Imperiul britanic, soarele nu apune niciodată. Bătălia din Ucraina este cruntă. Ultramodernă, cu drone, rachete hipersonice, sateliţi şi arme cibernetice, şi, în acelaşi timp, primitivă, în tranşee, ca în Primul Război Mondial, cu asedii sau bătălii în localitate, în care pierderile sunt uriaşe. Nu ştim dacă Rusia a reuşit cu adevărat să-şi modernizeze întreaga armată, dacă are depozitele pline cu rachete, muniţii şi arme performante, dar ştim precis că Occidentul dispune de asemenea arme şi că le livrează ucrainenilor.

 

Mai ştim că Parlamentul european îl aplaudă pe Zelinski la scenă deschisă, aşa cum îi place oricărui actor, fie fără să înţeleagă miza şi orizonturile unui astfel de război care nu este asimptotic la un risc extrem, ci reprezintă efectiv vectorul principal spre inima acestui risc, pe care conducătorii noştri orbi şi-l asumă fără să-l vadă şi îl cultivă fără să-i înţeleagă roadele. Poate că unele ţări văd, în această imensă tragedie de risc extrem, o oportunitate pentru a redeveni ce au fost ele odată în istorie, iar altele se tem că mizeria a devenit prea mare pentru a putea fi ascunsă sub preş.

 

Michael Clarke, de la Institutul de Studii Strategice, Exeter, din Anglia vorbeşte de o ofensivă ucraineană care va arunca forţele ruseşti vreo 40 de mile napoi. Andrei Pionkovsky, cercetător ştiinţific şi analist din Washington DC este sigur că Ucraina va câştiga şi va recupera integral teritoriile sale în primăvara anului 2023. Barbara Zanchetta, de la Departamentul de Studii asupra Războiului, King’s College din Londra, crede că Putin se aştepta ca Ucraina să accepte pasivă acţiunile sale, fără a se implica alte ţări, dar războiul va continua, perspectivele negocierilor sunt sumbre. Ben Hodges, fost general, comandant al armatei americane în Europa, este sigur că Ucraina are vânt din pupa şi va câştiga războiul, probabil, în 2023. David Cendelman, expert militar israelian, spune că Rusia, cu cei 300.000 de militari mobilizaţi şi aduşi deja în zonă, poate declanşa ofensiva, continuând ofensiva şi în Donbas, dar este puţin probabil să reuşească încercuirea forţelor ucrainene[1]. Cam acelaşi ton în au şi celelalte comentarii, inclusiv cele care se referă la situaţia din teatru.

 

În general, media îşi dă serios în petic în prezentarea situaţiei din Ucraina. Foarte puţine publicaţii rămân obiective, fie din lipsa accesului la informaţiile autentice, fie din atitudinea părtinitoare a trusturilor de presă, redacţiilor, jurnaliştilor şi a multora dintre cei care contribuie la realizarea produsului jurnalistic. Ce să facem! Războiul din Ucraina se desfăşoară nu numai în teatrul de război din această ţară, ci şi în marile capitale, pe pieţele economice şi financiare, pe ecrane, în lumea afacerilor şi pe tabla de şah a celor care-şi zic stăpânii lumii.

 

Nimeni nu poate rămâne indiferent faţă de acest război. Este pentru prima oară la începutul acestui mileniu când o parte importantă a civilizaţiei lumii - şi anume civilizaţia occidentală - nu este alături de marea putere nucleară care a declanşat un război pentru a cuminţi o ţară, pentru a realiza un obiectiv geopolitic sa geostrategic (a se vedea războaiele purtate de ţările nucleare occidentale în Africa, în Asia, în Oceania sau oriunde în această lume).

 

De fiecare dată când una din aceste ţări - Statele Unite, Marea Britanie, Franţa sau chiar N.A.T.O. - au declanşat sau au girat declanşarea unor războaie extrem de sângeroase, nu a existat nicio clipă pericolul ca o astfel de ţară să ameninţe cu folosirea armei nucleare. Pentru că niciuna dintre aceste ţări posesoare de arme nucleare nu s-a simţit încolţită, ci a operat în voie. Pentru că, aşa cum am încercat să explic mai sus, avea în suportul ei explicativ raţional şi emoţional apărarea democraţiei sau impunerea democraţiei şi a drepturilor omului.

 

Ruşii nu au acest obiectiv, ci, cum spun ei, formal, dezarmarea şi denazificarea Ucrainei, de parcă ei ar fi tata mare, iar Ucraina o nepoţică rebelă care nu prea ştie ce face. Nimeni nu s-a grăbit să aprobe această raţiune (considerată iraţională, oricâte suporturi discutabile ar avea ea) şi cu atât mai puţin s-o sprijine. Dar absolut toate ţările normale la cap ştiu exact despre ce-i vorba, îşi dau seama exact ce se întâmplă şi ce se poate întâmpla, iar anamneza acestei situaţii – dacă ar fi să fie şi aşa ceva - i-ar pune nu numai pe ruşi cu genunchii pe coji de nucă, ci şi pe europenii de vest, şi pe americani, şi pe ţările din centrul şi estul Europei şi pe mulţi aleşi care n-au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă că, dacă eşti în preajma unul vulcan în erupţie, nu-ţi pui cortul la poalele lui, obligându-l astfel să se stingă, pentru că ştii că n-o va face, ci în pui un pic mai încolo, unde nu te ajunge lava lui. Cu timpul, poate găseşti mijloacele de a-l stinge.

 

Este foarte posibil ca ruşii - practic, toţi ruşii sau o mare parte dintre aceştia, care mai au încă în sinapse ecourile Marelui Război pentru Apărarea Patriei - să perceapă acest sprijin necondiţionat acordat de către Vest Ucrainei, nu ca pe un ajutor legitim acordat unei ţări atacate, ci ca pe o nouă campanie a Vestului (tip Napoleon, tip Hitler), dar pe suport american, după modelul descris de Brzezinski, împotriva Rusiei, atât pentru acapararea resurselor sale, cât mai ales pentru înlăturarea acestui obstacol incomod în asigurarea primatului american, susţinut de întregul Occident, în dominarea lumii.

 

Occidentul crede că efectele celui de al Doilea Război Mondial în solidarizarea ruşilor şi a popoarelor din spaţiul rusesc s-au diminuat, noile generaţii neavând reprezentările fierbinţi ale acelor vremuri şi, gata, ar fi momentul să treacă de la etapa de îndiguire la cea de reluare a ofensivei seculare pentru scoaterea lor de pe scena puterii geopolitice esenţiale. Tocmai pentru că, încet, încet, preiau această putere chinezii... Iar cu doi coloşi de această talie e cam greu să te lupţi.

 

Da, este posibil şi aşa ceva. Să scoţi adică toate castanele din foc cu mâinile ucrainenilor, făcând din Zelinski, omul căruia nu-i tresare niciun muşchi din fizionomia feţei, marele erou al acestor vremuri – oricum, el este deja un erou al Vestului, de vreme ce Parlamentul European îl aplaudă în picioare - şi realizând un obiectiv pentru care nu a curs niciun strop de sânge american sau vest-european.

 

Desigur, dacă se va reuşi, Ucraina va fi marea eroină a Vestului, iar Vestul îi va reface infrastructura în câţiva ani şi, în locul tancurilor T 34 din oraşele ucrainene distruse - simbol al victoriei ruşilor în Al Doilea Război Mondial -, se va pune, pe acelaşi soclu, un Leopard 2 (dacă va ajunge totuşi în teatru), un Abrams 1, că 2 e prea scump, sau doar o dronă - iar Vestul în sfârşit va domina de la Atlantic la Vladivostok şi de la Oceanul Indian la Marea Laptev... Bineînţeles dacă ruşii, sufocaţi de armele Occidentului, nu vor lansa câteva Sarmat 27, chiar şi nenucleare, care vor rade de pe suprafaţa pământului ţinutul slavilor vestici de margine din grupul trinitar al slavilor de est. Sper ca verbele acestea să nu aibă conţinut. Să fie doar verbe şi atât.

 

Oricum, s-a forţat prea mult nota, iar un mistreţ rănit este mai periculos decât unul laureat al premiului Nobel pentru pacea războiului. Rusia încă este o ţară foarte mare, cu destule resurse, capabilă să facă multe surprize, de vreme ce s-a angajat într-o astfel de confruntare în care, la niciun capitol, nu i se dă dreptate. Iar armele, oricât ar fi ele de hipersonice sau de nemaivăzute nu pot rezolva totul. Oricum, Ucraina nu se ocupă numai de război, se ocupă şi de adâncirea la 8,23 m a canalului Bâstroe, foarte important pentru transportul său maritim şi fluvial, îndeosebi de cereale dar nu numai, precum şi pentru multe alte lucruri.

 

Acestei ţări nu-i prea pasă de ce zic autorităţile Dunării de Jos, aşa cum nu i-a păsat nici de respectarea zonei economice exclusive a României, pentru care a trebuit să suporte consecinţele unui proces de la Haga, pe care l-a pierdut doar parţial, întrucât n-a ieşit prea mult în pierdere, chiar dacă nu l-a câştigat. Adrian Severin, ministru de Externe la vremea când s-a semnat primul Tratat de după 1989 cu Ucraina, în care partea românească, oarbă endemic, sub presiunea necesităţii îndeplinirii condiţiilor de aderare la N.A.T.O., a semnat tot ce i s-a pus în faţă pentru că aşa a decis domnul prezident de atunci - şi abia acum ştim de ce pentru că el nu ne-a spus atunci - zicea că trebuie să fin îngăduitori cu Ucraina care, potrivit spuselor sale, are complexul pulovărului. Aceasta înseamnă că este făcută din atâtea părţi care nu-i aparţin, încât, dacă tragi de un fir, se destramă toată.

 

Ucraina este acum în mare necaz. Întreaga Europă i-a întins o mână de ajutor. Oricât de îndreptăţiţi ar fi ruşii să se teamă de apropierea N.A.T.O. de frontierele vitale ale Rusiei, iar Ucraina, pe vremea U.R.S.S., cea mai importantă ţară după R.S.F.S.R., ar face jocul Alianţei Nord-Atlantice pentru a o aduce la 700 km de Moscova, atacul Rusiei asupra Ucrainei nu se justifică. O astfel de problemă ar fi putut fi rezolvată pe calea negocierilor, chiar dacă temerea Rusiei nu este inclusă în vreun tratat, deci n-are temei legal, iar dreptul Ucrainei de a se asocia cu cine vrea ea este sacru, este dreptul unei ţări suverane, atât în Dreptul internaţional, cât şi în logica sănătoasă a unei lumi normale. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple în cheie geopolitică şi geostrategică.

 

Forţarea lor a dus la ceea ce se întâmplă. Iar ceea ce se întâmplă, în lipsa unei lucidităţi strategice atât de necesare ruşilor şi americanilor, dar mai ales europenilor, care n-ar trebui să uite că în curtea lor se petrece un asfel de eveniment - care, parcă, a mai fost cândva - ne poate apropia cu repeziciune de startul ultimului final. Desigur, ştim cu toţii (sau măcar bănuim) că nu va apuca Pământul - şi cu atât mai puţin nu vor mai apuca hominienii săi duşi cu pluta - să vadă ultimul apus de soare, pentru că, înainte de a da ortul părintelui său în sutană cosmică, astrul zilei îşi va înghiţi sateliţii în masa lui fierbinte, de un milion de grade...

 

Aşa cum a făcut Zeus cu prima lui soţie, ca să-i arate cât de mult o iubea. Vorbe, desigur. Tot vorbe

 

Nota redacției - Text publicat în - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(53)/2023 și preluat cu acordul autorului.

 

---------------------------------

[1] bbc.com/affrique/articles/cyncndpep3kzo









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu