LIMBA NOASTRĂ CEA SPRE FIINȚĂ
(partea a IV-a)
„În metafizica scrisului dacoromân ar trebui
să încapă
deopotrivă inițierea prin cuvânt și
dezvăluirile prin creație, amândouă
fiind noțiuni
ce nu aparțin
vieții obișnuite și, deci contingentului.”
(Artur Gabriel
Silvestri)
Eterna
TĂCERE a TATĂLUI ceresc a născut veșnicia GRAIULUI, FIULUI – LOGOS, întru
lumina Darurilor divine ale DUHULUI Sfânt, cuminecând Omul teofor cu cânt, rugă
și splendoare!
În
toată plenitudinea ei, vibrația Limbii dacoromâne pulsează în taină, fapte,
grăiri și tăceri!
Limba dacoromână e o vie rugăciune a
sufletului frumos – flacără de soare în zorii dimineții, cu nard de smirnă
răsfirat în cuget, cu fiori de fecioară sau leagăn de mamă ori cu mireasma unui
cireș în floare, în care sălășluiesc Dumnezeu, Fecioara Maria, Patria și Neamul preaiubit!
Eugenia
Indreica Damian – Poetă a Crucii - Trubadurul Iubirii în temnițele urii.
TĂCERI
„Mi-amintesc de primele
tăceri/ În care cuvintele împietreau în pragul buzelor,/ Ca o rugă nerostită;/
Tăcerile în care număram stelele/
Care cădeau pe anii mei,/ Uimitori de puțini,/ Și n-aveam timp să mă gândesc/
La lumea ierburilor de sub pământ.// Apoi, tăcerile
mari,/ Ca niște turle de biserici pustii,/ Cu umbre cuibărite în
clopotniți,/ Când cuvântul era asemenea/ Neputinței în calea lacrimii…// O, tăcerile adânci în care îți auzi
sufletul/ Alunecând printre degete străvezii de orgă!”
(Aspazia Oțel, In Memoriam Spice, Ed.
Elisavaros, București-2008)
Atotcreatorul a picurat după împlinirea
Creației dumnezeești, din Altarul Luminii Sale, roua divină a CUVÂNTULUI, peste
Vatra sacră a Neamului pelasg, din care a odrăslit, înflorit și rodit înmiit, ca
o minune serafica, Limba liturgică – limbă dacoromână, în care s-au preamărit
Cerul Sfinților mărturisitori și Pământul Strămoșilor legendari!
„Trăim
clipe istorice pe pământul acesta sfânt, fiindcă de câte ori se cinstește
istoria unui înaintaș, care s-a jertfit pentru ridicarea Neamului, este atrasă
atenția lui Dumnezeu… Dacă n-ar fi fost
unitatea noastră de limbă indistructibilă și atât de sădită, fiindcă nu poți despărți cuvintele de
Eminescu, poate că ne-am fi despărțit. Dar nu ne putem despărți. Este o
unitate indistructibilă. Ce a unit Dumnezeu oamenii nu pot despărți. Iar verbul lui Eminescu este o unitate
săvârșită de Dumnezeu. Și aceasta e unitatea limbii române, care nu va pieri
niciodată…” (Ioan
Alexandru, „Plai românesc”, nr. 1, 7
Octombrie 1990, Cernăuți)
Unitatea
săvârșită de Dumnezeu în verbul Eminescu – în unitatea limbii române-liturgice
îl reflectă desăvârșit pe Luceafărul nostru liric în Aura Icoanei Strămoșilor
geto-daco-români!
În această enigmatică și sublimă ipostază îl
surprinde scriitorul și poetul Mihai Prepeliță.
EMINESCU și STRĂMOȘII
„Strămoșii dorm tăcuți în cimitire…/ De
două mii de ani mereu jertfiți!/ Iar noi – îngenuncheați sub patrafire -/ De
tancuri și de patime striviți…// Au năvălit puhoaiele păgâne,/ Ne-au tot tocat,
ne-au măcinat, ucis!/ S-au stins în timp și liftele haine -/ Un adevăr în
cronici vechi s-a scris…// Ne-au hăituit prin codri și coline,/ Iar pruncii de
la sân i-au depărtat,/ În bou-vagon fecioarele-feline/ În modul bestial le-au
violat…// Ne-au răscolit și vetrele și Neamul,/ Noi ne-am rugat la Dumnezeu în
gând:/ Noi prin Siberii ne-am tot plâns aleanul…/ Nu blestemând, ci veșnic
îndurând!// Și morile și stânca și pământul/ Ni le-au distrus, le-au escavat,
furat!/ Ne-au profanat ce-aveam mai vechi – mormântul/ Celui mai liber om – un
dac titrat!// Creștinii noștri ies pe hudicioare/ Cu frunțile-aplecate în
pământ -/ Ei spre Biserică se-îndreaptă… Oare/ Nu au greșit hotarul-legământ?//
Triunghiul Nemuririi se revoltă: O Cruce, Eminescu și Ștefan -/ Vai, sârma cea ghimpată – o
insultă/ De-a curmezișul firii – an de an…// Când ne-au închis Biserica cea
Sfântă,/ O singură ființă n-a cedat!/ Irina, o mătușă neînfrântă/ Cu cheia-n
sân o viață a umblat…// La Moscova a fost să se contreze,/ Chiar la Kremlin a
pus picioru-n prag:/ Pe demonii cei roși i-a smuls din teze,/ Pe Dumnezeu
salvându-L din Gulag…// Ne-au ocrotit movilele străbune,/ Închiși pe veci – un
dacic Sanctuar!/ Au cine ar putea ca să-i răzbune -/ Trei sute morți de foame –
un calvar…// Copiii noștri risipiți prin lume/ Se-întorc Acasă mistuiți de Dor:/
- Tu, suflete, aici doar ai un nume…/
-Aici născut, aici aș vrea să mor!...// Jertfiți mereu pe-Altarul Ispășirii,/
De două mii de ani – niște năluci…/ Porniți mereu pe Drumul Mântuirii/ Cu toți
strămoșii răstigniți pe Cruci…” Parcova-Basarabia
(Mihai Prepeliță, Basarabia Martiră,
Ed. Printech, 2007)
Limba dacoromână este sufletul
nostru frumos în care pulsează Sfânta Liturghie divină!
Andrei Ciurunga – Robert
Cahuleanu
HORĂ VEȘNIC A UNIRII
„Limba noastră, care
încă/ taci cu câte-ai să ne spui,/ care-n marmură adâncă/ mai păstrezi
adânci statui,/ care-n dulcea ta grădină/ încolțești silabe moi/ pentru până
ce-o să vină/ mai dibace decât noi,/ ție veghea mea ți-o dărui/ în
veșminte-mpărătești,/ c-ai unit, că
dreaptă stărui/ os cu os să ne unești.// Și te-nvăț, țesându-mi dorul/
ca-ntr-un amplu lăicer,/ cum se-nvață
tricolorul/ după sânge, grâu și cer.// Mulți s-au îndârjit să-ți fure/ câte-un verb, câte-un
safir./ Ai avut la șold secure,/ multora le-ai dat la mir.// Nu voi fi – așa se
cade -/ peste-un secol, peste trei./ Alte, vei suna, balade/ din brățări și din
cercei.// Ca o nuntă de frumoasă,/ sprintenă la gând și-n pași,/ vei primi la
tine-n casă/ alte fețe de nuntași.// Ai să-ntinzi, la masa mare,/ pâinea caldă,
vinul tras,/ și-ai să rumeni în frigare/ din viței, pe cel mai gras,/ Limba noastră, care încă/ te înalți și te
scufunzi,/ care-n matca ta adâncă/ pietre rare mai ascunzi,/ ție cinstea
nemuririi,/ ție dreptul tutelar -/ Horă veșnic a Unirii,/ piatră de mereu hotar.”
(Andrei Ciurunga, Lacrimi Pentru Basarabia 1940-1995, Ed.
Arvin Press-2004)
Limba
pelasgo-daco-română, Limba bătrână este primul gând al
Tatălui ceresc privind Geneza Sa, prima grăire a Fiului în Poemul Creației
Sale, prima cântare a Duhului Sfânt în
Cerul zidirii!
Vasile Militaru
RUGĂCIUNE
„Doamne,
mi-e Sufletul ca un cireș în floare/ Și-n floarea lui tot soarele îl am…/ Sunt
mii de ramuri, și-o privighetoare/ Duios ea cântă-n fiecare ram…// Furtuni
ce-au smuls goruni din rădăcină,/ Trecură și prin floarea-i de zăpadă,/ Dar,
zbuciumându-i ramii ce se-nclină,/ Lui nici o floare n-a putut să-I
cadă!// O, Doamne, - azi, când nimeni nu
mai poate/ Să biruie-al ispitelor sudum,/ Când înspre iad duc drumurile toate,/
Iar înspre Rai mai duce-un singur drum.// Trimite-mi Îngeri, astfel să mă
poarte,/ Să nu mă întineze nici un greș,/ Ca, Sufletu-mi să Ți-l aduc, la
moarte,/ Îmbătător ca floarea de cireș!” (Vasile Militaru, Șoaptele
Îngerilor și Poemele Nemuririi, Ed. „Lumină
din Lumină”, București-1995)
Limba noastră
este Colindul divin al sufletului nostru frumos, pogorât din cerul diafan, nins
în dans de fluture peste graiul mirific al cetei de colindători, ce ne cerne
Dorul peste Patria dragă!
Nichifor Crainic
PRINOS
„Întâiul gând ți
se cuvine Ție,/ Putere creatoare,/ Tu care faci din patimi poezie/ Cum
zămislești din mlaștini stătătoare/ O candelă de nufăr argintie/ Din care-și
urcă flăcările line/ Feștilele de galbene stamine.// Întâiul dor ți se cuvine Ție,/ Întâiul dor de-a mă desface-n soare/
Sub auria razelor ninsoare/ Ca floarea unui crin/ Când mugurul se sparge, de
frumusețe plin.// Întâiul cânt ți se
cuvine Ție,/ Întâiul cânt cu care, - șoptit pe jumătate/ Ca un suspin de boare
ce-n ramuri se destramă, -/ M-a uluit în poala-i de ierburi aromate/ Natura
mamă.// Întâiul imn ți se cuvine
Ție,/ Putere creatoare, -/ E-n el credința din copilărie/ Și-o inimă
tremurătoare.// Când roadele grădinilor se coc/ În
iunie, la-ntâiul verii foc,/ Ușor înrumenite și brumate/ Pe jumătate,/ O văd pe mama, paznică fierbinte/ A unei
datini sfinte:/ Cucernică adună-ntâiul rând/ De poame coapte.// Și murmurând/
Icoanelor misterioase șoapte,/ Tămâie îndelung și luminos/ Al ramurilor pârguit
prinos/ Și iese ca și mine-n dimineți/ Duminicale,/ O Doamne-n cinstea
rodniciei Tale/ Să-mpartă-ntâmplătorilor drumeți.” (Nichifor Crainic, Poezii Alese 1914-1944, Ed. „Roza Vînturilor”, București , 1990)
Mireasma limbii dacoromâne e un nard de zâmbet în
lumină! E un grai seraphic ce se prelinge ca un arcuș de vioară peste întinsul
albastru al izvorului cristalin! E o mistuire de ruguri de dor! E o plutire
muzicală în care firea noastră se înfrumusețează!
Gheorghe Stănescu
CĂRȚILOR
„Și ziua și noaptea, din trecut și din dor,/ în rafturi, pe mese, pe
pat, pe covor,/ puse în teancuri, neglijent răspândite,/ purtând pe coperte
titluri cu ispite,/ cărți de mult citite, cărora vă cunosc/ mireasma de ismă,
de salcâm sau de mosc,/ îmi veniți fugare, ori fără de grabă,/ cărți de care
gândul dornic mă întreabă…// Cum zădăresc țâncii câinii prin uluci,/ să-mi
întărâtați, voi veniți, năluci,/ teama să nu urc gol spre constelații,/ iubirea
de slovă și setea de spații.// Ziua eu vă caut, noaptea voi veniți,/ cărți de
care anii mei sunt jinduiți:/ cărți în crinolină, cărți ca o pădure/ cu
răspunsuri clare la întrebări sure/ sau moarte răspunsuri la întrebări vii,/
cărți pentru o zi sau pentru chilii,/ cărți cu zmeurișuri încă neculese,/
simple ori gătite ca niște mirese,/ cărți pentru o vârstă sau pentru o viață,/
porți ce deschid calea să te schimbi la față,/ cărți răzvrătind sensuri ori
țesând subtile,/ doar cu o gândire sau cu multe file/ straie să-și îmbrace omul
goliciunea,/ cărți, sfinte ca pâinea și ca rugăciunea!” (Gheorghe
Stănescu, Jurnal din Prigoană, Ed.
Venus)
Limba noastră milenară e un cer coborât în fiece
petală! E un surâs picurat în mărgăritare de rouă! E o făptură albă în care s-a
pogorât întreaga lumină ce ne tresaltă în joc sau în cântec!
PENTRU EA (Versuri: Grigore Vieru; muzică: Ion
Aldea-Teodorovici)
„Pentru ea la Putna clopot bate/ Pentru ea mi-i
teamă de păcate/ Pentru ea e bolta mai albastră/ Pentru limba, pentru limba
noastră. // Pentru ea ninsori se cern din spații/ Pentru ea puternici sunt
Carpații/ Pentru ea e caldă vatra poamei/ Pentru limba, pentru limba mamei.
Dumnezeu prima oară/ când a plâns
printre astre/
El a plâns peste țară/ Cu lacrima
limbii noastre.//
Pentru
ea noi văruim pereții/ Pentru ea mai sunt răniți poeții/ Pentru ea cresc
florile visării/ Pentru limba, pentru
limba țării.” (Nu
uita că ești român! Cântece și poezii patriotice, Ed. Agaton, Făgăraș-2018)
Limba noastră dacoromână e Colindul Nașterii
și renașterii Românilor!
Sufletul ne
vibrează într-o stea pelungă de Dor.
Pe
cerul sufletului ninge diafan cântarea Mamei Maria!
Peste omătul inimii se văd urmele Magilor,
din darurile cărora s-au răspândit aur, smirnă și tămâie!
Petru Cărare (n.1935),
poet, prozator, publicist și dramaturg din Basarabia Valahă. A fost redactor la două publicații basarabene, dar pentru
că a fluturat Drapelul românismului a fost exilat la Telenești, să,” se
învețe minte a mai vorbi românește”. În anul 1972, la două săptămâni de
la apariția volumului de poezie, „Săgeți”, volumul i-a fost retras
din librării, iar autorul pus pe lista scriitorilor interziși. În anul 1990,
cartea a fost completată și reeditată. În 1997, i-a apărut volumul, „Eu nu mă las de limba noastră, de limba
noastră cea română.”
NU MĂ LAS DE LIMBA NOASTRĂ
„De-o
fi cumva să fim vreodată/ Loviți de sus de-o soartă strâmbă/ Mai bine muți o
viață toată/ Decât lipsiți de-a noastră limbă.
De-o alta nu-mi șoptiți întruna/ Nu mi-o
strigați pe sub fereastră,
Părerea mea nu se mai schimbă,/ Eu nu mă las de limba
noastră. //
Cât
timp în lumea zgomotoasă/ Va fi suflare omenească,/ De-a pururi sfântă și
frumoasă/ A noastră limbă să trăiască!
Sortită-n veci de-a nu apune/
Cu-a sa rostire-nalt măiastră/
Mereu
sub soare să răsune/ Ca o cântare limba noastră.//
Deci vrerea mea sub zarea albastră/ S-o știe
lifta cea păgână/ Eu nu mă las de limba
noastră/ De limba noastră cea română.”
Din susur de izvor, din luciri de rază, din
miresme de flori, din șoapte de dor, din albastru de cer, din verdele ierbii,
din zumzet de albină, din tril de ciocârlie, din zbor de rândunică, din leagăn
de mamă, din freamăt de codru, din splendoare lirică, din sânge martiric, din
aură sfântă, din binecuvântare divină, din potirul cuminecării, din grâul
înfrățit, din toate acestea frământate și dospite de zei s-a rumenit pâinea și
s-a limpezit vinul graiului Limbii dacoromâne!
Preot
– martir Ilie Imbrescu (1909-1949)
Ilie
Imbrescu a primit lumina zilei la 26 Aprilie 1909, în comuna Dalboșet,
Caraș-Severin, din lumina părintească a tatălui-preot, un înflăcărat luptător
naționalist împotriva asupritoarei dominații maghiare. Și-a luat cu brio
Licența în Teologie în anul 1932, apoi s-a înscris la Doctorat în cadrul
Universității din București. În anul
1934, a fost hirotonit preot în Catedrala din Constanța, pentru Catedrala
Sfântul Gheorghe din Balcic, cetatea adorată de Regina Maria. După
smulgerea Cadrilaterului de către bulgari în anul 1940, s-a transferat în
București, la Biserica Icoanei, apoi la cea din Boteanu. A fost întemnițat
religios la Jilava în anul 1948, apoi la Aiud, ca urmare a sprijinirii
organizației „Salvarea Neamului”.
Condițiile de exterminare din Zarca – celula morții i-au adus cununa muceniciei
în Sâmbăta din 19 Noiembrie 1949.
CONTUR
„Calmă, pe culme, viața/ Soarbe adânc din amiază,/ Cântec de pace lumina
– / Cine cu mine veghează?// Harul, esență-n mistere,/ Crește cu eul de-o
seamă/ Forma desprinsă din mine – / Cine pe nume mă chemă?// Domnul, mi-a dat
însoțire/ Cosmica floare ce-n artă/ Pururi să-mi fie ecoul – / Omul să nu ne
despartă!” Aiud 2-3 August
1948. (Preot Ilie Imbrescu, Poezii din
Închisoare, Ed. Bonifaciu-București, 2000)
„Făuritor de armonii perfecte, liră ce
lucește printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mult mai mult decât un
vates*, un poet cu religioase
funcții, un profet al poporului său.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană.” (conferință la sala Dalles, în anul 1941-Vates
– în limba geto-dacă, se tâlcuiește profet).
Ultimele versuri ale Luceafărului Mihai Eminescu
„Sunt ultimul romantic al țării mele sfinte,/ Vă spun la
despărțire doar câteva cuvinte;/ Eu am
cântat natura, și tei și flori albastre,/ Iubirea
Țării-am pus-o, în inimile voastre,/
Mă duc și las în urmă, o prea frumoasă țară,/ Pe care s-o cinstiți, n-o faceți de ocară!// Copii ai Sfintei Dacii, feciori de daci și geți,/ Cântați în mii de versuri, de
barzi și de poeți,/ Feciori ai lui Zamolxe, ai Geei popor sfânt!/ Să nu lăsați străinii să ia acest pământ!//
Eu plec pe alt tărâm, să mă-nsoțesc cu
zeii,/ Voi, pe pământul țării, să vă
purtați ca leii!/ Luceafăr
strălucind în pagini literare,/ Asupra voi veghea, cu
razele-mi astrale,/ Pribeag nu voi mai fi bătut de mii de gânduri,/ Doar
flori de tei, de-asupra-mi, s-or cerne rânduri, rânduri!”
Limba
noastră – pelasgo-dacoromână o cântă și-o grăiesc clipă de clipă pământul și
cerul, florile și apele, munții și dealurile, câmpiile și păsările, pădurea și
codrul, animalele și vântul, ploaia și soarele, iarba și spicul, ziua și
noaptea, crucea și clopotul, curcubeul și aurora, cântul și jocul, doina și via,
portul național și legenda, artiștii și rapsozii, preoții și poeții, filosofii
și teologii, cinul monahal și copiii, colindul și rapsodia, Tatăl, Duhul,
Hristos și Fecioara Maria!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
29 Decembrie 2023
+ Sf. 14.000 de prunci
uciși din porunca lui Irod, Sf. Mc. Marcel și Tadeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu