Mahmud
Abbas - „Pământul numit Palestina, pământ care a devenit Israel”
Ion
Măldărescu
19
Noiembrie 2023
Note de lectură la „Drumul spre Oslo. Culisele
secrete ale negocierilor de pace
palestiniano-israeliene”, autor Mahmud Abbas (Abu Mazen), președintele
Autorității Palestiniene (Statul Palestina), traducere Dumitru Chican.
„Mi-aș dori ca Gaza să se scufunde în mare” (Yizhak Rabin)
Din seria celor 40 de apariții ale colecției „
Biblioteca arabă”, inițiate de Editura
Proema și Asociația Nord pentru
Cooperare și Integrare (ANCI) și realizate de regretatul ambasador Dumitru Chican, nu se putea să
lipsească însemnările lui Mahmud Abbas (Abu Mazen), președintele Autorității
Palestiniene, referitoare la anevoiosul drum spre pacea relativă dintre
palestinieni și evrei, aflați azi din
nou în război, un război ale cărui mize par a fi sub semnul resetării
ordinii mondiale.
„Drumul spre Oslo”, cu subtitlul „Culisele
secrete ale negocierilor de pace
palestiniano-israeliene”, autor Mahmud Abbas (Abu Mazen), traducere din limba
arabă, prefață și note Dumitru Chican,
volum memorialistic apărut la
Editura Proema din Baia Mare în anul 2019, este mărturia unuia dintre relativ
puținii cunoscători intimi ai dificilului efort diplomatic care a făcut
posibilă, la 13 septembrie 1993, recunoașterea reciprocă a celor două entități
statale care din 1947 au partajat teritoriul Palestinei istorice (conform
Rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor nr. 181 din 29 noiembrie
1947).
Diplomatul și arabistul Dumitru Chican a dovedit o
inspirație profetică punându-și prefața cărții sub titlul „Pacea între
palestinieni și israelieni, ca zborul unei păsări rănite”. Observând faptele la scara isoriei, în
Palestina partajată nu a fost liniște vreodată și nici nu putem anticipa care
va fi prețul păcii sub măslini. Palestinienii fiind răspândiți prin statele
arabe vecine Palestinei istorice, conflictul israeliano-arab vizează întregul
areal revendicat de sioniștii militanți pentru cauza Marelui Israel, proiect
inspirat de Theodor Herzl la începutul secolului trecut prin celebrul său
dicton despre Palestina ca „Pământ fără oameni, pentru oameni fără pământ”
(op.cit, p 211), care implica nerecunoașterea poporului palestinian, despre
care sioniștii se întrebau dacă nu l-au
înghițit nisipurile Saharei.
Unele mișcări ale sionismului religios imaginează un Israel de la Eufrat
până la Nil (op.cit, p 219).
Care sunt faptele ?
- Partajarea Palestinei conform Rezoluției Adunării Generale a Organizației
Națiunilor nr. 181 din 29 noiembrie 1947
- 1948-1949 -
Imediat după ce Israelul și-a declarat unilateral independența, Liga
Arabă, formată din Egipt, Siria, Irak, Iordania, Liban şi alte țări, a respins
Rezoluția O.N.U. de împărţire a Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul
arab, şi a invadat noul stat israelian. Războiul a durat până în 1949, când
s-au semnat armistiţii separate între Israel şi fiecare stat arab. Israelul a
reuşit să-şi apere existenţa şi să-şi extindă teritoriul cu 50% faţă de Rezoluția
O.N.U., capturând din teritoriile arabe - West Bank de la Iordania și Fâşia Gaza de la Egipt. Două treimi din
populația palestiniană au fost alungate de pe teritoriile ce le aparțineau
- Criza Suezului din 1956 - Israelul, Marea Britanie
şi Franţa au atacat Egiptul după naţionalizarea Canalului Suez de către
preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser. Deşi cele trei state au obţinut
victorii, dar din cauza ameninţărilor
liderului sovietic Nikita
Hruşciov, preşedintele american Dwight Eisenhower le-a impus să se retragă
imediat. Criza a semnificat sfârşitul rolului Marii Britanii ca mare putere globală, iar canalul Suez a rămas în proprietatea Egiptului.
- Războiul de Şase Zile din 1967 - Israelul a lansat
un atac preventiv asupra Egiptului, Siriei şi Iordaniei, ocupând Peninsula
Sinai, Fâşia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Înălţimile Golan.
- Războiul de Uzură din 1967-1970 - Cu sprijin
sovietic, ostilităţile au fos reluate de
către Egipt, Organizaţia de Eliberare a Palestinei, Iordania și Kuweit. Statele
arabe au fost susținute militar de Uniunea Sovietică, atît cu cu artilerie și
blindate, cât și cu 15.000 de
instructori și consilieri militari. Ostilităţile s-au încheiat în 1970, ambele
tabere revendicând victoria. Israel a continuat să deţină controlul asupra Sinaiului
şi a creat linia Bar Lev - un lanț de fortificații de-a lungul malului estic al
Canalului Suez
- Războiul de Yom Kippur din 1973 - Egiptul şi Siria
au lansat un atac surpriză asupra Israelului . Forţele egiptene au ocupat malul
de est al Canalului Suez , cu excepţia punctului de trecere israelian din
apropierea bazei aeriene Deversoir. Forţele israeliene au ocupat 1.600 km
pătrați de teritoriu pe coasta de sud-vest a Canalului Suez la 100 km de
capitala egipteană Cairo, au înconjurat
o enclavă egipteană pe malul
estic, plus 500 km pătrați din regiunea siriană Basan pe vârful
Înălţimilor Golan, la 32 km de capitala siriană Damasc. Războiul s-a încheiat
cu un armistiţiu convenit de S.U.A. şi U.R.S.S. După acordurile de la Camp
David din 1978, Israelul a returnat întreaga Peninsula Sinai către Egipt,
tratatul de pace egiptean-israelian fiind semnat ulterior în 1979.
Egiptul a fost prima ţară arabă care a recunoscut
Israelul ca stat legitim, iar Uniunea Sovietică a încetat să se mai implice în
războaiele arabo-israeliene.
- Războiul din Liban din 1982 - Israelul a invadat
Libanul pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.),
care avea baze în sudul Libanului. Războiul a dus la masacrarea a peste 800 de
civili palestinieni în taberele de refugiaţi Sabra şi Shatila de către
miliţiile creştine libaneze aliate cu Israelul.
- Din 1985, Israelul se află în războaie proxy cu
Siria şi Iran.
- Intifada el-Akţa din 2000-2005 - revolta populară
palestiniană împotriva ocupaţiei israeliene, declanşată de vizita liderului
israelian Ariel Sharon pe Muntele Templului, loc sfânt pentru musulmani şi
evrei. Intifada s-a soldat cu peste 3.000 de morţi palestinieni şi peste 1.000
de morţi israelieni.
- Războiul din Liban din 2006 - Israel a invadat Libanul pentru a distruge
Hezbollah. S-a convenit un armistiţiu.
- Conflictul dintre Israel şi Fâşia Gaza din 2006 -
prezent-multiple confruntări armate între Israel şi grupările militante
palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic, care controlează Fâşia Gaza după
retragerea Israelului din 2005.
Conflictul a inclus trei războaie majore care au provocat mii de victime civile
şi distrugeri masive în Fâşia Gaza.
- 7 octombrie 2023 - prezent - incursiunea armată violentă a Hamas în Israel
urmată de mobilizarea parțială a armatei israeliene și invadarea Fâșiei Gaza
pentru lichidarea grupările militante palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic.
Faptele arată cât de relativă și fragilă a fost pacea
parafată, la Washington, în 13
septembrie 1993, pe peluza Casei Albe, când pentru prima dată, consecință a
negocierilor secrete de la Oslo și a
celor publice paralele de la Washington,
un premier al Israelului, Yitzak Rabin
și președintele Statului
Palestina, Yasser Arafat și-au dat mâna, de față cu președintele în
funcție al Statelor Unite ale Americii, William Jefferson „Bill” Clinton și
foștii președinți James Earl Carter, Jr.
(Jimmy) Carter și George Herbert Walker Bush.
Interesantă este portretizarea pe care Mahmud Abbas o
realizează foștilor președinți ai S.U.A.
Jimmy Carter și George Bush Sr., pe care i-a întâlnit întîia oară.
Prima impresie despre Carter a fost aceea că „... mă
aflam în fața unui preot ori a unui sihastru, cu un permaent și dezarmant zâmbet
pe față. Aducea mai degrabă cu un teolog ; nu părea a fi fost lider al celei
mai puternice țări din lume. Era tipul de om pe care îl îndrăgești la prima
vedere. În ceea ce îl privește pe George Bush bătrânul […] acesta mi-a lăsat
impresia cavalerului războinc mulțumit de biruințele sale și la fel de dornic
să transmită altcuiva ștafeta propriei glorii” (op.cit.p.14).
După semnarea
documentului final, ministrul de externe israelian, Simon Perez s-a
apropiat de Mahmud Abbas pentru a-i spune : „La întîlnirea aceasta numai noi,
eu și tu, suntem niște străini”. Realitatea este că ei au fost visătorii
entuziaști care au întreținut vie flacăra speranței în pace, ridicând-o
deasupra furtunilor stârnite de cei ce voiau să o stingă. Ei erau acolo
străini, fiind singurii care nu au încetat să viseze și, cum se spune, și-au
văzut visul cu ochii.
Warren Cristhopher, Secretarul de Stat al S.U.A., cu trei luni înainte spunea
despre negocierile de la Oslo : „Toate acestea nu sunt decât niște răbufniri de
entuziasm ale lui Perez și Mahmud Abbas și n-o să ducă la nici un rezultat
palpabil” (op.cit.p. 211).
Henry Kissinger, prezent fiind la ceremonia parafării, spunea: „Eu am fost și
sunt și acum un adversar al statului palestinian independent. Dar acordul care
se semnează astăzi a făcut din această idee o realitate care nu mai poate fi
ignorată”. Apoi, s-a apropiat de adjunctul ministrului de externe coordonator
al negocierilor din partea Israelului, Yossi Beilin, pentru a-l „felicita” cu remarca : „Dacă
Golda Meir ar mai fi fost în viață, v-ar fi trimis la spânzurătoare” (op.cit.p.
216).
Importanța
Acordului Oslo poate fi rezumată chiar și numai prin faptul că
protagoniștii au primit, în anul 1994, Premiul Nobel pentru Pace.
Au fost voci care au murmurat că unui terorist ca
Yasser Arafat i s-a rezervat o asemenea mare onoare, dar nu este mai puțin
adevărat că atât Simon Perez cât și Yithak Rabin, asemenea generației lor de
lideri, au fost în tinerețe membri activi ai organizației paramilitare
„Haganah”, ale cărei ramificații „Stern” și „Irgun” au creat precedentul
terorist în Orientul Mijlociu.
Astfel, Folke Bernadotte, diplomatul suedez numit mediator al O.N.U.
pentru Palestina a fost asasinat, la 17 septembrie 1948, de membrii grupului
radical naționalist israelian Lehi,
cunoscut ca banda sau grupul Stern.
Au aprobat și condus asasinatul: Yizhak Yezernițky (viitorul
prim-ministru al Israelului Yizhak Shamir, Nathan Friedmann (cunoscut și sub
numele de Natan Yellin-Mor) și Yisrael Eldad (cunoscut și ca Scheib). Primul
ministru israelian David Ben-Gurion a bănuit și un al patrulea cap al atentatului:
Immanuel Strassberg (cunoscut și ca Hanegbi).
Obiectiv, ce-a de-a treia fondare a statului israelian
ar fi fost posibilă fără calea violentă?
Comunitatea internațională s-ar fi sensibilizat față de cauza
palestiniană, dacă militanți ai acesteia nu ar fi ales aceiași cale ?Istoria
consemnează nu puține cazuri în care drumul spre pace a fost marcat de asasinarea unor importante
personalități. Sunt edificatore în acest sens și asasinatele cărora le-a căzut
victime Anwar Al Sadat, președinte al Egiptului și laureat al Premiului Nobel
pentru Pace, protagonist al Acordului de pace dintre Israel și Egipt de la Camp
Davis din 1978 și Yizhak Rabin, premierul israelian semnatar al păcii
israeliano-palestiniene negociate pe filiera Oslo și parafate la Washington în
13 septembrie 1993.
Am evocat, nu întâmplător, episodul asasinării
primului mediator din istoria O.N.U. ,
Folke Bernadotte, un reputat diplomat suedez. Drumul spre Oslo a început cu
rolul Suediei, în contextul unei întălniri ce a avut loc la Stockholm, la 21
noiembrie 1988, între o delegație de evrei americani și o delegație
palestiniană condusă de Khaled Al-Hassan, unul dintre fondatorii mișcării Fatah
și membru al Comitetului Executiv al mișcării. Reuniunea a fost mediată de
șeful diplomației suedeze, ministrul de externe Sten Andersson . Întâlnirea a
fost solicitată de partea americană, urmare a adoptării de către Consiliul
Național Palestinian, la Alger, în
zilele de 13-15 noiembrie 1988, a documentelor „Declarației de Independență a
Statului Palestina” și „Inițiativa Națională Palestiniană” (op.cit.p. 40).
Reacția pe plan internațional a fost că, la puțin timp
după declararea independenței. peste 100 de state au recunoscut Statul
Palestina.
După Stockholm a u urmat activarea canalelor de
comunicare ale O.E.P. cu cele două partide importante care alternau la putere
în Israel - Likud (Mișcarea Național-Liberală) și Partidul Muncii. Rolul
partidelor arabe din Knesset trebuie subînțeles. Toate contactele și din ambele
părți erau clandestine, deoarece o lege din perioada Mandatului Britanic,
menținută în vigoare, interzicea contactele politice dintre evrei și arabi. În
același timp, Yizhak Shamir era ostil oricăror canale de comunicare și căuta a
le bloca (op.cit.p. 97).
Etapa următoare, anterioară negocierilor de la Oslo, a
fost Conferința de la Madrid (30
octombrie - 1 noiembrie 1991) asupra conlictului israeliano-arab care s-a
desfășurat sub auspiciile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice, urmare a
noii inițiative de pace a președintelui american.
George H. Bush
pe fondul declinului , al iminentei prăbușiri a Uniunii Sovietice și tonifiat
de victoriile militare din Golf și-a anunțat noua inițiativă pentru
soluționarea conflictului din Orientul Mijlociu
pe coordonatele: aplicarea rezoluțiilor 242 și 338 ale Consiliului de
Securitate al O.N.U.; pace în schimbul pământului; drepturile legitime ale
poporului palestinian; securitate și pace pentru Israel (op.cit.p.100).
Anterior, la 22 mai 1989, noul secretar de stat James
Baker a susținut în fața unei ședinte a lobby-ului evreiesc din Statele Unite,
American Israel Public Affairs Committee (A.I.P.A.C.), că Israelul trebuie să
înceteze să aspire la un „Mare Israel” și să respecte drepturile politice ale
palestinienilor. Mesajul transmis de secretarul de stat nu a fost o veste bună
pentru Israel.
La Madrid, unele dintre discursuri au fost pe un ton
agresiv: în special, în discursul său de încheiere, Yitzhak Shamir a acuzat
Siria că sponsorizează organizații teroriste și opresează comunitatea evreiască
locală, iar ministrul sirian de externe,
Faruk Sharaa a acuzat Israelul și pe prim-ministrul Shamir personal, de
terorism și instigare a extremiștilor să atace locurile sfinte ale islamului .
Mahmud Abbas notează că Shamir a veni la Madrid cu
propria agendă, spre a primi, ca un erou moștenirea iudaică, moștenirea tuturor
evreilor de la biblicul Moise până în ziua de azi , el vedea în Madrid prilejul
ca evreii să fie despăgubiți pentru o întreagă istorie de suferințe și
nedreptăți, deci și pentru momentul Decretului de la Alhambra din anul 1492,
cînd regii catolici au decis expulzarea
evreilor de pe tot cuprinsul regatelor lor.
Post Madrid au avut loc la Washington, Moscova și
Londra mai multe runde bilaterale între Israel și unele state arabe, care doar
au menținut negocierile în actualitate.
Din mărturiile lui Mahmud Abbas (Abu Mazen),
succesorul primului lider al Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser
Arafat, transpare, fără echivoc în ceea ce-i privește pe palestinieni, lipsa
puterilor garante de suport a viitoarei păci.
O.E.P. a resimțit din plin „trădarea cauzei” de către Mihail Gorbaciov,
ultimul președinte al Uniunii Sovietice, care și-a abandonat prietenii arabi,
După fiecare rundă importantă a negocierilor secrete cu reprezentanți ai
partidelor parlamentare din Israel, apoi de la Oslo, Abu Mazen (doctor în istorie al Institutului de Studii
Orientale de la Moscova) solicita consultanța Moscovei, numai că scădera
dramatică a rolului Kremlinului în afacerile internaționale făcea ca vocea să
nu-i mai fie auzită și ascultată. De altfel, autorul este tranșant, cînd scoate
în evidență că U.R.S.S. și ulterior Federația Rusă nu urmăreau decât
prezervarea propriilor interese strategice în regiunea Orientului Mijlociu. Mai
mult chiar, pozițiile O.E.P erau în
totală contradicție cu dorințele și interesele Moscovei (op.cit.p.40).
Yitzak Rabin, adept al negocierilor bilaterale s-a opus internaționalizării
procesului de pregătire a păcii cu palestinienii și, în același timp, Israelul
„se crampona obsesiv în refuzul unei recunoașteri nu numai a Organizației
pentru Eliberarea Palestinei, ci și a poporului palestinian însuși... ”
(op.cit, p.211).
Simon Perez, deși adept al negocierilor multilaterale,
când i s-a propus ca „Moscova să fie un canal și un sponsor al canalului de
comunicare confidențială […] răspunsul lui Perez a fost întotdeuna același : Ce
avem ajunge” (op.cit.p.114).
Negocierile secrete de la Oslo, un maraton contra
cronometru care s-a desfășurat pe parcursul a opt luni, în 13 întâlniri (21
ianuarie-20 august 1993) pot fi asemuite unui duel al inteligențelor,
profesionalimului și consecvențelor principiale dar și al radicalismelor
învinse de înțelepciune.
Reprezentanții O.E.P. au fost de departe cel mai
temeinic documentați, dar tehnocrații
Ministerului Afacerilor Externe al Israelului au dominat întreg procesul
negocierilor, cu o tactică marcată de evidenta
superioritate a celui mai puternic dintre parteneri. Redactarea
israeliană a celor de comun convenite cuprindea
capcane lingvistice și subtilități juridice.
După cum cititorul va putea constata, spectrul eșecului plutea în aer chiar cu câteva minute înainte ca cele două
delegații să se întâlnească pe peluza Casei Albe pentru semnarea documentului
final. Mahoud Abbas a fost nevoit să intervină în text și să reprinteze acordul și după sosirea delegațiilor la Casa
Albă, fiindcă israelienii nu au pus pe masă
varianta acordului de comun convenită .
Cea mai autorizată opinie asupra agreememtului din 13
septembrie 1993 eate cea a diplomatului
și arabistului Dumitru Chican : „Pentru
unii, Declarația de Principii a fost un plan cu sens unic, menit să ducă
inevitabil la apariția pe harta regională unui stat palestinian, în vreme ce ,
în alte evaluări, Acordurile de la Oslo
au avut singura menire de a crea un cadru pentru continuarea, în viitor, a
negocierilor pe marginea marilor probleme rămase în suspensie, precum statutul
Jerusalimului, soarta refugiaților palestinieni, configurația frontierelor, au
problemee de securitate. Negocieri viitoare, desigur, dar întrun viitor obscur
și îndoielnic prin lipsa unor angajamente bilaterale clar exprimate”.
Politicianismul distructiv al opoziției ambelor părți,
compensarea cesiunilor de orgolii cu escaladarea luptei subterane duse prin
mijloacele diversioniste ale serviciilor secrete, interesele strategice ale marilor actori ai vieții internaționale,
competiția corozivă a puterilor regionale emergente au temporizat și pun sub
serioase rezerve idealurile de pace cultivate prin Acordurile de la Oslo.
Cartea „Drumul spre Oslo. Culisele secrete ale
negocierilor de pace palestiniano-israeliene” se va lansa, joi, 23 noiembrie
2023, ora 19,00 la Târgul internațional de carte „Gaudeamus”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu