Înființarea
și extinderea N.A.T.O (13)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
06
Decembrie 2023
Estul Moldovei și Țările Baltice
Într-un intervieu pentru „Le Figaro” din 1990 (29
august), primul ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, spunea: „Din
discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare este să
menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice. El voia să păstreze
această moştenire. N-am putut decât să exclam: ‹‹Dar Ţările Baltice şi Moldova
nu aparţin Uniunii Sovietice»”. La data
acestui interviu Moldova ocupată de sovietici însemna tot estul Moldovei. „Doamna
de Fier” știa că acest teritoriu este unitar și că nu aparține de drept Uniunii
Sovietice. În 1991, la disoluția U.R.S.S., Balticele și-au reobținut
independența în integritatea lor teritorială. Estul Moldovei a ieșit din
Uniunea Sovietică sfâșiat de Istorie.
În ocupațiile
din cursul ultimelor două secole,
Țările Baltice și estul Moldovei au urmat trasee istorice în bună parte
asemănătoare. Dar efectele acestor ocupații au fost diferite. Țările Baltice au
suferit, sub raport etnic, un proces de pură rusificare, în timp ce estul
Moldovei a suferit unul de rusificare și de ucrainizare. Între problemele de
politică externă ale noastre și cele ale balticilor există o mare deosebire. Noi
avem un conflict major, teritorial și etnic, cu Ucraina, pe care Balticele nu îl
au. Dacă Tallinnul, Riga și Vilniusul au toate motivele să fie aliați ai
Kievului, Bucureștiul, Chișinăul și Cernăuțiul nu au niciunul. Dimpotrivă.
Țările Baltice au fost cucerite și anexate treptat,
între 1710 și 1795, de către Imperiul Țarist, în urma Războaielor Nordului
(Rusia, Suedia, Polonia, Uniunea Polono - Lituaniană). Estul Moldovei a fost
anexat de către Imperiul Habsburgic (în 1775, partea nordică a Țării de Sus a
Moldovei) și de către Imperiul Țarist (în 1812, restul Moldovei dintre Prut și
Nistru).
După prăbușirea celor două imperii, în urma Primului
Război Mondial, atât Balticele, cât și estul Moldovei și-au cucerit
independența. Estonia, Letonia și Lituania și-au proclamat independența în 1918
și, după doi ani de războaie, în 1920 au
devenit republici parlamentare.
În 1918 estul
Moldovei a revenit în hotarele etnice,
în cadrul regatului României.
După câștigarea războiului civil de către bolșevici,
republicile socialiste slave (rusă, ucraineană și bielorusă), împreună cu cea
transcaucaziană, au format, la 29 decembrie 1922, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste. URSS nu a recunoscut niciodată apartenența Basarabiei la
România. În 1924, în componenţa
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a fost înfiinţată, pe teritoriul din
stânga Nistrului, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, minuscul,
dar esenţial, nucleu de cristalizare a viitoarei R.S.S. Moldoveneşti de după anexarea
Basarabiei din 1940.
Pactul Molotov - Ribbentrop și implementarea lui.
Balticele, Polonia și Basarabia constituie subiectele
delimitării sferelor de influență din Protocolul Adițional (Secret) al Pactului
germano-sovietic din 23 august 1939. Estul Moldovei, fără Bucovina (articolul
3), și Estonia și Letonia (articolul 1) intră în sfera de interes sovietic.
După invadarea și împărțirea Poloniei, Lituania este transferată și ea zonei de
interes sovietic, prin Protocolul Suplimentar din 28 septembrie 1939.
Sincronizându-se cu zdrobirea armatei franceze de
către germani și retragerea Corpului Expediționar Britanic din Franța,
sovieticii și-au luat partea de pradă convenită prin Protocoalele Adiționale
ale Pactului Sovieto-German.
Încă din 1939, în urma unor ultimatumuri, Țările
Baltice au fost nevoite să accepte baze sovietice pe teritoriile lor. După
prăbușirea militară a Franței și ocuparea Parisului de către trupele germane
(14 iulie 1940), sovieticii au invadat Lituania (15 iulie), Letonia și Estonia
(16 iulie), le-au impus guverne de orientare comunistă și le-au integrat, ca
Republici Socialiste Sovietice, în URSS.
Imediat după capitularea Franței (22 iunie 1940),
Molotov îi comunică ambasadorului german la Moscova, contele von Schulenburg
hotărârea Moscovei de a anexa Basarabia și Bucovina, depășind astfel
prevederile articolului 3 al Protocolului Secret din 23 august 1939. Hitler
este iritat de aceast „semn al presiunii sovietice spre vest” și, la 25 iunie,
Ribbentrop îi telegrafiază lui
Schulenburg să-i comunice lui Molotov că „pretențiile Guvernului Sovietic
asupra Bucovinei constituie ceva nou”.
La 26 iunie Schulenburg îi telegrafiază lui
Ribbentrop: „Urgent! Eu i-am atras atenţia lui Molotov că renunţarea Sovietelor
la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va
favoriza reglementarea paşnică. Molotov m-a contrazis, spunând că Bucovina
constituie ultima parte care îi mai lipseşte Ucrainei unite şi că, din această
cauză, Guvernul Sovietic acordă importanţă soluţionării acestei chestiuni
concomitent cu cea a Basarabiei.”
Apoi, în aceeaşi zi: „Foarte urgent! Personal,
Domnului Ministru al Reichului pentru Afacerile Externe. Molotov m-a chemat
astăzi şi mi-a declarat că Guvernul Sovietic, în temeiul convorbirii de ieri a
lui Molotov cu mine, a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de
nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”.
Au urmat cele două ultimatumuri adresate Guvenului
României, la 26 și 27 iunie și ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei,
Ținutului Herța de către sovietici. Operațiunea de ocupare (28 iunie – 2 iulie)
a fost condusă de către Gheorghi Jukov, la acea dată general de armată,
comandantul Districtului Militar Special Kiev al Armatei Roșii, numit, în
iunie, și la comanda Grupului de Forțe
Sud, care îngloba și forțele armate ale Districtului Militar Odessa, grup de
forțe pregătit pentru invadarea estului Moldovei.
Într-o Notă adresată secretarului de Stat Weizsäcker
la 18 iulie 1940, Schulenburg relata: „Eu nu pot să scap de senzaţia că
inspiratorii şi autorii cererilor de a ceda Bucovina de Nord au fost cercurile
ucrainene de la Kremlin. În câteva cazuri ca, de exemplu, în timpul
tratativelor cu privire la precizarea frontierei germano-sovietice în Polonia,
influenţa ucraineană puternică din Kremlin era evidentă. Atunci, domnul Stalin mi-a spus personal că
este gata să facă unele concesii în partea de nord a liniei de frontieră, acolo
unde ea trece prin Bielorusia, dar la sud, unde locuiesc ucrainenii, asta e
absolut cu neputinţă. Deocamdată este imposibil să determinăm de unde vine
această puternică influenţă ucraineană”.
De altfel, presiunea ucraineană apare din prima
frază ̶ falsă atât sub raport istoric cât și
etnic ̶
a Notei Ultimative din 26 iunie: „În anul 1918, România folosindu-se de
slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o
parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a
Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică
Ucraineană.”
În memoriile - interviu ale lui Viaceslav Molotov, cel
„mai stalinist decât Stalin”, recunoașterea presiunii Kievului este explicită.
La obiecția lui Schuleburg: „Niciodată Cernăuții n-au fost la dumneavoastră,
cum de puteți să-l cereți?”, Molotov a răspuns „Ucrainenii îl cer! Acolo
trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicația!” „Pe atunci nu știam foarte bine
geografia”, adaugă Molotov[1].
Declarația
Welles
În acest context trebuie spus că Țările Baltice au
avut un statut deosebit de al tuturor celorlalte teritorii anexate de URSS în
anii 1939 - 1940 și, din nou, după cel de-Al Doilea Război Mondial (teritoriile
poloneze, finlandeze și estul Moldovei).
La 23 iunie 1940, Departamentul de Stat al SUA a
difuzat un document oficial ̶ Declarația Welles (Sumner Welles ̶
subsecretar de Stat în timpul președinției lui F. D. Roosevelt) - de
nerecunoaștere a anexarii Balticelor de
către sovietici, poziție reconfirmată de toate administrațiile ulterioare de la
Washington, până în 1991. Această Declarație nu a decurs dintr-un interes
strategic deosebit pentru Baltici al administrației Roosevelt, ci dintr-o
conjunctură pe care hazardul politicii le-a oferit-o acestora. Având în vedere
orientarea non-intervenționistă
instituită de către Senatul Statelor Unite după Primul Război Mondial,
orientare larg susținută de opinia publică americană, la 3 septembrie 1939 -
când Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei ̶ președintele
Roosevelt, într-un discurs radiodifuzat, a asigurat națiunea americană că va
face totul pentru ca „războiul să fie ținut departe de America”, și că „această
națiune va rămâne neutră”[2]. Tonalitatea și subtextul discursului denotă însă
convingerile anti-izolaționiste ale președintelui. Declarația Welles a avut
rolul unei „testări a opiniei publice americane” în condițiile escaladării
războiului din Europa și, mai ales, a expansiunii japoneze din Pacific. Bine
știut, a mai trebuit un an și jumătate de la „Declarația Welles” și un Pearl
Harbor, pentu ca americanii să se lase antrenați în război.
Declarația a fost redactată de către Loy Henderson, la
acea dată adjunct al lui Welles pentru problemele U.R.S.S. și Europei de Est.
Henderson se căsătorise, în 1930, pe când era tânăr diplomat la ambasada
Statelor Unite de la Riga, cu letona Elise Marie Heinrichson, o ardentă
naționalistă și anticomunistă letonă.
Peste trei ani, americanii erau aliați ai
sovieticilor. În timpul Conferinței de la Teheran, din 1943, Roosevelt i-a spus, glumind, lui Stalin că la
ocuparea Țărilor Baltice din 1940 el „nu a intenționat să intre în război cu
Uniunea Sovietică din acest motiv”, dar că „problema referendumului și a
dreptului la autodeterminare rămâne un subiect important pentru opinia publică
americană”. Stalin a răspuns, destul de
dur pentru stilul său de conversație rezervat, că nimeni nu a ridicat problema
opiniei publice asupra Balticelor pe vremea ultimului Țar și că nu vede de ce
s-ar ridica acum. Roosevelt a bătut în retragere: „Publicul nu știa și nu
înțelegea. El trebuie informat și trebuie dusă o muncă de propaganda în acest
sens”- a răspuns Stalin[3].
După instituirea Cortinei de Fier, problema
nerecunoașterii de jure a ocupării Țărilor Baltice a revenit în actualitate, în
paralel cu ocuparea și sovietizarea lor de facto, timp de o jumătate de secol.
Desigur nu ca un aspect de prim-plan al Războiului Rece, dar ca unul permanent.
Diverse declarații ale președinților (începând cu Eisenhower și terminând cu
Reagan) și ale Congresului American au confirmat și reconfirmat această
poziție.
Declarația Welles și-a dovedit eficiența în 1991.
Imediat după puciul din august de la Moscova a urmat o cascadă de recunoașteri
a independenței Balticelor (președintele G.W.H. Bush la 2 septembrie), ceea ce
a determinat confirmarea acestei independențe de către Consiliul de Stat al
U.R.S.S. la 6 septembrie 1991.
Republicile Baltice au ieșit din URSS cu teritoriile
pe care le avuseseră, ca state independente, în 1922; Lituania chiar cu un
teritoriu ușor mărit ̶ paradoxal, în urma articolului 3 al Protocolului Secret al
Pactului Ribbentrop-Molotov. Zona capitalei sale istorice Vilnius, integrată
Poloniei după Primul Război Mondial, fusese redată RSS Lituaniene la ocupația
sovietică din 1940 și a rămas, în 1991, în componența Lituaniei independente.
Noi nu am avut o asemenea șansă[4].
Spargerea unității estului Moldovei
La două săptămâni de la anexarea Basarabiei şi a
nordului Bucovinei, în intervalul 11-13 iulie 1940, presa locală anunţa
mitinguri muncitoreşti în care se aclama „hotărârea C.C. al Partidului Comunist
de a sprijini cererile organizaţiilor moldoveneşti de constituire a Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale”. Începând cu 14 iulie, agitaţia şi
informaţiile de presă asupra acestei probleme încetează. Între timp, în spatele
uşilor închise, sub o puternică presiune ucraineană, se decide spargerea unităţii
estului Moldovei. Comisia guvernamentală sovietică pentru divizarea
teritoriilor românești ocupate a fost condusă de către Nikita Sergheevici
Hrușciov, pe atunci prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană.
Același care, în 1954, la un an de la moartea lui Stalin, ajuns în funcția de
secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a făcut cadou
Crimeea R.S.S. Ucrainene.
Hotărârea împărţirii teritoriilor românești ocupate
între R.S.S. Ucraineană şi nou-înfiinţata R.S.S. Moldovenească a fost
comunicată în şedinţa celei de-a şaptea sesiuni a Sovietului Suprem al
U.R.S.S., la 2 august 1940. Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul
Basarabiei sunt incluse în graniţele unionale ale R. S. S. Ucrainene; cinci
dintre raioanele R. S. S. Autonome Moldoveneşti, aflate imediat în stânga
Nistrului, anexează şase judeţe ale centrului Basarabiei şi formează împreună R.S.S. (unională ) Moldovenească. Restul
raioanelor fostei R.A.S.S. Moldoveneşti intră în componenţa R.S.S. Ucrainene.
Capul de pod transnistrean creat în 1924 îşi jucase rolul.
În privința atitudinii lui Stalin în această problemă,
Mircea Druc consemnează mărturia, peste ani, a celui care i-a prezentat lui Stalin mapa cu harta și
documentele împărțirii teritoriului anexat. Citez integral: „Eu am fost
juristul care i-a prezentat lui Stalin, în prezidiu, mapa cu documentul pentru
semnare. Țin minte ca azi. În delegația moldovenească erau numai ucraineni,
evrei, bulgari, găgăuzi. După ce au vorbit mai mulți, Stalin se tot uita la
harta cu frontierele. «Tovarășii moldoveni sunt de acord cu această împărțire a
teritoriului ?» Toți au declarat că sunt de acord, nimeni nu se încumeta să
aibă opinie separată. «Prost își apără moldovenii propriile interese! ». Stalin, contrariat, a semnt actul de constituire
a R.S.S.M.”[5].
Această spargere a unității estului Moldovei, din 2
august 1940, a avut - și are în continuare- consecințe mai grave decât raptul
sovietic din iunie 1940. La implozia Uniunii Sovietice, în 1991, Balticele,
ocupate de sovietici în același 1940,
și-au recucerit independența în integritatea teritorială anterioară
acelei ocupații. Estul Moldovei nu. Una dintre lozincile Marii Revoluții
Naționale de la Chișinău din anii ’90 a fost „Muntele și marea”. Chișinăul, în
uluitoarea sa efervescență național-revoluționară din acei ani, cerea refacerea
unității teritoriale a estului Moldovei, distrusă de sovietici în august 1940.
În acei ani de reașezare a hotarelor în Europa de Est și în Balcani, orizontul
politic al Bucureștiului nu depășea Piața Universității. La București situația
este similară, dacă nu mai dezastruoasă, acum, după trei decenii de spălare a
creierelor prin educație politică antinațională.
Voi sublinia că împărțirile teritoriale interne ale
U.R.S.S.-ului, deseori cu totul arbitrare, legate de interesele ideologice ale
comunismului sovietic, nu au avut decât caracterul, consistența și valoarea
juridică a unor linii de demarcație. Metamorfozarea lor, după 1991, în granițe
ale statelor emergente din fostul
Imperiu Sovietic este contestabilă, este conestată în actualul război al
statelor slave emergente și avem toate motivele să o contestăm și noi. Trebuie
să ne ajustăm politica externă la realitățile, absolut previzibile, ale noii
organizări geopolitice zonale care va urma. Drumul spre refacerea unității
naționale trece prin refacerea unității estului Moldovei.
Românii care, la București sau oriunde în teritoriile
noastre, promovează politica Kievului, dovedesc fie oportunism de carieră, fie
o crasă necunoaștere a istoriei naționale, fie trădare de Țară, sau toate
acestea la un loc.
---------------------------------------------
[1]
Feliks Ciuev ̶ Viaceslav Molotov, Conversații cu Molotov,
Corint, București, 2017, p. 28.
[2]
https://www.presidency.ucsb.edu/documents/fireside-chat-13
[3] Robert Dallek, Roosevelt and American
Foreign Policy, 1932-1945, Oxford University Press, 1995, p. 436.
[4] Viorica Moisuc, Premisele Izolării
Politice a României: 1919-1940, Editura Fundației România de Mâine, București,
2023.
[5] Interviu Viorel Patrichi - Mircea
Druc, Destinul Românilor și Politica Răsăriteană, Revista Melidonium, 10 sept.
2023.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu