Ion Măldărescu - Mahmud Abbas - „Pământul numit Palestina, pământ care a devenit Israel”

 

Mahmud Abbas - „Pământul numit Palestina, pământ care a devenit Israel”

Ion Măldărescu

19 Noiembrie 2023

 

Note de lectură la „Drumul spre Oslo. Culisele secrete  ale negocierilor de pace palestiniano-israeliene”, autor Mahmud Abbas (Abu Mazen), președintele Autorității Palestiniene (Statul Palestina), traducere Dumitru Chican.                 

„Mi-aș dori ca Gaza să se  scufunde în mare” (Yizhak Rabin)

 

Din seria celor 40 de apariții ale colecției „ Biblioteca arabă”,  inițiate de Editura Proema  și Asociația Nord pentru Cooperare și Integrare (ANCI) și realizate de regretatul  ambasador Dumitru Chican, nu se putea să lipsească însemnările lui Mahmud Abbas (Abu Mazen), președintele Autorității Palestiniene, referitoare la anevoiosul drum spre pacea relativă dintre palestinieni și evrei, aflați azi din  nou în război, un război ale cărui mize par a fi sub semnul resetării ordinii mondiale.

 

„Drumul spre Oslo”, cu subtitlul „Culisele secrete  ale negocierilor de pace palestiniano-israeliene”, autor Mahmud Abbas (Abu Mazen), traducere din limba arabă, prefață și note Dumitru Chican,  volum memorialistic  apărut la Editura Proema din Baia Mare în anul 2019, este mărturia unuia dintre relativ puținii cunoscători intimi ai dificilului efort diplomatic care a făcut posibilă, la 13 septembrie 1993, recunoașterea reciprocă a celor două entități statale care din 1947 au partajat teritoriul Palestinei istorice (conform Rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor nr. 181 din 29 noiembrie 1947).

 

Diplomatul și arabistul Dumitru Chican a dovedit o inspirație profetică punându-și prefața cărții sub titlul „Pacea între palestinieni și israelieni, ca zborul unei păsări rănite”.  Observând faptele la scara isoriei, în Palestina partajată nu a fost liniște vreodată și nici nu putem anticipa care va fi prețul păcii sub măslini. Palestinienii fiind răspândiți prin statele arabe vecine Palestinei istorice, conflictul israeliano-arab vizează întregul areal revendicat de sioniștii militanți pentru cauza Marelui Israel, proiect inspirat de Theodor Herzl la începutul secolului trecut prin celebrul său dicton despre Palestina ca „Pământ fără oameni, pentru oameni fără pământ” (op.cit, p 211), care implica nerecunoașterea poporului palestinian, despre care sioniștii se întrebau dacă  nu l-au înghițit nisipurile Saharei.

 

Unele mișcări ale sionismului  religios imaginează un Israel de la Eufrat până la Nil (op.cit, p 219).

 

Care sunt faptele ?

 

- Partajarea Palestinei conform  Rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor nr. 181 din 29 noiembrie 1947

 

- 1948-1949 -  Imediat după ce Israelul și-a declarat unilateral independența, Liga Arabă, formată din Egipt, Siria, Irak, Iordania, Liban şi alte țări, a respins Rezoluția O.N.U. de împărţire a Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab, şi a invadat noul stat israelian. Războiul a durat până în 1949, când s-au semnat armistiţii separate între Israel şi fiecare stat arab. Israelul a reuşit să-şi apere existenţa şi să-şi extindă teritoriul cu 50% faţă de Rezoluția O.N.U., capturând din teritoriile arabe - West Bank de la Iordania   și Fâşia Gaza de la Egipt. Două treimi din populația palestiniană au fost alungate de pe teritoriile ce le aparțineau

 

- Criza Suezului din 1956 - Israelul, Marea Britanie şi Franţa au atacat Egiptul după naţionalizarea Canalului Suez de către preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser. Deşi cele trei state au obţinut victorii, dar din cauza ameninţărilor  liderului sovietic  Nikita Hruşciov, preşedintele american Dwight Eisenhower le-a impus să se retragă imediat. Criza a semnificat sfârşitul rolului Marii Britanii ca mare putere  globală, iar canalul Suez a rămas  în proprietatea Egiptului.

 

- Războiul de Şase Zile din 1967 - Israelul a lansat un atac preventiv asupra Egiptului, Siriei şi Iordaniei, ocupând Peninsula Sinai, Fâşia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Înălţimile Golan.

 

- Războiul de Uzură din 1967-1970 - Cu sprijin sovietic, ostilităţile au fos reluate  de către Egipt, Organizaţia de Eliberare a Palestinei, Iordania și Kuweit. Statele arabe au fost susținute militar de Uniunea Sovietică, atît cu cu artilerie și blindate, cât și cu  15.000 de instructori și consilieri militari. Ostilităţile s-au încheiat în 1970, ambele tabere revendicând victoria. Israel a continuat să deţină controlul asupra Sinaiului şi a creat linia Bar Lev - un lanț de fortificații de-a lungul malului estic al Canalului Suez

 

- Războiul de Yom Kippur din 1973 - Egiptul şi Siria au lansat un atac surpriză asupra Israelului . Forţele egiptene au ocupat malul de est al Canalului Suez , cu excepţia punctului de trecere israelian din apropierea bazei aeriene Deversoir. Forţele israeliene au ocupat 1.600 km pătrați de teritoriu pe coasta de sud-vest a Canalului Suez la 100 km de capitala egipteană Cairo, au înconjurat  o enclavă egipteană pe malul  estic, plus 500 km pătrați din regiunea siriană Basan pe vârful Înălţimilor Golan, la 32 km de capitala siriană Damasc. Războiul s-a încheiat cu un armistiţiu convenit de S.U.A. şi U.R.S.S. După acordurile de la Camp David din 1978, Israelul a returnat întreaga Peninsula Sinai către Egipt, tratatul de pace egiptean-israelian fiind semnat ulterior în 1979.

 

Egiptul a fost prima ţară arabă care a recunoscut Israelul ca stat legitim, iar Uniunea Sovietică a încetat să se mai implice în războaiele arabo-israeliene.

 

- Războiul din Liban din 1982 - Israelul a invadat Libanul pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care avea baze în sudul Libanului. Războiul a dus la masacrarea a peste 800 de civili palestinieni în taberele de refugiaţi Sabra şi Shatila de către miliţiile creştine libaneze aliate cu Israelul.

 

- Din 1985, Israelul se află în războaie proxy cu Siria şi Iran.

 

- Intifada el-Akţa din 2000-2005 - revolta populară palestiniană împotriva ocupaţiei israeliene, declanşată de vizita liderului israelian Ariel Sharon pe Muntele Templului, loc sfânt pentru musulmani şi evrei. Intifada s-a soldat cu peste 3.000 de morţi palestinieni şi peste 1.000 de morţi israelieni.

 

- Războiul din Liban din 2006  - Israel a invadat Libanul pentru a distruge Hezbollah.  S-a convenit un armistiţiu.

 

- Conflictul dintre Israel şi Fâşia Gaza din 2006 - prezent-multiple confruntări armate între Israel şi grupările militante palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic, care controlează Fâşia Gaza după retragerea  Israelului din 2005. Conflictul a inclus trei războaie majore care au provocat mii de victime civile şi distrugeri masive în Fâşia Gaza.

 

- 7 octombrie 2023 - prezent -  incursiunea armată violentă a Hamas în Israel urmată de mobilizarea parțială a armatei israeliene și invadarea Fâșiei Gaza pentru lichidarea grupările militante palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic.

 

Faptele arată cât de relativă și fragilă a fost pacea parafată, la  Washington, în 13 septembrie 1993, pe peluza Casei Albe, când pentru prima dată, consecință a negocierilor secrete de  la Oslo și a celor publice paralele de la Washington,  un premier al Israelului, Yitzak Rabin  și președintele Statului  Palestina, Yasser Arafat și-au dat mâna, de față cu președintele în funcție al Statelor Unite ale Americii, William Jefferson „Bill” Clinton și foștii președinți  James Earl Carter, Jr. (Jimmy) Carter și George Herbert Walker Bush.

 

Interesantă este portretizarea pe care Mahmud Abbas o realizează  foștilor președinți ai S.U.A. Jimmy Carter și George Bush Sr., pe care i-a întâlnit întîia oară.

 

Prima impresie despre Carter a fost aceea că „... mă aflam în fața unui preot ori  a unui  sihastru, cu un permaent și dezarmant zâmbet pe față. Aducea mai degrabă cu un teolog ; nu părea a fi fost lider al celei mai puternice țări din lume. Era tipul de om pe care îl îndrăgești la prima vedere. În ceea ce îl privește pe George Bush bătrânul […] acesta mi-a lăsat impresia cavalerului războinc mulțumit de biruințele sale și la fel de dornic să transmită altcuiva ștafeta propriei glorii” (op.cit.p.14).

 

După semnarea  documentului final, ministrul de externe israelian, Simon Perez s-a apropiat de Mahmud Abbas pentru a-i spune : „La întîlnirea aceasta numai noi, eu și tu, suntem niște străini”. Realitatea este că ei au fost visătorii entuziaști care au întreținut vie flacăra speranței în pace, ridicând-o deasupra furtunilor stârnite de cei ce voiau să o stingă. Ei erau acolo străini, fiind singurii care nu au încetat să viseze și, cum se spune, și-au văzut visul cu ochii.

 

Warren Cristhopher, Secretarul de  Stat al S.U.A., cu trei luni înainte spunea despre negocierile de la Oslo : „Toate acestea nu sunt decât niște răbufniri de entuziasm ale lui Perez și Mahmud Abbas și n-o să ducă la nici un rezultat palpabil” (op.cit.p. 211).

 

Henry Kissinger, prezent fiind la  ceremonia parafării, spunea: „Eu am fost și sunt și acum un adversar al statului palestinian independent. Dar acordul care se semnează astăzi a făcut din această idee o realitate care nu mai poate fi ignorată”. Apoi, s-a apropiat de adjunctul ministrului de externe coordonator al negocierilor din partea Israelului, Yossi Beilin,  pentru a-l „felicita” cu remarca : „Dacă Golda Meir ar mai fi fost în viață, v-ar fi trimis la spânzurătoare” (op.cit.p. 216).   

 

Importanța  Acordului Oslo poate fi rezumată chiar și numai prin faptul că protagoniștii au primit, în anul 1994, Premiul Nobel pentru Pace.

 

Au fost voci care au murmurat că unui terorist ca Yasser Arafat i s-a rezervat o asemenea mare onoare, dar nu este mai puțin adevărat că atât Simon Perez cât și Yithak Rabin, asemenea generației lor de lideri, au fost în tinerețe membri activi ai organizației paramilitare „Haganah”, ale cărei ramificații „Stern” și „Irgun” au creat precedentul terorist în Orientul Mijlociu.

 

Astfel, Folke Bernadotte,  diplomatul suedez numit mediator al O.N.U. pentru Palestina a fost asasinat, la 17 septembrie 1948, de membrii grupului radical naționalist israelian Lehi,  cunoscut  ca banda sau grupul  Stern.  Au aprobat și condus asasinatul: Yizhak Yezernițky (viitorul prim-ministru al Israelului Yizhak Shamir, Nathan Friedmann (cunoscut și sub numele de Natan Yellin-Mor) și Yisrael Eldad (cunoscut și ca Scheib). Primul ministru israelian David Ben-Gurion a bănuit și un al patrulea cap al atentatului: Immanuel Strassberg (cunoscut și ca Hanegbi).

 

Obiectiv, ce-a de-a treia fondare a statului israelian ar fi fost posibilă fără calea violentă?  Comunitatea internațională s-ar fi sensibilizat față de cauza palestiniană, dacă militanți ai acesteia nu ar fi ales aceiași cale ?Istoria consemnează nu puține cazuri în care drumul spre pace a fost  marcat de asasinarea unor importante personalități. Sunt edificatore în acest sens și asasinatele cărora le-a căzut victime Anwar Al Sadat, președinte al Egiptului și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, protagonist al Acordului de pace dintre Israel și Egipt de la Camp Davis din 1978 și Yizhak Rabin, premierul israelian semnatar al păcii israeliano-palestiniene negociate pe filiera Oslo și parafate la Washington în 13 septembrie 1993.

 

Am evocat, nu întâmplător, episodul asasinării primului mediator din istoria  O.N.U. , Folke Bernadotte, un reputat diplomat suedez. Drumul spre Oslo a început cu rolul Suediei, în contextul unei întălniri ce a avut loc la Stockholm, la 21 noiembrie 1988, între o delegație de evrei americani și o delegație palestiniană condusă de Khaled Al-Hassan, unul dintre fondatorii mișcării Fatah și membru al Comitetului Executiv al mișcării. Reuniunea a fost mediată de șeful diplomației suedeze, ministrul de externe Sten Andersson . Întâlnirea a fost solicitată de partea americană, urmare a adoptării de către Consiliul Național Palestinian,  la Alger, în zilele de 13-15 noiembrie 1988, a documentelor „Declarației de Independență a Statului Palestina” și „Inițiativa Națională Palestiniană” (op.cit.p. 40).

 

Reacția pe plan internațional a fost că, la puțin timp după declararea independenței. peste 100 de state au recunoscut Statul Palestina.

 

După Stockholm a u urmat activarea canalelor de comunicare ale O.E.P. cu cele două partide importante care alternau la putere în Israel - Likud (Mișcarea Național-Liberală) și Partidul Muncii. Rolul partidelor arabe din Knesset trebuie subînțeles. Toate contactele și din ambele părți erau clandestine, deoarece o lege din perioada Mandatului Britanic, menținută în vigoare, interzicea contactele politice dintre evrei și arabi. În același timp, Yizhak Shamir era ostil oricăror canale de comunicare și căuta a le bloca (op.cit.p. 97). 

 

Etapa următoare, anterioară negocierilor de la Oslo, a fost Conferința  de la Madrid (30 octombrie - 1 noiembrie 1991) asupra conlictului israeliano-arab care s-a desfășurat sub auspiciile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice, urmare a noii  inițiative de pace  a președintelui american.

 

George  H. Bush pe fondul declinului , al iminentei prăbușiri a Uniunii Sovietice și tonifiat de victoriile militare din Golf și-a anunțat noua inițiativă pentru soluționarea conflictului din Orientul Mijlociu  pe coordonatele: aplicarea rezoluțiilor 242 și 338 ale Consiliului de Securitate al O.N.U.; pace în schimbul pământului; drepturile legitime ale poporului palestinian; securitate și pace pentru Israel (op.cit.p.100).

 

Anterior, la 22 mai 1989, noul secretar de stat James Baker a susținut în fața unei ședinte a lobby-ului evreiesc din Statele Unite, American Israel Public Affairs Committee (A.I.P.A.C.), că Israelul trebuie să înceteze să aspire la un „Mare Israel” și să respecte drepturile politice ale palestinienilor. Mesajul transmis de secretarul de stat nu a fost o veste bună pentru Israel.

 

La Madrid, unele dintre discursuri au fost pe un ton agresiv: în special, în discursul său de încheiere, Yitzhak Shamir a acuzat Siria că sponsorizează organizații teroriste și opresează comunitatea evreiască locală, iar  ministrul sirian de externe, Faruk Sharaa a acuzat Israelul și pe prim-ministrul Shamir personal, de terorism și instigare a extremiștilor să atace locurile sfinte ale islamului .

 

Mahmud Abbas notează că Shamir a veni la Madrid cu propria agendă, spre a primi, ca un erou moștenirea iudaică, moștenirea tuturor evreilor de la biblicul Moise până în ziua de azi , el vedea în Madrid prilejul ca evreii să fie despăgubiți pentru o întreagă istorie de suferințe și nedreptăți, deci și pentru momentul Decretului de la Alhambra din anul 1492, cînd regii catolici  au decis expulzarea evreilor de pe tot cuprinsul regatelor lor.

 

Post Madrid au avut loc la Washington, Moscova și Londra mai multe runde bilaterale între Israel și unele state arabe, care doar au menținut negocierile în actualitate.

 

Din mărturiile lui Mahmud Abbas (Abu Mazen), succesorul primului lider al Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, transpare, fără echivoc în ceea ce-i privește pe palestinieni, lipsa puterilor garante de suport a viitoarei păci.  O.E.P. a resimțit din plin „trădarea cauzei” de către Mihail Gorbaciov, ultimul președinte al Uniunii Sovietice, care și-a abandonat prietenii arabi, După fiecare rundă importantă a negocierilor secrete cu reprezentanți ai partidelor parlamentare din Israel, apoi de la Oslo, Abu Mazen  (doctor în istorie al Institutului de Studii Orientale de la Moscova) solicita consultanța Moscovei, numai că scădera dramatică a rolului Kremlinului în afacerile internaționale făcea ca vocea să nu-i mai fie auzită și ascultată. De altfel, autorul este tranșant, cînd scoate în evidență că U.R.S.S. și ulterior Federația Rusă nu urmăreau decât prezervarea propriilor interese strategice în regiunea Orientului Mijlociu. Mai mult chiar, pozițiile O.E.P  erau în totală contradicție cu dorințele și interesele Moscovei (op.cit.p.40).

 

Yitzak Rabin, adept al negocierilor  bilaterale s-a opus internaționalizării procesului de pregătire a păcii cu palestinienii și, în același timp, Israelul „se crampona obsesiv în refuzul unei recunoașteri nu numai a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, ci și a poporului palestinian însuși... ” (op.cit, p.211).

 

Simon Perez, deși adept al negocierilor multilaterale, când i s-a propus ca „Moscova să fie un canal și un sponsor al canalului de comunicare confidențială […] răspunsul lui Perez a fost întotdeuna același : Ce avem ajunge” (op.cit.p.114).

 

Negocierile secrete de la Oslo, un maraton contra cronometru care s-a desfășurat pe parcursul a opt luni, în 13 întâlniri (21 ianuarie-20 august 1993) pot fi asemuite unui duel al inteligențelor, profesionalimului și consecvențelor principiale dar și al radicalismelor învinse de înțelepciune.

 

Reprezentanții O.E.P. au fost de departe cel mai temeinic documentați,  dar tehnocrații Ministerului Afacerilor Externe al Israelului au dominat întreg procesul negocierilor, cu o tactică marcată de evidenta  superioritate a celui mai puternic dintre parteneri. Redactarea israeliană a celor de comun convenite cuprindea  capcane lingvistice și subtilități juridice.

 

După cum cititorul va putea constata,  spectrul eșecului plutea în aer chiar  cu câteva minute înainte ca cele două delegații să se întâlnească pe peluza Casei Albe pentru semnarea documentului final. Mahoud Abbas a fost nevoit să intervină în text și să reprinteze  acordul și după sosirea delegațiilor la Casa Albă, fiindcă israelienii nu au pus pe masă  varianta  acordului  de comun convenită .     

 

Cea mai autorizată opinie asupra agreememtului din 13 septembrie 1993 eate cea a  diplomatului și arabistului Dumitru Chican  : „Pentru unii, Declarația de Principii a fost un plan cu sens unic, menit să ducă inevitabil la apariția pe harta regională unui stat palestinian, în vreme ce , în alte evaluări,  Acordurile de la Oslo au avut singura menire de a crea un cadru pentru continuarea, în viitor, a negocierilor pe marginea marilor probleme rămase în suspensie, precum statutul Jerusalimului, soarta refugiaților palestinieni, configurația frontierelor, au problemee de securitate. Negocieri viitoare, desigur, dar întrun viitor obscur și îndoielnic prin lipsa unor angajamente bilaterale clar exprimate”.

 

Politicianismul distructiv al opoziției ambelor părți, compensarea cesiunilor de orgolii cu escaladarea luptei subterane duse prin mijloacele diversioniste ale serviciilor secrete, interesele strategice  ale marilor actori ai vieții internaționale, competiția corozivă a puterilor regionale emergente au temporizat și pun sub serioase rezerve idealurile de pace cultivate prin Acordurile de la Oslo.   

 

Cartea „Drumul spre Oslo. Culisele secrete ale negocierilor de pace palestiniano-israeliene” se va lansa, joi, 23 noiembrie 2023, ora 19,00 la Târgul internațional de carte „Gaudeamus”.