sub
semnul golemului
~*~
și
eu am trăit sentimentul sărbătoresc al lumii
și
am primit cu aplauze fiecare tiradă a omului sincer
fiecare
zi avea aceeași culoare se mergea pe aceleași trotuare
pentru
ca nimeni să nu cunoască ideea de înfrângere
oameni
în alb dădeau binețe celor care nu se născuseră
se
iubea chiar în avans pentru ca melancolia să plece să plece
fiecare
se simțea răsplătit pentru existența sa abisală
eu
nu am crezut niciodată că voi avea o existență abisală
plonjând
ca spiderman dintr-o realitate într-alta
trebuind
să aprind candele de zăpadă
pentru
cei care nu știu să patineze în orizontul palid
pentru
cei care n-au băgat de seamă cum piatra
din
capul unghiului acoperă lumea și-o strânge la sine
sub
semnul golemului primordial trăiesc metafizic
numai
din flacăra imaginației și trec pe roșu aprins
ca
deplasarea spre sine însuși a omului singur
aidoma
yoghinului în meditația transcedentală
anihilat
de cunoașterea de sine câteva sute de ani
niciodată
nu mi-am imaginat
că
va trebui să fac salturi atât de bruște
încât
să se schimbe după mine
starea
vremii ori fenomenele cosmice
aflând
mai multe despre mine de pe pânza
în
culori pastelate a unui pictor expresionist
dând
ceasul mai înainte sau mai înapoi
pentru
ca fiecare meridian să treacă exact
prin
inima desăvârșită a omului nerenascentist
care-și
respectă cuvântul dat cu o mai mare punctualitate
decât
s-ar așeza în șezlong să citească ultimele știri despre sine
geometria
sentimentului nu poate fi explicată prin formule alchimice
neputând
explica viața păstoasă din pomul sacru
trăiesc
fiecare zi ca pe ultima zi
în
care mai pot fi condamnat la moarte
am
fost cerșetorul care-ți repetă adevărul din ceașca de cafea
și
de când nu mai există zaț în ,,nova brasilia’’nu mai există adevăr
cuvintele
se pierd în moina atemporală
în
liniștea deasă iarba se rărește
lumea
pășește cu atenție și cu teamă
peste
straturile cu mărar și de pătrunjel
ca
și când s-ar fi afla în permanentă amenințare
pe
un câmp minat în expansiunea și rivalitatea imperiilor
lumina
palidă poposește pe chipuri tremurate
se
îmbracă în haina tristeții de copil
singura
rațiune de a fi
este
revelația jocului printre oamenii mari
toți
vor să câștige
toți
vor să intre prin ușa lui apollo
metalică
de
la templul din vis zidit
între
mine și lume
și
să crească acolo
~*~
cătălin
afrăsinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu