Nicolae Balaşa - Despre crimele omului în veșnicul război cu el însuși

 

Despre crimele omului în veșnicul război cu el însuși

Dr. Nicolae Balaşa

18 Octombrie 2023

 

Încheiam articolul anterior cu un  oarecare pesimism, ale cărui rădăcini nu se află în sugestiile mele, din partea finală a celor spuse, ci în lume, o lume un fel de curgere spre nicăieri. Cum aș fi putut să cred că, citind articolul doar câteva sute, fie chiar și mii de oameni, voi răspândi ideea conform căreia este  mai eficient, și de bun simț, reintroducerea moralei în școli. Nu ca un obiect de sine stătător, precizam atunci, deși nu ar fi rău, (nu sunt bani!) ci, pentru început, ca un ritual în care oricare dascăl, la oricare materie predată, împreună cu părinții,  să spună  măcar o dată pe săptămână copilului: „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu minți” și „să îți prețuiești aproapele”, pentru că el, aproapele ești „tu” căruia i-ai dat la o parte ceea ce are el specific.

 

Într-o stare de normalitate, spuneam tot atunci, viața însăși s-ar rostogoli fără prea mari asperități, iar relația om-om, la nivel de comunicare, ar fi la fel. Mă rog,  mă regăsesc și eu constatările altora! Se vede cu ochiul liber că, cel puțin în Occident , dincolo de Ocean, în partea mea de lume, ca de altfel în multe, în foarte multe părți de pe suprafața pământului, am câștigat față de secolele anterioare. Omul, în general, nu mai poate fi comparabil cu cel din Antichitate, cu cel din Evul Mediu sau Evul Mediu Târziu. El este cu totil, în toate, un altul și are, evident, cu eforturile de rigoare, cam tot ce îi trebuie. Accesul la educație, la descoperirile științifice i-au stat la îndemână, iar mintea sa a creeat și pus în funcțiune tehnologia necesară confortului. Regretabil este faptul că, pe parcursul veacurilor, concomitent cu efortul făcut, cum s-ar zice, cu trecerea prin sită suficient de dureroasă,  omul s-a  îndepărtat  de substanța s-a spirituală, substanță ce ar putea fi concentrată în câteva expresii, inclusiv cele menționate anterior. Prin urmare, pesimismul meu este legat de ștergerea acestor principii, legi sau reguli preexistente, reguli ce ne-au premers asemenea limbii pe care o vorbim. De ce șterse? Greu de spus!

 

În încercarea de găsi măcar capătul firului urzitor al vieții concrete, așa cum o vede fiecare din noi, revenim la ideea de crimă și de război al omului cu el însuși. În volumul anterior, „Cu moartea la dărac”,  constatam faptul că, din varii forme ale frustrării, omul este într-un permanent război cu el însuși. Considerăm, oarecum, suficiente precizările făcute, însă adăugăm lor, frustrărilor, primul fraticid din istoria omului, Cain își ucide fratele, pe Abel, fraticid menționat în cartea Genezei din Biblie. De atunci și până astăzi, crime și iar crime. În aceste condiții, este firesc să ne întrebăm dacă a existat fie și măcar o zi din istoria omenirii, în care să nu fi fost omorât,  premeditat sau nu, vreun om? Includem aici și crimele din neglijență etc., pentru că tot crime sunt.

 

Într-o altă carte anterioară, „Dincolo de normalitate” vorbeam despre războaiele omenirii, un continuum pe fața pământului, războaie ce par a da substanță și măreție popoarelor, apoi, implicit, dimensiuni cetățenilor, mai ales celor declarați eroi adhoc, eroi doar pentru faptul că au făcut tot una cu pământul, viața ce nu le apaține. „Suntem prea mulți!” – se rostește din ce în ce mai des, la fel și fel de întâlniri „științifice”, în diverse locuri pe fața pământului. În aceste condiții, după sociologi, războaiele sunt necesare. Am mai spus-o și o repet cu profundă indignare: istoria omenirii este o istorie a vărsărilor de sânge, este istoria imperiilor ce apar și dispar tot în sângele vărsat, este istoria omului care decade OMUL de la dimesiunea cosmică de OM, la grohăitul sforăitor din cocina pocilor,  locul în care, unii, contextual,  unii nici măcar porci nu mai pot fi. Fac acestă afirmație chiar în condițiile în care, de exemplu, cei amintiți anterior, găsesc în războaie, ciclicitatea vieții, cu civilizația și progresul omenirii. În condițiile războiului premeditat, în care te trezești, tam-nesam, amestecat, care civilizație, care progres? Apoi cine îmi dă dreptul mie să decid moartea ta? Reformulând, în astfel de situații, la fel de firească mi se pare întrebarea: când, în ce condiții și din ce motive omul acesta, ce pretindem a fi, trup-și-suflet, cu conștiință de sine (la purtător), devine criminal împotriva omului, depășind cu prisosință dimensiunea omului lup pentru om (Homo homini lupus est), creionată de către Thomas Hobbes (05.04.1588 -04.12. 1679, Anglia).

 

Pentru a înțelege, sau, mai de grabă, pentru a ne apropia de o posibilă ce tinde spre adevăr, trebuie să privim omenirea ca și când nu am face parte din ea. În aceste condiții, este imposibil să nu observăm cum, pe dorința și interesul firesc al fiecăruia de a trăi, în interiorul societății, se altoiește egoismul, ce-l face, în primul rând, pe el, pe om, meschin. De aici, din meschinărie și ipocrizia! În ipocrizie, minciună îndoctrinată, cât cuprinde! Odată îndoctrinați, vrem să fim cu totul altceva decât suntem, dacă se poate, oriunde și oricând. Din cameleonism, fie nebunia, (vrei să fii nefiind, fără a face nimic? Vrei și atât, și musai să ți se dea!), fie dorința oarbă de putere (vrei să fii nefiind, însă nu oricum, ci cu recunoaștere ta,  ca fiind stăpân), desigur, în ambele situații, fără a introduce în ecuațiea eu-lume, educația (familie-școală), performanța intelectuală, capacitatea de a înțelege lumea, puterea creativă a ta în interiorul ei și în același ritm cu ea (nu este atât de ușor să fii la pas, în ritm, cu omenirea!), pregătirea efectivă pentru viață și forța interioară necesară de te dărui societății, poporului din care fac parte, și nu de a aștepta para mălăiață. Dacă înlocuim luatul cu hoția, cu furtul de tip patologic, „furt în neștire” chiar se alege praful! Furi tu, rabdă alții... „Ei, și” – îți zici la tot pasul, cu obloanele trase și dopuri în urechi.

 

Dacă structurăm cumva ideile anteriore, se pune de la sine în scenă dilema conform căreia, „una este să vrei să fii și alta e să ființezi pentru a fi!”

 

În condițiile descrise  mai sus, observăm că nu este nevoie să pui mâna pe cuțit, pe pistol sau să încaleci cine mai știe ce avion sau rachetă, pentru a comite o crimă, ci este suficient să fii meschin pentru a ucide în semenul tău, în primul rând, sufletul, prin chestiuni ce ție îți par a fi banale: răbdatul de sete, de foame, tremuratul de frig, sau, și mai grav, tremuratul de frică etc. într-un cuvânt, anularea a onoarei, a demnității, și, ca o ultimă formă de a exista, anularea identității. În acel moment, omul de ieri, sau de alalteri, trecător prin lume, oricum nemulțumit, atât de el, cât și de ea, de viață, fie moare îngenuncheat în sine însuși, moare de inimă rea, cum spun bătrânii, fie devine criminal ca și tine. La rândul său, prinde gustul meschinului, fără conștiință,  anulează identități apoi ucide suflete în cei din juru-i, pe principiul: „dacă ei pot, eu de ce nu?!”

 

După cum se poate observa, în conformitate cu logica anterioară, fără a exagera, odată cu primul plesnit de meschinărie, și primul criminal, sau, după caz, războinic, în ultima situație, criminal autorizat, cu șanse evidente de a deveni erou, mai nou,, în zilele de acum, erou de tip internațional.

 

Cine face totuși, ca lucrurile să fie altfel, încât eu să nu am, în totalitate, dreptate? Normele, adică legile organice, constituționale și normele morale ce guvernează o comunitate sau un popor. Nu voi intra în detalii, însă vrem sau nu, trebuie să acceptăm faptul că viața noastră, ca oameni, trebuie să se desfășoare sub imperiul lor, repet, a normelor. Pin respectarea lor omul, chiar dacă se simte uneori îngrădit, rămâne om. În caz contrar, când legile nu sunt funcționale, când morala e ștearsă de palavragii vremurilor, deghizați în propagandiști, sfârlogeii ciupesc și ei de ici, de colo, de unde mai pot, instituțiile statului funcționează la dimensiunea de hodoronca-tronca, prin mocirla timpurilor, politicul duhnește a bodegă , puterea juridică, evident, de dugheană nefuncțională, râcezește, omul cade pradă nelegiuirilor iar societatea se clatină de-aiurea. Abia acum, anarhia bate la ușă iar sfârlogeii-mârțogari cu ștaif,  meschini din fire, își mai fură căciula unul altuia, frământând când și când, doar buci ieftine. Asta e,  „unde nu este lege, nu este nici libertate!” (Jhon Locke).

 

Reformulând ideiile de mai sus, cu gândul la spusele lui Moliere: „când în palat a intrat clovnul, nu înseamnă că el este înscăunat împărat, ci că în cetate începe circul”, ne dăm mai bine seama în ce mizerie poate ajunge lumea.

 

Tot ce am spus mai sus, aproape că ține de firesc. Am mai spus-o însă repet: paradoxal, omul se zidește pe sine în istorie, demolându-se. Prin urmare, logica expusă în paginile anterioare, țâșnește din carențele umane, la vedere. Periodic omul se prăbușește în el fie și din indolență sau prostie la propiu.  Într-o zi, vă voi povesti din „pățaniile mele” pățanii care au fost, desigur, fapte, cu acte în regulă și la vedre, însă deocamdată voi amâna această etapă, pentru o altă dată, dintr-un motiv pe care încerc să-l reduc la întrebarea:  ce se întâmplă cu omul contingent, în matca sa, când meschinăria îi este preparată de către semenii săi, împinși spre vârful puterii, în laboratoare obscure? Desigur, chiar și în aceste situații, ucide, la fel cum a făcut-o tot timpul de-a lungul istoriei.

 

Pentru a vă contura, în această șituație, o anume imagine, trebuie să vă spun că, prin 2012, publicam volumul „Sub semnul întrebării” volum în care un anume capitol „Lucru dracu în casa popii”  încă mai stăruie în memoria personală și nu îmi dă pace cât să vegetez. Iată despre ce este vorba: „Circula pe internet, atunci, încă liber (cred eu, totuşi suficient de controlat), un articol preluat din revista «Lumea», nr. 7/2010, articol în care s-a retranscris discursul ţinut de Benjamin H. Freedman, consili­erul preşedintelui W. Wilson, în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, articol publicat, la vremea aceea, de «Commori Sense». Desigur textul m-a luat de ochi, m-a uimit, m-a pus pe gânduri şi mai ales m-a facut să mă întreb, fără prea multă retorică, ce este istoria, ce ştim despre noi, ce ştim despre trecut (chiar dacă, el, trecutul, ar trebui să fie oglinda şi locul din care să-mi ţâşnească viitorul), ce este lumea şi mai ales încotro, acum când, aproape la vedere, mai marii lumii stabilesc soarta popoarelor, a omului, în genere, om ce contează (am mai spus-o !), doar ca productivitate, societate de consumat surogate modificate genetic, fără gust, fără…Ce mai contează, cap de lemn să ai, că, în rest, are grijă cine trebuie ! Despre binele comun, ce să mai vorbim ?! De altfel, cine să mai zică ceva, câtă vreme aleşii popoarelor, radiografii multiplicate ale grupurilor de interese, sunt agăţaţi vremelnic la putere, un fel de ţevi (ca la cazanul de ţuică), pe care musai să curgă profitul. De unde ? E, vedeţi şi singuri că doar cotizaţi clipă de clipă, ca şi mine, la raiul unora.

 

Dar să revenim şi să precizăm că :

 

- textul, pe care îl voi reda mai jos, este un fragment de la sfârşitul articolului ;

 

- Benjamin H. Freedman (născut în 1890) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contra­dictorii personalităţi ale secolului trecut. Acţionar al companiei Woodbury Soap, din New York City, un evreu de succes în lumea afacerilor, realizează, la vremea aceea, o avere evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte sumele deţinute pentru a prezenta opi­niei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. Din acest motiv, mărturiile sale par a fi extrem de valoroase, câtă vreme provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti. Trebuie amintit şi faptul că Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii ame­ricane, şi orice afirmaţie a sa are cel puţin trimiteri în lumi posibile greu, chiar foarte greu accesibile. Despre actualitatea discursului pe care îl redăm mai jos, despre actualitatea mesajului, a conotaţi­ilor sale nu este cazul să vă convingem. E suficient să-l parcurgeţi cu atenţie să priviți cu atenție la tot ce  se în lumea contemporană și să meditat asupra a tot, holistic și comprehensiv.

 

- fragmentul este parte din textul ce se gă­seşte în revista precizată mai sus („Lumea“, nr 7/2010). De asemenea, el se găseşte şi ca discurs (magistral !) al lui Benjamin H. Freedman, pe internet ;

 

- reluarea acestei teme nu se vrea o critică, nici măcar un punct de vedere, ci doar o aducere aminte, o (re)conştientizare a celor spuse şi a faptelor petrecute în contextul comunicat;

 

- în măsura în care înţelepciunea mai repre­zintă ceva, nu ar strica măcar un gram, în mintea oricui, şi mai ales acolo unde gândirea este, la unison, un fel de software prost gândit şi direc­ţionat doar spre un singur scop ;

 

Revenim la spusele lui Benjamin H. Freedman: „Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligio­narii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam”.

 

Ce s-a petrecut ? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lu­crul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câşti­gase acel război : nu doar de iure, ci chiar de facto. Submarinele germane, care au fost o surpriză pen­tru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptă­mână, după care a urmat foametea. În aceeaşi peri­oadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni.

 

Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Ar­mata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă ; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germa­nia era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc status quo ante basis. Aceasta înseamnă «să dăm războiul deoparte şi să consi­derăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă». Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două : să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

 

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministe­rul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate docu­mentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus : «Uitaţi cum stau lucrurile : încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri».

 

La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei : «Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie». Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg : «Vom aduce SUA in război, ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia». Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această pro­misiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.

 

Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţi­nea evreilor ; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând : «Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia - nici un cent !». În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde. După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germa­nii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni“. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germa­nii tăiau mâinile bebeluşilor.

 

La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i : «Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţi­nem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite». Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus : «Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război». Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă «o chitanţă». Iar «chitanţa» a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.

 

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisi­unea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce S.U.A. în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o.

 

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei : era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo : e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi ? Evreii, în cadrul Conferin­ţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus : «Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina ?» După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Bal­four. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăi­mântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

 

Evenimen­tele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească : «Iată, într-adevăr, trădare !». A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că S.U.A. ar fi în război cu U.R.S.S.. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor : «Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă». Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a U.R.S.S.. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dure­roasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imagi­naţia unui om nu le poate concepe. Apoi imagi­naţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în răz­boi împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză ? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi.

 

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei : din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii tre­buiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germa­niei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germa­nia, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo «un stat evreu». Nahum Soko­lov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment reli­gios. Era ceva totalmente politic.

 

Era ceva total­mente economic. Orice, dar nu religios. Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune «Shema’Israel» în loc de «Tatăl Nostru». Resenti­mentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru : ger­manii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una : vina de a avea succes. Germanii cre­aseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în urmă­torii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii ; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială ;

 

Germania surclasa pe ori­cine ;

 

Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri ? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. Să reve­nim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.

 

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamen­tul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii interna­ţionale. Acum, nişte rapeluri istorice necesare : în 1918–1919, comuniştii au preluat puterea în Bava­ria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoa­rece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Ger­mania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea comu­nistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modu­rile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germa­nilor împotriva evreilor era similară cu lupta noas­tră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohi­biţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.

 

Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru : trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimen­telor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare glo­bală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat, inamicului nostru aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare. După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amster­dam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s‑au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei : «Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voas­tră !» Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii. Ce au făcut în această situaţie evreii ? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Unter­meyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA ! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte : «Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împo­triva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export». Era o realitate : două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără ex­port două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală : «Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Adminis­tration».

 

Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat »Made in Germany». Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria «Hitleriştii» sau «Asasinii !» – aşa cum se face uneori în Sud. Într‑un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta «Made in Germany». Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petre­ceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

 

Evident, germanii au spus : «Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria ? ! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva ? !» Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul ? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în amba­sada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

 

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împo­triva evreilor era responsabilitatea lor pentru iz­bucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Ger­mania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă ; nu exista cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră : aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

 

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovie­tică. U.R.S.S. devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Aşa cum azi, în America, spunem «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui ? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al doilea război mondial ? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în S.U.A., la vremea respec­tivă ? Nimeni.

 

Nimănui în S.U.A. nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur ? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut ? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campa­niei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozi­telor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Eu­ropa, pentru a fi măcelăriţi ! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei ? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori : ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

 

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor ? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loia­litatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, america­nii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive”. Benjamin H Freedman

 

Nu pot crede că textul v-a lăsat reci şi nu v-a făcut, măcar, să vă întrebaţi : „oare aşa să fost ?“. Indiferent de răspuns, nu trebuie să punem sub semnul întrebării pe careva, cu atât mai mult nu trebuie să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, pentru toate cele întâm­plate, într-un moment în care rănile  sunt reinfectate! În plus, sincer, nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi oală (în oricare naţie, în oricare popor de pe faţa pământului, chiar şi la noi, vedem bine, oameni şi oameni !), însă nu trebuie nici să uităm şi că, în timpul lui Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că altfel...) o taxă de 666 de galbeni.

 

Dragii mei, câtă inspiraţie, revelaţie, ştiinţă de carte şi multe altele, să fii avut când am scris meditând asupra omului, asupra lumii?: „Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul ! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcu­şul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ? ! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele ! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei şi alta e să fii!…” ? (Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin, Nicolae Balaşa p. 139, Tg. Jiu, Ed. Măiastra, 2011).

 

Ca totuși să închei, vă întreb şi eu pe voi, că pe altcineva... pe cine? : în astfel de amalgam al vieții, al națiilor, al popoarelor, în acest clocot pervers al doctrinelor, peste tot, tropăind, parcă, în pas de defilare, „omul mai poate fi om?”. Când vor înceta crimele în veșnicul război, urzit te miri cum, cu el însuși?