GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - LIMBA NOASTRĂ CEA SPRE FIINȚĂ (partea a IV-a)

 

LIMBA NOASTRĂ CEA SPRE FIINȚĂ

                                                           (partea a IV-a)

      „În metafizica scrisului dacoromân ar trebui

     să încapă deopotrivă inițierea prin cuvânt și

     dezvăluirile prin creație, amândouă fiind noțiuni

     ce nu aparțin vieții obișnuite și, deci contingentului.”

                            (Artur Gabriel Silvestri)

  

   Eterna TĂCERE a TATĂLUI ceresc a născut veșnicia GRAIULUI, FIULUI – LOGOS, întru lumina Darurilor divine ale DUHULUI Sfânt, cuminecând Omul teofor cu cânt, rugă și splendoare!

   În toată plenitudinea ei, vibrația Limbii dacoromâne pulsează în taină, fapte, grăiri și tăceri!

    Limba dacoromână e o vie rugăciune a sufletului frumos – flacără de soare în zorii dimineții, cu nard de smirnă răsfirat în cuget, cu fiori de fecioară sau leagăn de mamă ori cu mireasma unui cireș în floare, în care sălășluiesc Dumnezeu, Fecioara Maria, Patria  și Neamul preaiubit!

   Eugenia Indreica Damian – Poetă a Crucii - Trubadurul Iubirii în temnițele urii.

                            TĂCERI

   „Mi-amintesc de primele tăceri/ În care cuvintele împietreau în pragul buzelor,/ Ca o rugă nerostită;/ Tăcerile în care număram stelele/ Care cădeau pe anii mei,/ Uimitori de puțini,/ Și n-aveam timp să mă gândesc/ La lumea ierburilor de sub pământ.// Apoi, tăcerile mari,/ Ca niște turle de biserici pustii,/ Cu umbre cuibărite în clopotniți,/ Când cuvântul era asemenea/ Neputinței în calea lacrimii…// O, tăcerile adânci în care îți auzi sufletul/ Alunecând printre degete străvezii de orgă!” (Aspazia Oțel, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008)

   Atotcreatorul a picurat după împlinirea Creației dumnezeești, din Altarul Luminii Sale, roua divină a CUVÂNTULUI, peste Vatra sacră a Neamului pelasg, din care a odrăslit, înflorit și rodit înmiit, ca o minune serafica, Limba liturgică – limbă dacoromână, în care s-au preamărit Cerul Sfinților mărturisitori și Pământul Strămoșilor legendari!   

  „Trăim clipe istorice pe pământul acesta sfânt, fiindcă de câte ori se cinstește istoria unui înaintaș, care s-a jertfit pentru ridicarea Neamului, este atrasă atenția lui Dumnezeu… Dacă n-ar fi fost unitatea noastră de limbă indistructibilă și atât de sădită, fiindcă nu poți despărți cuvintele de Eminescu, poate că ne-am fi despărțit. Dar nu ne putem despărți. Este o unitate indistructibilă. Ce a unit Dumnezeu oamenii nu pot despărți. Iar verbul lui Eminescu este o unitate săvârșită de Dumnezeu. Și aceasta e unitatea limbii române, care nu va pieri niciodată…” (Ioan Alexandru, „Plai românesc”, nr. 1, 7 Octombrie 1990, Cernăuți)

   Unitatea săvârșită de Dumnezeu în verbul Eminescu – în unitatea limbii române-liturgice îl reflectă desăvârșit pe Luceafărul nostru liric  în Aura Icoanei Strămoșilor geto-daco-români! 

   În această enigmatică și sublimă ipostază îl surprinde scriitorul și poetul Mihai Prepeliță.

                         EMINESCU și STRĂMOȘII

   „Strămoșii dorm tăcuți în cimitire…/ De două mii de ani mereu jertfiți!/ Iar noi – îngenuncheați sub patrafire -/ De tancuri și de patime striviți…// Au năvălit puhoaiele păgâne,/ Ne-au tot tocat, ne-au măcinat, ucis!/ S-au stins în timp și liftele haine -/ Un adevăr în cronici vechi s-a scris…// Ne-au hăituit prin codri și coline,/ Iar pruncii de la sân i-au depărtat,/ În bou-vagon fecioarele-feline/ În modul bestial le-au violat…// Ne-au răscolit și vetrele și Neamul,/ Noi ne-am rugat la Dumnezeu în gând:/ Noi prin Siberii ne-am tot plâns aleanul…/ Nu blestemând, ci veșnic îndurând!// Și morile și stânca și pământul/ Ni le-au distrus, le-au escavat, furat!/ Ne-au profanat ce-aveam mai vechi – mormântul/ Celui mai liber om – un dac titrat!// Creștinii noștri ies pe hudicioare/ Cu frunțile-aplecate în pământ -/ Ei spre Biserică se-îndreaptă… Oare/ Nu au greșit hotarul-legământ?// Triunghiul Nemuririi se revoltă: O Cruce, Eminescu și Ștefan -/ Vai, sârma cea ghimpată – o insultă/ De-a curmezișul firii – an de an…// Când ne-au închis Biserica cea Sfântă,/ O singură ființă n-a cedat!/ Irina, o mătușă neînfrântă/ Cu cheia-n sân o viață a umblat…// La Moscova a fost să se contreze,/ Chiar la Kremlin a pus picioru-n prag:/ Pe demonii cei roși i-a smuls din teze,/ Pe Dumnezeu salvându-L din Gulag…// Ne-au ocrotit movilele străbune,/ Închiși pe veci – un dacic Sanctuar!/ Au cine ar putea ca să-i răzbune -/ Trei sute morți de foame – un calvar…// Copiii noștri risipiți prin lume/ Se-întorc Acasă mistuiți de Dor:/ - Tu, suflete, aici doar ai un nume…/ -Aici născut, aici aș vrea să mor!...// Jertfiți mereu pe-Altarul Ispășirii,/ De două mii de ani – niște năluci…/ Porniți mereu pe Drumul Mântuirii/ Cu toți strămoșii răstigniți pe Cruci…” Parcova-Basarabia (Mihai Prepeliță, Basarabia Martiră, Ed. Printech, 2007)     

 Limba dacoromână este sufletul nostru frumos în care pulsează Sfânta Liturghie divină!

   Andrei Ciurunga – Robert Cahuleanu

                         HORĂ VEȘNIC A UNIRII

   „Limba noastră, care încă/ taci cu câte-ai să ne spui,/ care-n marmură adâncă/ mai păstrezi adânci statui,/ care-n dulcea ta grădină/ încolțești silabe moi/ pentru până ce-o să vină/ mai dibace decât noi,/ ție veghea mea ți-o dărui/ în veșminte-mpărătești,/ c-ai unit, că dreaptă stărui/ os cu os să ne unești.// Și te-nvăț, țesându-mi dorul/ ca-ntr-un amplu lăicer,/ cum se-nvață tricolorul/ după sânge, grâu și cer.// Mulți s-au îndârjit să-ți fure/ câte-un verb, câte-un safir./ Ai avut la șold secure,/ multora le-ai dat la mir.// Nu voi fi – așa se cade -/ peste-un secol, peste trei./ Alte, vei suna, balade/ din brățări și din cercei.// Ca o nuntă de frumoasă,/ sprintenă la gând și-n pași,/ vei primi la tine-n casă/ alte fețe de nuntași.// Ai să-ntinzi, la masa mare,/ pâinea caldă, vinul tras,/ și-ai să rumeni în frigare/ din viței, pe cel mai gras,/ Limba noastră, care încă/ te înalți și te scufunzi,/ care-n matca ta adâncă/ pietre rare mai ascunzi,/ ție cinstea nemuririi,/ ție dreptul tutelar -/ Horă veșnic a Unirii,/ piatră de mereu hotar.” (Andrei Ciurunga, Lacrimi Pentru Basarabia 1940-1995, Ed. Arvin Press-2004)

   Limba pelasgo-daco-română, Limba bătrână este primul gând al Tatălui ceresc privind Geneza Sa, prima grăire a Fiului în Poemul Creației Sale, prima cântare a Duhului Sfânt în Cerul zidirii!            

    Vasile Militaru

                  RUGĂCIUNE

   „Doamne, mi-e Sufletul ca un cireș în floare/ Și-n floarea lui tot soarele îl am…/ Sunt mii de ramuri, și-o privighetoare/ Duios ea cântă-n fiecare ram…// Furtuni ce-au smuls goruni din rădăcină,/ Trecură și prin floarea-i de zăpadă,/ Dar, zbuciumându-i ramii ce se-nclină,/ Lui nici o floare n-a putut să-I cadă!//  O, Doamne, - azi, când nimeni nu mai poate/ Să biruie-al ispitelor sudum,/ Când înspre iad duc drumurile toate,/ Iar înspre Rai mai duce-un singur drum.// Trimite-mi Îngeri, astfel să mă poarte,/ Să nu mă întineze nici un greș,/ Ca, Sufletu-mi să Ți-l aduc, la moarte,/ Îmbătător ca floarea de cireș!” (Vasile Militaru, Șoaptele Îngerilor și Poemele Nemuririi, Ed. „Lumină din Lumină”, București-1995)

   Limba noastră este Colindul divin al sufletului nostru frumos, pogorât din cerul diafan, nins în dans de fluture peste graiul mirific al cetei de colindători, ce ne cerne Dorul peste Patria dragă!

   Nichifor Crainic

                  PRINOS

   „Întâiul gând ți se cuvine Ție,/ Putere creatoare,/ Tu care faci din patimi poezie/ Cum zămislești din mlaștini stătătoare/ O candelă de nufăr argintie/ Din care-și urcă flăcările line/ Feștilele de galbene stamine.// Întâiul dor ți se cuvine Ție,/ Întâiul dor de-a mă desface-n soare/ Sub auria razelor ninsoare/ Ca floarea unui crin/ Când mugurul se sparge, de frumusețe plin.// Întâiul cânt ți se cuvine Ție,/ Întâiul cânt cu care, - șoptit pe jumătate/ Ca un suspin de boare ce-n ramuri se destramă, -/ M-a uluit în poala-i de ierburi aromate/ Natura mamă.// Întâiul imn ți se cuvine Ție,/ Putere creatoare, -/ E-n el credința din copilărie/ Și-o inimă tremurătoare.// Când roadele grădinilor se coc/ În iunie, la-ntâiul verii foc,/ Ușor înrumenite și brumate/ Pe jumătate,/ O văd pe mama, paznică fierbinte/ A unei datini sfinte:/ Cucernică adună-ntâiul rând/ De poame coapte.// Și murmurând/ Icoanelor misterioase șoapte,/ Tămâie îndelung și luminos/ Al ramurilor pârguit prinos/ Și iese ca și mine-n dimineți/ Duminicale,/ O Doamne-n cinstea rodniciei Tale/ Să-mpartă-ntâmplătorilor drumeți.” (Nichifor Crainic, Poezii Alese 1914-1944, Ed. „Roza Vînturilor”, București , 1990)  

   Mireasma limbii dacoromâne e un nard de zâmbet în lumină! E un grai seraphic ce se prelinge ca un arcuș de vioară peste întinsul albastru al izvorului cristalin! E o mistuire de ruguri de dor! E o plutire muzicală în care firea noastră se înfrumusețează!      

   Gheorghe Stănescu

                       CĂRȚILOR   

   „Și ziua și noaptea, din trecut și din dor,/ în rafturi, pe mese, pe pat, pe covor,/ puse în teancuri, neglijent răspândite,/ purtând pe coperte titluri cu ispite,/ cărți de mult citite, cărora vă cunosc/ mireasma de ismă, de salcâm sau de mosc,/ îmi veniți fugare, ori fără de grabă,/ cărți de care gândul dornic mă întreabă…// Cum zădăresc țâncii câinii prin uluci,/ să-mi întărâtați, voi veniți, năluci,/ teama să nu urc gol spre constelații,/ iubirea de slovă și setea de spații.// Ziua eu vă caut, noaptea voi veniți,/ cărți de care anii mei sunt jinduiți:/ cărți în crinolină, cărți ca o pădure/ cu răspunsuri clare la întrebări sure/ sau moarte răspunsuri la întrebări vii,/ cărți pentru o zi sau pentru chilii,/ cărți cu zmeurișuri încă neculese,/ simple ori gătite ca niște mirese,/ cărți pentru o vârstă sau pentru o viață,/ porți ce deschid calea să te schimbi la față,/ cărți răzvrătind sensuri ori țesând subtile,/ doar cu o gândire sau cu multe file/ straie să-și îmbrace omul goliciunea,/ cărți, sfinte ca pâinea și ca rugăciunea!” (Gheorghe Stănescu, Jurnal din Prigoană, Ed. Venus) 

   Limba noastră milenară e un cer coborât în fiece petală! E un surâs picurat în mărgăritare de rouă! E o făptură albă în care s-a pogorât întreaga lumină ce ne tresaltă în joc sau în cântec!                    

                     PENTRU EA        (Versuri: Grigore Vieru; muzică: Ion Aldea-Teodorovici)

    „Pentru ea la Putna clopot bate/ Pentru ea mi-i teamă de păcate/ Pentru ea e bolta mai albastră/ Pentru limba, pentru limba noastră. // Pentru ea ninsori se cern din spații/ Pentru ea puternici sunt Carpații/ Pentru ea e caldă vatra poamei/ Pentru limba, pentru limba mamei.

   Dumnezeu prima oară/ când a plâns printre astre/

                 El a plâns peste țară/ Cu lacrima limbii noastre.//

   Pentru ea noi văruim pereții/ Pentru ea mai sunt răniți poeții/ Pentru ea cresc florile visării/  Pentru limba, pentru limba țării.” (Nu uita că ești român! Cântece și poezii patriotice, Ed. Agaton, Făgăraș-2018)  

    Limba noastră dacoromână e Colindul Nașterii și renașterii Românilor!

    Sufletul ne vibrează într-o stea pelungă de Dor.

    Pe cerul sufletului ninge diafan cântarea Mamei Maria!

    Peste omătul inimii se văd urmele Magilor, din darurile cărora s-au răspândit aur, smirnă și tămâie!   

   Petru Cărare (n.1935), poet, prozator, publicist și dramaturg din Basarabia Valahă. A fost redactor la două publicații basarabene, dar pentru că a fluturat Drapelul românismului a fost exilat la Telenești, să,” se învețe minte a mai vorbi românește”. În anul 1972, la două săptămâni de la apariția volumului de poezie, „Săgeți”, volumul i-a fost retras din librării, iar autorul pus pe lista scriitorilor interziși. În anul 1990, cartea a fost completată și reeditată. În 1997, i-a apărut volumul,  „Eu nu mă las de limba noastră, de limba noastră cea română.”

                   NU MĂ LAS DE LIMBA NOASTRĂ

   „De-o fi cumva să fim vreodată/ Loviți de sus de-o soartă strâmbă/ Mai bine muți o viață toată/ Decât lipsiți de-a noastră limbă.

   De-o alta nu-mi șoptiți întruna/ Nu mi-o strigați pe sub fereastră,

   Părerea mea nu se mai schimbă,/ Eu nu mă las de limba noastră. //

   Cât timp în lumea zgomotoasă/ Va fi suflare omenească,/ De-a pururi sfântă și frumoasă/ A noastră limbă să trăiască!

   Sortită-n veci de-a nu apune/ Cu-a sa rostire-nalt măiastră/

   Mereu sub soare să răsune/ Ca o cântare limba noastră.//

    Deci vrerea mea sub zarea albastră/ S-o știe lifta cea păgână/ Eu nu mă las de limba noastră/ De limba noastră cea română.”

   Din susur de izvor, din luciri de rază, din miresme de flori, din șoapte de dor, din albastru de cer, din verdele ierbii, din zumzet de albină, din tril de ciocârlie, din zbor de rândunică, din leagăn de mamă, din freamăt de codru, din splendoare lirică, din sânge martiric, din aură sfântă, din binecuvântare divină, din potirul cuminecării, din grâul înfrățit, din toate acestea frământate și dospite de zei s-a rumenit pâinea și s-a limpezit vinul graiului Limbii dacoromâne!  

    Preot – martir Ilie Imbrescu (1909-1949)

   Ilie Imbrescu a primit lumina zilei la 26 Aprilie 1909, în comuna Dalboșet, Caraș-Severin, din lumina părintească a tatălui-preot, un înflăcărat luptător naționalist împotriva asupritoarei dominații maghiare. Și-a luat cu brio Licența în Teologie în anul 1932, apoi s-a înscris la Doctorat în cadrul Universității din București. În anul 1934, a fost hirotonit preot în Catedrala din Constanța, pentru Catedrala Sfântul Gheorghe din Balcic, cetatea adorată de Regina Maria. După smulgerea Cadrilaterului de către bulgari în anul 1940, s-a transferat în București, la Biserica Icoanei, apoi la cea din Boteanu. A fost întemnițat religios la Jilava în anul 1948, apoi la Aiud, ca urmare a sprijinirii organizației „Salvarea Neamului”. Condițiile de exterminare din Zarca – celula morții i-au adus cununa muceniciei în Sâmbăta din 19 Noiembrie 1949.   

                      CONTUR

   „Calmă, pe culme, viața/ Soarbe adânc din amiază,/ Cântec de pace lumina – / Cine cu mine veghează?// Harul, esență-n mistere,/ Crește cu eul de-o seamă/ Forma desprinsă din mine – / Cine pe nume mă chemă?// Domnul, mi-a dat însoțire/ Cosmica floare ce-n artă/ Pururi să-mi fie ecoul – / Omul să nu ne despartă!” Aiud 2-3 August 1948. (Preot Ilie Imbrescu, Poezii din Închisoare, Ed. Bonifaciu-București, 2000)       

     „Făuritor de armonii perfecte, liră ce lucește printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mult mai mult decât un vates*, un poet cu religioase funcții, un profet al poporului său.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană.” (conferință la sala Dalles, în anul 1941-Vates – în limba geto-dacă, se tâlcuiește profet).

                 Ultimele versuri ale Luceafărului Mihai Eminescu

„Sunt ultimul romantic al țării mele sfinte,/ Vă spun la despărțire doar câteva cuvinte;/ Eu am cântat natura, și tei și flori albastre,/ Iubirea Țării-am pus-o, în inimile voastre,/ Mă duc și las în urmă, o prea frumoasă țară,/ Pe care s-o cinstiți, n-o faceți de ocară!// Copii ai Sfintei Dacii, feciori de daci și geți,/ Cântați în mii de versuri, de barzi și de poeți,/ Feciori ai lui Zamolxe, ai Geei popor sfânt!/ Să nu lăsați străinii să ia acest pământ!// Eu plec pe alt tărâm, să mă-nsoțesc cu zeii,/ Voi, pe pământul țării, să vă purtați ca leii!/ Luceafăr strălucind în pagini literare,/ Asupra voi veghea, cu razele-mi astrale,/ Pribeag nu voi mai fi bătut de mii de gânduri,/ Doar flori de tei, de-asupra-mi, s-or cerne rânduri, rânduri!”       

    Limba noastră – pelasgo-dacoromână o cântă și-o grăiesc clipă de clipă pământul și cerul, florile și apele, munții și dealurile, câmpiile și păsările, pădurea și codrul, animalele și vântul, ploaia și soarele, iarba și spicul, ziua și noaptea, crucea și clopotul, curcubeul și aurora, cântul și jocul, doina și via, portul național și legenda, artiștii și rapsozii, preoții și poeții, filosofii și teologii, cinul monahal și copiii, colindul și rapsodia, Tatăl, Duhul, Hristos și Fecioara Maria!

 

                              GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

    29 Decembrie 2023

   + Sf. 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod, Sf. Mc. Marcel și Tadeu