Zâzania
de la Gurile Dunării
Contraamiral
(rtg), dr. Eugen Laurian
06
Decembrie 2023
Încercări de a controla Gurile Dunării desfășurate
până la Al Doilea Război Mondial
De-a lungul istoriei, gurile de vărsare a
principalelor cursuri de apă navigabile ale lumii au constituit zone de interes
economic, politic și militar ale statelor aflate în apropierea acestora, precum
și ale principalilor actori internaționali doritori a-și extinde hegemonia
asupra altor popoare. Așa a fost cazul Nilului, al Gangelui, al Volgăi, al
Rinului și, desigur, al Dunării. Mai ales că transportul pe calea Dunării
interesa în egală măsură toate cele trei mari imperii ale vremurilor apuse –
Otoman, Austriac și Rus - care își arogau supremația asupra zonei
carpato-pontice. Două dintre acestea - Turcia și Rusia – au stăpânit Gurile
Dunării perioade mai lungi sau mai scurte de timp (Turcia între 1484-1829 și
1856-1878, iar Rusia între 1829-1856), iar cea de a treia, Austria a fost
stăpâna bazinului central al fluviului emițând pretenții repetate de extindere
teritorială asupra celor două Principate Române.
Imperiul Țarist și, apoi, cel sovietic a continuat
constant presiunile asupra regiunilor din apropierea Gurilor Dunării, dovadă
fiind anexarea Basarabiei după Pacea de la București, din 1812, precum și
ocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail
și Bolgrad), contrar celor convenite între România și Rusia la începutul
războiului ruso-turc din 1877-1878.
Chiar dacă după acest război, încheiat prin Tratatul
de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, Gurile Dunării au aparținut României,
căreia i-a revenit Dobrogea, Imperiul Țarist și urmașa acestuia, Uniunea
Sovietică, au privit mereu cu jind Delta Dunării. Probabil, slavii din nord-est
nu-și puteau dezlipi ochii de pe harta deltei, pe care au ocupat-o după pacea
de la Adrianopol (1829), frontiera dintre Turcia și Rusia devenind, atunci,
brațul Sfântu Gheorghe, cel mai sudic al Dunării. Transferul populațiilor slave
(lipoveni ruși și haholi ucraineni) din imensele spații ale Rusiei în zona
Deltei și a nordului Dobrogei a avut loc începând cu perioada schimbărilor
sociale și religioase inițiate de țarul Petru cel Mare (1682-1725) și până la
sfârșitul Războiului Crimeei (1856).
Necazurile românilor privind stăpânirea Gurilor
Dunării au continuat și mai abitir în preajma și după Al Doilea Război Mondial.
Astfel, după ocuparea samavolnică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, prin
Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, marele imperiu a dorit și ocuparea unor
insule de pe brațul Chilia ce nu făceau parte din Basarabia, ci aparțineau de
zona dobrogeană. Astfel, spre toamna anului 1940, folosind navele fluviale și
infanteria marină, Uniunea Sovietică a ocupat insulele Tătaru Mic, Tătaru Mare,
Daleru Mic, Daleru Mare, Maican, Cernofca, Babina și Limba, toate aflate la
sudul talvegului brațului Chilia (traseul celor mai mari adâncimi) care
reprezenta delimitarea geografică dintre Basarabia și Dobrogea și care, conform
practicii internaționale, formează frontiera fluvială între două state.
Adevăratul motiv pentru care ucrainenii sovietici
trăitori în nordul brațului Chilia au dorit dinadins capturarea acestor
pământuri au fost sturionii! Întrucât pe brațul Chilia intra cea mai mare
cantitate de sturioni, din mare pe Dunăre pentru a-și depune icrele, zonele de
pescuit a acestora erau vizate atât de pescarii din sudul, cât și de către cei
din nordul brațului. Cum, înainte de raptul Basarabiei, din luna iunie 1940, și
unii și alții erau cetățenii României, nu au existat neînțelegeri între pescari
privind utilizarea celor mai favorabile locuri de pescuit care, de regulă, erau
pe traseele cele mai adânci ale fluviului.
O perioadă scurtă de timp după ocuparea Basarabiei
toți pescarii au folosit vechile porțiuni de lansare a plaselor de pescuit,
apoi, cu timpul, au apărut neînțelegeri între pescarii din nordul și cei din
sudul brațului, culminând cu nenumărate omoruri, de ambele părți. Pentru a
elimina concurența dobrogeană la capturarea valoroaselor icre negre, pescarii
din principalele localități de pe malul nordic al brațului Chilia (Izmail,
Chilia Nouă, Vâlcov) (români deveniți ucraineni!) au cerut armatei sovietice să
ocupe câteva insule din sudul brațului, pentru a le rămâne doar lor
principalele locuri de pescuit. Astfel, în cursul lunilor septembrie și
octombrie 1940 cele opt insule pomenite mai sus au fost ocupate prin forță, iar
României i s-a cerut să recunoască noul rapt teritorial printr-un act încheiat
de către Comisia mixtă de frontieră româno-sovietică. Spre cinstea și onoarea
lor, membrii români ai Comisiei nu au fost de acord și, astfel, problema a
rămas suspendată pe toată perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
Încercări de a controla Gurile Dunării după Al Doilea
Război Mondial
După terminarea războiului, în anul 1948, trei dintre
insulele ocupate în anul 1940, care nu aveau o influență majoră în pescuitul
sturionilor - Tătaru Mare, Cernofca și Babina - au fost retrocedate Româ-niei,
celelalte rămânând, contrar prevederilor Tratatului de pace de la Paris
încheiat după Al Doilea Război Mondial, sub ocupație sovietică și, apoi,
ucraineană. Astfel, frontiera fluvială nu mai urmează cursul șenalului
navigabil al fluviului, așa cum este practica internațională, și de aici rezidă
pretenția Ucrainei de a considera brațul Chilia drept apă interioară
ucraineană. Mai mult, la un moment dat, frontiera deviază considerabil de la
traseul normal, situat pe ramificația navigabilă numită Stambulul Vechi, fiind
stabilită, arbitrar, pe gârla Musura. Prin aceste presiuni și manevre
politico-militare, României i s-a interzis accesul navigației și ieșirea în
mare pe principalul braț al Dunării.
Problema celor cinci insule rămase sub ocupația
sovietică avea să fie tranșată, prin forță, de către generalisimul Stalin, la
începutul anului 1948! Pentru a vedea cum, negociind aproape în genunchi,
reprezentanții statului român de la acea vreme au acceptat toate cererile
sovietice (inclusiv cedarea Insulei Șerpilor), redau mai jos, în traducere
neoficială, parte din stenograma „Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu
membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului
de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie”, aflată în arhivele Moscovei.
Extrasul se referă doar la partea referitoare la capturarea celor cinci insule
de pe brațul Chilia, nu și la celelalte aspecte abordate în discuții. După
știința mea, acest document nu se găsește în arhivele naționale ale României,
de aceea apreciez că expunerea lui poate arunca o lumină corectă asupra
relațiilor româno-sovietice de după Al Doilea Război Mondial.
Iată extrasul stenogramei[1]: „Extras din stenograma
«Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale
române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3
februarie.» (Traducere din limba rusă).
Primirea de către I.V. Stalin a delegației
guvernamentale române, 3 februarie 1948, ora 20.00
Asistă:
Din partea română - Petru Groza, președintele
Consiliului de Miniștri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe,
Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, Vasile Luca, ministrul
Finanțelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale,
Vlădescu-Răcoasa, ambasadorul României în U.R.S.S.
Din partea sovietică - V.M. Molotov, S.I. Kavtaradze,
L.E. Kotliar (interpret).
I.V. Stalin: Mâine tratatul de asistență mutuală poate
fi semnat, trebuie doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.
V.M. Molotov: Am o chestiune suplimentară. Încă din
anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România și U.R.S.S. Se are în
vedere finalizarea acesteia în porțiunea care nu a fost definitivată atunci.
Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat și protocolul
privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe brațul
inferior al Dunării: Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Dalerul Mic, Dalerul
Mare, Maican, Limba. În această problemă, Comisia mixtă româno-sovietică care
exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.
I.V. Stalin: De cine sunt ocupate, în prezent, aceste
insule?
V.M. Molotov: Acestea sunt ocupate de noi [U.R.S.S.].
I.V. Stalin: Acest lucru este legal?
V.M. Molotov: Noi socotim acest lucru legal.
Petru Groza: Chiar până la Conferința de Pace de la
Paris am avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune. Încă de pe
atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele asemănătoare
nerezolvate trebuie soluționate definitiv. Acum acest lucru este cu atât mai
necesar, deoarece tratatul de asistență mutuală care urmează să fie semnat va
trebui să întărească și mai mult relațiile de amiciție existente între România
și U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a soluționa cât
mai repede, definitiv, această chestiune. Am reflectat mult timp asupra ei,
simțind răspunderea și datoria în fața patriei și a poporului, și am ajuns la
concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea [producției] de
icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea
ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră. Colmatarea însă a
prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol și mai mare.
Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei prietenii.
Acesta trebuie să înțeleagă și acest lucru îl va înțelege.
I.V. Stalin: Aceasta înseamnă un acord în acest sens?
Petru Groza: Da.
I.V. Stalin: Canalul Dunării [Sulina] se colmatează?
Petru Groza: Acest pericol poate fi prevenit doar prin
efectuarea unor lucrări mari de dragare.
I.V. Stalin: Toate canalele necesită realizarea, cu
regularitate, a lucrărilor de dragare. Știu că în România a fost cândva un plan
de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea [Neagră].
Ana Pauker: Acum 10 ani a existat un plan de
construire a unui canal între Cernavodă și Constanța, dar acest plan a fost
abandonat.
I.V. Stalin: Dacă România va reveni cândva la acest
plan, putem s-o ajutăm.
Petru Groza: Colaborarea cu U.R.S.S. va compensa
însutit pierderea insulelor. Îmi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de
aceste insule, pentru a avea posibilitatea de a ține sub control toate gurile
Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, așa cum este
U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar
folositor.
I.V. Stalin: Mulțumim pentru asemenea cuvinte. Iar în
cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i
se poate acorda ajutor și sprijin pentru aceasta.
Groza: În raporturile sale cu Uniunea Sovietică,
guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci doar de
înțelegerea corectă a intereselor poporului nostru.
I.V. Stalin: Și noi [sovieticii] gândim la fel.
V.M. Molotov: Aceasta înseamnă că noi putem semna
acest protocol [privind cedarea insulelor] concomitent cu tratatul de asistență
mutuală?
Ana Pauker: Se poate să se includă în textul
protocolului problema ajutorului și sprijinului din partea Guvernului sovietic
în construirea canalului Dunăre-Marea Neagră?
V.M. Molotov: Este necesar să se semneze protocolul
privitor la acea porțiune de frontieră în legătură cu care nu s-a realizat
înțelegerea. Dacă din partea delegației române sunt vreun fel de întrebări?
Petru Groza, [după ce s-a consultat cu membrii
delegației]: Nu sunt.
Semnături:
Indescifrabile”
Se poate observa ușor din stenogramă că reprezentanții
Românei au fost tratați nu ca parteneri de dialog, ci ca învinși din război și
că cererile învingătorilor, oricare ar fi fost ele, trebuiau satisfăcute.
Urmare a „recomandărilor” lui Stalin, peste numai un an urmau să debuteze
lucrările de construire a Canalului Dunăre - Marea Neagră care, din lipsa unor
tehnologii avansate și a puterii economice precare a României de la acea vreme,
aveau să fie abandonate imediat după moartea lui Stalin, în 1953. Mult mai
târziu, în anul 1976, construirea canalului a fost reluată și finalizată odată
cu inaugurarea sa de către conducerea României, la 26 mai 1984.
Consider că Uniunea Sovietică, prin vocea lui Stalin,
a recomandat construirea unui canal navigabil între Cernavodă și Constanța nu
de dragul țării noastre, ci din dorința de a-și extinde teritoriul și peste
Delta Dunării și, poate, nordul Dobrogei, având argumentul că României îi
rămânea ieșirea la mare prin acest nou canal denumit „Dunăre - Marea Neagră”!
Pentru extinderea teritoriului său și după Al Doilea
Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a imaginat noi stratageme. Astfel, prin
Planul VALEV din anul 1963, a propus țărilor „prietene” din bazinul Mării Negre
formarea unui stat fantomă compus din câteva regiuni ale României, inclusiv
Dobrogea, sudul Basarabiei și nord-estul Bulgariei. Probabil, se urmărea
crearea unei noi gubernii sovietice și creșterea influenței asupra Mării Negre
și regiunii Dunării de Jos.
Conștientă că, prin posesia canalului Sulina, unicul
braț navigabil recunoscut internațional, România deținea controlul asupra
accesului din Dunăre spre oceanul planetar, încă din anii 1950 Uniunea
Sovietică a încercat, în repetate rânduri, să-i anuleze monopolul prin
deschiderea unei noi căi de navigație care să folosească brațul Chilia. Astfel,
au fost adâncite, succesiv, brațele secundare Oceacov și Prorva, care debușau
din Chilia către nord-est și realizau o legătură mai scurtă a porturilor
dunărene cu porturile sovietice Odesa și Nicolaev. Întrucât curenții marini din
vestul bazinului Mării Negre se deplasează de la nord către sud, cu o viteză
medie de 3-5 km/h, acțiunea valurilor mării făcea ca toate aluviunile aduse de
fluviu să se depună la gurile acestor canale, făcându-le impracticabile. Rând
pe rând, toate aceste încercări au trebuit să fie abandonate. Prin anii
1983-1985 a venit și rândul micului braț secundar Bâstroye, ca prin lărgire și
adâncire, să fie testat în acest sens. Schimbarea conducerii imperiului
sovietic și inițierea programelor de „perestroika” și „glasnosti”, de după anul
1985, au determinat abandonarea lucrărilor înainte de aducerea lor la cota
planificată.
Destrămarea Uniunii Sovietice, din anul 1991, nu a dus
la temperarea dorințelor moștenitoarei acesteia - Ucraina - de a controla
traficul maritim la Gurile Dunării. Aș zice, chiar, dimpotrivă! Astfel, la doar
câteva zile după declararea independenței statale, prin scufundarea voită a
navei sale „Rostok”, în dreptul localității Partizani de pe brațul Sulina, la
data de 3 septembrie 1991, Ucraina a încercat să blocheze navigația dunăreană
către Marea Neagră pe singura cale recunoscută de către Comisia Dunării -
canalul Sulina - și să o transfere pe brațul Chilia. Lucrările de deblocare a
brațului au durat aproape 14 ani, România cheltuind sume extrem de importante
care nu au fost recuperate (nu s-a vrut?) de la statul vinovat. În relația cu
Ucraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai
din cauza incompetenței noilor conducători ai statului.
Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a
fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei SUA,
contraamiralul Prueher, care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a
Europei, SUA acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că
deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că
le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”.
Recent, unele
documente elaborate de către Congresul american și apărute la finele anului
2022 („Black Sea Security Act”) arătau că, pentru evitarea restricțiilor
stabilite prin Convenția de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor
militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar
în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de
dimensiuni mici și mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie
că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată
în calcul!
Dar să analizăm, cronologic, faptele din ultima
perioadă care au „inflamat”, cum afirma recent președintele țării, opinia
publică. Până la lărgirea și adâncirea canalului Bâstroye, din perioada
2004-2006, lățimea acestui braț secundar al Chiliei nu depășea 85-90 metri
(având uneori chiar dimensiuni de 40-50 metri), iar adâncimile lui variau între
1,3 și 2,5 metri. Cu alte cuvinte canalul nu permitea decât deplasarea bărcilor
și a șalupelor având un pescaj de sub un metru.
Pe durata lucrărilor din 2004-2006, în contradicție cu
convențiile internaționale de mediu și cu protestele României, Ucraina
angajează firme germane care, prin dragaj, reușesc să lărgească și să
adâncească mica scurgere de ape numită Bâstroye, de numai 10 km lungime, pentru
a realiza o legătură mai scurtă dintre brațul Chilia și Marea Neagră și a o
face accesibilă navigației maritime. Pe toată perioada discuțiilor și
protestelor internaționale lucrările au continuat, astfel că de-abia către
sfârșitul anului 2006, în urma presiunilor comunității internaționale,
lucrările au fost oprite. Între timp, canalul a fost adâncit la minimum 3,9
metri ceea ce a dus la scăderea sesizabilă a debitului de apă pe celelalte două
brațe ale Gurilor Dunării (Sulina și Sfântu Gheorghe).
Pentru evitarea colmatării apelor deversate de către
Bâstroye la contactul cu apa mării, prin crearea a ceea ce îndeobște se
cunoaște a fi „bara canalului” cauzată de depunerile fluviale sub efectul
valurilor maritime, în studiul de proiect, societățile germane care au conceput
realizarea lui au propus și construirea unor diguri la vărsarea în mare a
canalului, asemănătoare celor executate de România pe canalul Sulina.
În aceeași perioadă (2004-2006), Ucraina a purtat
consultări diplomatice cu unele state europene riverane Dunării (Germania,
Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia) în scopul identificării dorințelor acestora
de a-și cumpăra sau închiria spații pe malul ucrainean al Dunării, unde să-și
dezvolte capacități portuare de transbordare, pe navele fluviale, a mărfurilor
aduse pe calea mării. Se pare că asemenea propuneri au fost bine primite!!! În
urma agitației și criticilor organismelor internaționale, lucrările de adâncire
a noului traseu dorit de către Ucraina au fost oprite în cursul anului 2006.
La data de 09 februarie 2022 (deci cu 13 zile înainte
de izbucnirea războiului ruso-ucrainean!) Consiliul de Miniștri de la Kiev
comunică Lista cu principalele ape interioare ale Ucrainei unde este permisă
navigația, precum și pescajul maxim admis. Contrar evidenței geografice, brațul
Chilia, care formează frontieră cu România, este inclus în categoria apelor
interioare ale statului ucrainean (la fel ca și Niprul sau Bugul)!. Documentul
arată că pe această cale navală, precum și pe canalul Bâstroye (lărgit la
minimum 120 metri și adâncit la 3.9 metri încă din anii 2004-2005) se permite
navigația navelor maritime având un pescaj de maximum 7,5 metri. Cu alte
cuvinte, în ciuda prevederilor convențiilor internaționale de mediu la care și
România și Ucraina sunt parte, se dă startul lucrărilor de adâncire a canalului
Bâstroye și a brațului Chilia la minimum 8,5 metri. Aceste lucrări presupun
mărirea considerabilă a debitului brațului Chilia în detrimentul celorlalte
două brațe dunărene, Sulina și Sfântu Gheorghe, și, în consecință, interzicerea
navigației maritime pe brațul Sulina. Scăderea volumului de apă din aceste guri
de vărsare ale Dunării va duce la secarea canalelor secundare din deltă și,
automat, la modificarea drastică a echilibrului biologic din Rezervația
Biosferei Delta Dunării, zonă acvatică aflată sub patrimoniul U.N.E.S.C.O.
Pe 16 februarie 2022, Căpitănia portului Izmail emite
un document prin care se comunică tuturor armatorilor că navigația dintre Marea
Neagră și portul Izmail se permite navelor maritime având un pescaj de cel mult
7,5 metri. Aceasta, chiar în ciuda faptului că la acea dată încă nu începuse
lucrările de adâncire a traseului respectiv. Documentul, în schimb, dădea
startul pregătirii lucrărilor de dragaj pentru adâncirea căii navigabile.
Trei zile mai târziu, pe data de 19 februarie 2022
Ministerul Infrastructurii din Ucraina a recunoscut faptul că adâncimile minime
de pe canalul Bâstroye vor fi mărite, prin dragaj, de la 3,9 metri la 6,5
metri. Intenția vecinului nostru, care la doar cinci zile urma să intre în
război cu Rusia, era ca pe baza simpatiei și sprijinului statelor democratice
ale Europei și Americii, generat de opoziția față de tendințele hegemonice ale
Rusiei, să ignore convențiile internaționale referitoare la mediu și să deschidă
un culoar de navigație maritimă pe brațul Chilia și canalul Bâstroye. În felul
acesta, Ucraina ar evita utilizarea brațului Sulina și ar economisi taxa de
pilotaj (până în 400 $ pentru o navă, plus 1,59 $ per tona de marfă
transportată). În plus, prin adâncirea traseului specificat, s-ar lega cele
patru porturi ucrainene de la Dunăre (Reni, Izmail, Chilia și Vâlcov) de Marea
Neagră printr-o cale navigabilă mai ușor accesibilă (ca lărgime și adâncime)
decât canalul Sulina, ceea ce ar permite trecerea unor nave cu o capacitate de
transport mai mare decât cea posibilă pe brațul Sulina (probabil, până la
80.000 tone dw). La aceasta se adaugă și facilitatea obținută prin scurtarea
navigației pe porțiuni înguste, de la 63 km, cât este lungimea brațului Sulina,
la 10 km, lungimea canalului Bâstroye.
Contrar regulilor stabilite prin convențiile
internaționale la care este parte semnatară, în luna iulie 2022, fără să
înștiințeze Comisia Dunării (cu sediul la Budapesta) și România, țară aflată în
graniță comună pe brațul Chilia, Ucraina declanșează o serie de alte lucrări de
adâncire a canalului Bâstoye și a unor puncte cheie de pe Chilia a căror
adâncimi erau mai mici de 9 metri. Scopul acestor lucrări era acela de a
realiza un nou traiect de navigație maritimă dinspre Marea Neagră spre
porturile dunărene, evitând în acest mod utilizarea canalului Sulina, singurul
traseu recunoscut de către comunitatea internațională, prin Convenția de la
Belgrad, din 1948.
Profitând de tumultul internațional generat de
războiul ruso-ucrainean dezlănțuit la 24 februarie 2022 și de simpatia țărilor
democratice arătată statului agresat, conducerea statului ucrainean a
considerat că lucrările de amenajare a noului traseu dunărean vor trece
neobservate, sau că, până când celelalte state se vor dezmetici, răul va fi
finalizat, nemaiputându-se acționa pentru remedierea lui.
Totuși, către toamna anului 2022, Ucraina solicită
Uniunii Europene includerea traseului Bâstroye - Chilia în rețeaua europeană de
transport fluvial (TEN-T), neținând seama că Uniunea Europeană nu are vreo
competență în aprobarea acestei solicitări. Cererea trebuia făcută, înainte de
începerea oricăror lucrări, Comisiei Dunării, structură cu atribuții în
domeniu, și României, ca stat afectat de viitoarele eventuale consecințe ale
adâncirii celor două brațe.
După unele informații încă neconfirmate în presa
internațională, pe brațul Chilia, Ucraina ar pregăti câteva zone portuare pe
care le-ar închiria celor cinci state dunărene (Serbia, Ungaria, Slovacia,
Austria și Germania) care să utilizeze aceste facilități în aducerea mărfurilor
din sudul și estul Asiei spre centrul Europei. Așa se explică și adâncirea prin
dragaj a unei porțiuni din brațul Solomonov, aflat la egală distanță dintre
porturile Chilia Nouă și Vâlcov. Se pare că două dintre statele enumerate anterior
și-au și exprimat deja intenția de închiriere/cumpărare a locațiilor
respective. Prin această manevră Ucraina ar oculta poziția strategică a
României care, prin portul Constanța, ar putea deveni punctul nodal de intrare
a transporturilor maritime sosite din Asia către inima Europei. Iată, un alt
mod de faultare a intereselor economice ale României de către Ucraina! Deci,
Ucraina ignoră total România deși beneficiază de suportul generos al țării
noastre în limitarea urmărilor conflictului cu Rusia!
Ca unul care am participat, timp de peste șapte ani,
la negocierile cu ucrainenii privind delimitarea maritimă în Marea Neagră și,
apoi, încă patru ani la procesul de la Haga, comportamentul ucrainean nu mă
miră. În toată acea perioadă, conduita lor a fost una care voia să exprime
superioritatea slavă asupra unei țări de mâna a treia, tratându-și omologii
români cu aroganță și infatuare. Cred că acest comportament de sorginte
imperială a fost moștenit de pe vremea țaristă și a Uniunii Sovietice, ei necunoscând
alte metode de a convinge opozantul decât aceea de „a bate cu pumnul în masă”.
Revenind la tema zilei, se pare că o bună bucată de
vreme autoritățile cele mai înalte ale României au rămas pasive la pericolul
privind modificarea biodiversității Rezervației Biosferei Delta Dunării generat
de scăderea debitului de apă pe celelalte două brațe ale fluviului. Doar după
ce presa din România a aflat despre lucrările de adâncire a traseului Chilia -
Bâstroye și reducerea debitului din restul deltei, autoritățile române au
început să se agite.
Actualmente, draga ucraineană prin aspirație și
refulare „Ingulski” și cea germană, aflată sub pavilion de complezență
tanzanian, „Hegeman-IV” continuă lucrările de adâncire a canalului Bâstroye și
a unor puncte cu adâncimi reduse de pe brațul Chilia. Astfel, după nouăsprezece
ani de relativă pauză, sub oblăduirea sprijinului oferit de comunitatea
internațională cauzat de agresiunea Rusiei asupra estului Ucrainei, aceasta a
reluat acțiunea ilegală de deschidere a navigației maritime pe brațul dunărean
Chilia. Și toate acestea contrar deciziilor anterioare prin care statele
Europei decideau că singura cale de legătură navală dintre fluviu și Marea
Neagră este brațul Sulina, România având responsabilitatea menținerii unei
adâncimi (minim 24 picioare engleze) astfel încât să permită navigația maritimă
pentru nave cu un pescaj de cel mult 7 metri, pe toată lungimea traseului.
Concluzii
Realizarea unui nou traseu de transport maritim din
Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către centrul Europei,
care să anuleze supremația României în domeniu, prin subminarea canalului
Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice și,
mai nou, a celei „democratice ucrainene”. Motivația principală o reprezintă
avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj și de
transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala închiriere
/vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei.
Deși aportul Ucrainei la volumul de apă ce se varsă în
Delta Dunării este aproape egal cu zero, teritoriul ucrainean din zona
Bugeacului nefiind străbătut de niciun râu sau pârâu semnificativ, acest stat
beneficiază de brațul dunărean cu cel mai mare debit de apă. Cu toate acestea,
Ucraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale Deltei
Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin teritoriul
său.
Prin adâncirea întregului traseu Chilia - Bâstroye la
cote de 8,5-9 metri, debitul preluat de către brațul Chilia din cel al Dunării
va crește de la 60% (cât este în prezent) la 72-75%, concomitent cu scăderea
debitului brațului Tulcea de la 40% la 28-25%. Ca urmare, și debitele brațelor
Sfântu Gheorghe și Sulina, ce se ramifică din brațul Tulcea la mila marină 34,
vor fi diminuate drastic. Astfel, volumul de apă al brațului Sfântu Gheorghe va
scădea de la 22% la 17% și cel al brațului Sulina de la 18% la 11%. În aceste
condiții, navigația maritimă pe brațul Sulina, unicul prevăzut în Convenția de
la Belgrad ca rută de legătură între Dunăre și Marea Neagră, va deveni
imposibilă.
Adâncirea canalului Bâstroye la cote de peste 8 metri
nu va duce, automat, la diminuarea debitului de apă de pe brațele Sulina și
Sfântu Gheorghe, întrucât pe brațul Chilia există o seamă de zone în care
adâncimile fluviului, fiind mai reduse, nu permit scurgerea cu rapiditate a
apelor. Această diminuare a volumului de apă și, în consecință, a adâncimilor
de pe celelalte două brațe ale deltei va deveni evidentă doar după adâncirea și
a celorlalte 8-9 puncte de pe brațul Chilia ce vor trebui dragate, de la 5-6
metri la minimum 8,5 metri.
Acțiunile Ucrainei de deschidere a unei noi căi
navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene
dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia,
Ungaria și Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și
amenajeze porturi pe malul ucrainean în scopul formării unor flote maritime
proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Rusia, membră a Comisiei
Dunării, dar fără acces direct la fluviu, va fi, cu siguranță, împotriva unor
asemenea lucrări.
După obținerea unui acord de principiu al Comisiei
Europene, Ucraina va solicita Comisiei Dunării includerea noului traseu de
navigație maritimă Bâstroye - Chilia în cadrul rețelei de transport fluvial
european Rhin - Main - Dunăre. Cu sprijinul statelor interesate în deschiderea
de facilități portuare pe brațul Chilia, Ucraina va dobândi acest acord și din
acel moment navigația pe brațul Sulina poate fi dată uitării.
Dacă România și comunitatea internațională nu vor
putea determina Ucraina să renunțe la adâncirea canalului Bâstroye și al
brațului Chilia, următorul pas pe care îl vor face ucrainenii va fi construirea
de diguri, asemănătoare celor de la brațul Sulina, care vor înainta în mare cam
5-6 km. Rolul acestor diguri este acela de a face ca depunerile aluvionare de
la „bara Bâstroye” să fie cât mai reduse și cât mai în largul mării.
Modificarea procentului cantității de apă dintre cele
trei brațe ale Dunării va fi în defavoarea celor ce tranzitează teritoriul
românesc. Astfel, scăderea debitului de pe brațele Sulina și Sfântu Gheorghe va
duce la colmatarea accentuată a brațelor secundare (Dunavăț, Dranov, Litcov,
Caraorman, etc.) ce pleacă spre complexul lagunar Razim - Sinoe și a celorlalte
lacuri ale deltei, determinând modificarea îngrijorătoare a compoziției apei și
a biodiversității din zonă. Decolmatarea acestora va necesita cheltuieli,
eforturi și mijloace suplimentare pe care România și le va putea permite cu
dificultate.
Părerile unor cetățeni care trăiesc în localități de
pe brațul Chilia, chestionați de presa românească, referitoare la scăderea
nivelului apelor după adâncirea canalului Bâstroye sunt total irelevante.
Aceasta, întrucât cotele acestui braț nu se vor diminua, indiferent de volumul
de lucrări necesare adâncirii întregului braț. Ceea ce se diminuează este
debitul brațelor Tulcea, Sulina și Sfântu Gheorghe a căror ape vor fi atrase
către brațul Chilia, prin adâncirea patului de scurgere. O concluzie corectă a
scăderii cotelor apelor de pe aceste brațe poate fi evidențiată doar de
măsurarea nivelului apei sau a debitului fluviului în localitățile Partizani,
Maliuc și Crișan, de pe brațul Sulina, sau din Mahmudia, Murighiol și Dunavăț,
de pe brațul Sfântu Gheorghe.
Cantitatea de pește existentă pe brațele românești ale
deltei, precum și din lacurile alimentate cu ape din aceste brațe, se va
diminua considerabil, ducând și la reducerea numărului păsărilor acvatice
specifice zonei. Migrația sturionilor către locurile de depunere a icrelor va
fi și mai evidentă în favoarea brațului Chilia și a brațelor sale secundare și,
deci, a pescarilor din localitățile ucrainene.
Navigația maritimă pe brațul Sulina se va diminua
continuu, navele și armatorii lor preferând noua rută Bâstroye - Chilia (mai
lesnicioasă și mai ieftină!), până la dispariția totală. În aceste condiții,
România nu-și va mai putea îndeplini sarcina trasată prin prevederile
Convenției de la Belgrad de a menține o adâncime de minim 24 picioare (7,31
metri) pe întregul traseu de care răspunde, iar, în timp, orașul Sulina se va
transforma într-un sat pescăresc, populația nemaiavând vreo motivație de a-și
continua existența în acea zonă. Astfel, întreaga populație a deltei
(aproximativ, 13.500 de oameni) va avea de suferit din cauza schimbărilor
morfologice, și mai ales a reducerii cantităților de pește, preferând să
emigreze către alte plaiuri.
Apariția unei asemenea catastrofe ecologice nu poate
fi evitată decât prin oprirea adâncirii traseului dorit de Ucraina. Adică, atât
a canalului Bâstroye, cât și a brațului Chilia. Dacă acest lucru va fi
imposibil, pentru readucerea volumului de apă spre brațele românești și
menținerea navigabilității brațului Sulina este necesară realizarea unui canal,
lat de 180-200 metri și adânc de minimum 8,5 metri, la aproximativ 8 km după ce
brațul Tulcea se desprinde din Dunăre. Cu o lungime de aproximativ 3 km, noul
canal va scurt-circuita cotul Dunării de la Tulcea, va mări debitul celor două
brațe, Sulina și Sfîntu Gheorghe, la cote apropiate de cele avute anterior și
va scurta distanța de navigație dintre Marea Neagră și Galați cu aproape 7 km.
De asemenea, se impune și lărgirea cu 20-30 metri a intrării pe brațul Tulcea,
în dreptul localității Pătlăgeanca. În acest fel se va putea menține
navigabilitatea pe brațul Sulina, conform Convenției de la Belgrad. Un studiu,
în acest sens, a fost realizat de România prin anii 1970-1980, dar canalul nu a
fost construit întrucât atunci nu exista presiunea reducerii volumului de apă
din sectorul românesc al Deltei Dunării.
Canalul va trebui realizat exact în aceleași condiții
în care au lucrat și ucrainenii: adică fără acordul statului vecin, dar cu
înștiințarea Comisiei Dunării. Argumentul României va fi acela stabilit de
către prevederile Convenției de la Belgrad și anume menținerea adâncimii minime
de 24 picioare pe tot traseul brațelor Tulcea și Sulina.
----------------------------------------
[1] Eugen Laurian: Sub lupa destinului,
pag. 271-273; Editura Militară, 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu