LUPUL – HERALDICA REGALĂ A DACILOR NEMURITORI
„Lupii
s-adună în haite și urlă a jale la lună
Buciumul luptelor noastre din creste în
creste răsună.”
(Maica Teodosia –
Zorica Lațcu)
Figura unei hărți întipărită pe pământul dăruit
jertfei milenare străbune trebuie să reflecte întotdeauna cerul învierii strămoșilor noștri, ca un iconostas brodat întru dăinuirea Neamului!
Pământul
părintesc – Vatra străbună rămâne permanent sub oblăduirea TATĂLUI ceresc!
Întru
Pământul străbun și Cerul viu rămâne o continuă legătură de identitate și
existență!
Lanțul Munților
Carpați, imensa Câmpie daco-română,
nesfârșita curgere albastră de fluvii și râuri ori Codru - Împărat pot fi, după împrejurări, Altar și Cetate de
apărare, dar și Turn de atac.
Oricine gândește verdele PĂMÂNT
geto-daco-român ca unitate albastră de Cer – adică o CETATE naturală inespugnabilă,
„îl vede pornind de la un podiș central
ce e înconjurat de munți străbătuți în curmeziș de ape, munți înconjurați și ei
de câmpii străbătute doar de ape ca de drumuri, până la apele de graniță,
câmpii constituind un spațiu sacru jur-împrejurul Cetății.” (Mircea
Vulcănescu, Dimensiunea Românească a
Existenței, Fund. Culturală Română,Buc. 1991)
În sanctuarul pelasgo-geto-dacic,
neadormitele vestale deapănă veghea lor aprinsă la pâlpâirea Focului, dar și la urletul Lupilor: două mari simboluri sacre și
regale ale Dacilor-Lupi.
Mâinile lor serafice, neodihnitoare,
sacerdotale și binecuvântătoare hrănesc fără încetare, flămânda, însetata, dar
purificatoarea flacără a Focului etern, dantelând apoi, broderia de nea ca într-o
feerie de basm, neîmblânzita chemare de veghe a neînfricaților Lupi albi.
Zorii îmbujorați se hârjonesc printre fulgii
omătului așternuți ca o mantie peste pământ. Cetatea dacică, măreață ca o
Catedrală ortodoxă îmbrățișează somptuoasa întindere albă. Arborii, copleșiți
de chiciură, scânteiază ca o uriașă Corolă de candelabre.
Singură neaua luneca nestingherită între
pământul amorțit și cerul surâzător. În răstimpuri, când viscolul își mai muia
o țâră glasul, se auzeau aproape și în depărtări urletele prelungi ale Lupilor
negri.
Euforia Crăciunului,
întoarsă spre nostalgia Patriei dragi, a Vetrei străbuno-milenare când Nașterea e totuna cu Învierea, se ponderează serafic, subtil
și tainic în dăinuirea Dacilor-Lupi.
Lupul, animalul frumos, dârz și fabulos privește Ziua, dar vederea lui luminează Noaptea. Lupul este așadar, un simbol al
luminii, al soarelui, al strămoșului mitic, al temerarului luptător get, al eroului
traco-dac care s-a încununat permanent cu mitul, cu taina, cu legenda.
Lupul
este înzestrat cu forță, putere, instinct rar întâlnit, sprinteneală,
înțelepciune, repeziciune și rezistență în alergare. Are multă răbdare și
strategie de conducător înzestrat. Este ingenios, îndrăzneț, cu o tehnică
deosebită. Are atât plan de luptă, cât și de apărare.
Toate simțurile lui principale, instinctul, auzul, văzul, mirosul sunt extrem de dezvoltate,
stăpânindu-le pe o arie destul de mare și cu o dexteritate neîntrecută de
altcineva. De nimeni!
Lupul
privit (citit) și din stânga și din dreapta se asumă ca un caracter de
nezdruncinat!
Lupul
se pare că se cheamă numelui său. Este o făptură misterioasă: alb, negru,
cenușiu, cu ochi mari, luminoși, pătrunzători, în care parcă se joacă apele
cerului ori fulgii de nea ce se hârjonesc într-un joc copilăresc, precum dulăii
ciobănești de la stână.
Pașii catifelați înfundați în șoapta
urmelor alungă fiorii vânatului și dăruie cavalcadei lor buciumul senin de atac
și izbândă.
În urma pașilor vânătorilor, vin femelele cu
puii curioși așezându-și tabăra expediționară de sub care, nu peste mult timp,
va cuteza un firicel de iarbă să dea binețe împrejur, iar deasupra peste
crengile copacilor în care se vor înfiripa mugurii verzi se iasă unda unui
caval de buhă.
Când lupii nu vânează se întâlnesc cu
oamenii pașnici, se privesc curios, cu admirație în semn de salut, iar căprioarele
se întorc din drum, când lupoaicele își alăptează odraslele enigmatice.
Totul pare armonie dacică: luciri de zori
îmbujorate, raze dalbe de nea pogorând ca lumina peste vitraliile unei
Catedrale gotice, foșnetul de borangic al ierbii, leagănul mlădios de codru,
surâsul albastru de Voroneț, strigătul de corb, trilul de cocoș, cântec și joc,
ca la marele-nceput.
Lupul știe toate calitățile și defectele
animalelor pe care le vânează sau cu care se înfruntă și deseori le admiră. Ei
nu atacă niciodată femeile, copiii și bătrânii. Fiecare confrerie își are
Liderul ei, pe cel mai războinic dintre ei, iar conducător onorific, rămâne
lupul cel mai bătrân.
Confreria este organizătă după capacitățile
luptătoare ale fiecărui lup. Unul este cercetaș, altul pândar, altul dă alarma.
Se împart înșiruiți la o anumită distanță unul de altul, în funcție de vânat și
hăituiesc prada de la unul la altul, ca și cum ar preda ștafeta, de pe șes
înspre altă grupă ce se află pe culme. Primul care a gonit prada, după ce o
predă următorului se reface ușor și tot așa până la izbândă. Cercetașul,
pândarul merg foarte prudent și fără zgomot. Folosesc târâșul.
Ajuns în zona de observație, pândarul stă
nemișcat atâta timp cât este nevoie. De la câteva ceasuri până la o zi
întreagă. Deseori haitele alb-negre-cenușii folosesc încercuirea vânatului.
În familia carnasieră, lupii sunt credincioși
lupoaicelor lor. Ei rămân uniți pe viață. Nu practică concubinajul și nici
divorțul. Au fost cazuri când copii-prunci abandonați nu de mame, ci de individele
care i-au născut în grabă, iar din ticăloșia lor i-au aruncat în pădure, au
fost înfiiați și alăptați de lupoaicele-mame
fidele.
Pe om
îl atacă doar în împrejurări extreme.
Lupii tineri au mare grijă de părinții lor
bătrâni, ajutându-i, ocrotindu-i și procurându-le hrana.
Când cade rareori într-o capcană, demnitatea
firii lui cutezătoare îi cere se se lase prins de viu fără a se împotrivi: „poate fi legat, i se poate pune botniță și
poate fi dus apoi unde vrem, fără ca el să îndrăznească să dea nici cel mai mic
semn de furie sau chiar de nemulțumire.” (Georges Louis Leclerc de Buffon, Pagini din „Istoria Naturală”, Ed. Ion
Creangă, București-1981, p. 95)
Lupul
este sinonim cu Dacul războinic, care are aceleași calități rare și însușiri
deosebite!
Lupul este cel
mai fidel animal dintre toate exemplarele regnului animal al lumii create!
Lupul este
singurul animal din lume care nu acceptă dresajul, rămânând integru așa cum geto-dacul
luptător nu renunța la libertatea, la moșia, la adevărul, demnitatea și cerul
lui!
După marele Strabon (63 î.Hr.-17 d.Hr.),
geograf și istoric geto-dac, geto-dacii s-au numit mai întâi daoi.
Sciții așezați la est de Marea
Caspică purtau și ei numele daoi. La
fel cimerienii care erau o seminție
traco-frigiano-iraniană. (Strabon VII, 3,12; XI, 508, 511-512) Hesychius în
tradiția consemnată de el, confirmată și de Kretschmer, ne informează că
termenul daos era numele frigian al Lupului.
(Franz Hancar, „Hallstadt-Kaukasus. Ein
Beitrag zur Klarung des Kimmerrierproblem” Mitt. d. Oesterr. Gesell. f.
Anthropologie, Ethnologie u. Prahistorie, 73-74, 1947; P. Kretschmer, Einleitung in
die Geschichte der griechischen Sprache, Gottingen, 1896).
Geții,
Dacii și Sciții, marea parte a Tracilor
se numeau Dahae și daoi, care derivau din aramaica,
respectiv traca iraniană saka, dahae, care semnifică lupul. (H. Jacobsohn, Arier und Ugrofinnen, 1922; P.
Kretschmer, „Zum Balkanskythischen”
Glotta, XXIV, 1935)
Numele trac al războiului era Kandaules, iar cuvântul Dhaunos,
însemnând lup. (J. Pokorny, Indogermanisches Etymologisches Worterbuch,
Berna, 1951; G. Kazarow, Zur Geographie
des alten Thrakiens, Klio, XII,
N.F. IV, 1929)
Așezarea înfloritoare situată între Dunăre
și Haemus, în Moesia Inferior Daous-dava,
însemna de fapt vestita și inespugnabila Cetate a lupilor. (Ptolomeu, III,
10,6;W. Tomaschek, Die alten Thrakern
Sitzungsberichte Akad, Wien, 130, 1893)
Hyrcania care se întindea la sud de Marea
Caspică, numită în aramaică Vehrkana –
Varkana se numea de fapt „Țara
lupilor”, după rădăcina traco-iraniană vehrka, care înseamnă lup. La rândul lor triburile scite se
mai numeau și hyrkanoi = lupi, iar
în Frigia exista tribul Orka – Orkoi.(Kiessling,
PW, IX; R. Eisler, Man into Wolf,
Londra, 1951)
Lycos
în străbuna limbă dacică însemna lup.
În Asia Mică exista așezarea Lycaonia –
Lucaonia, iar în Arcadia se afla tribul lycaonilor. Să mai amintim și de existența lui Zeus Lykaios arcadianul și de Apollon
Lycagenetul (cel născut din lupoaică). (Heraclit din Pont, Fragm. Hist. Gr. 218; R. Eisler, Man into Wolf; A.B. Cook, Zeus, I Cambridge, 1914; Plinius, Hist. Nat. VII, 19)
Vecinii lycaonilor, hirpinii au împrumutat numele de la hirpus – lup. La poalele muntelui Soracte trăiau hirpii sorani – „lupii
din Sora”. Au existat numeroase
triburi cu nume de lup în multe regiuni, țări, precum Alemania, Anglia,
Irlanda, Danemarca, Suedia, Elada, Persia, India, Spania, precum Loukentioi și
Lucenses în Calaecia celtiberică. (R. Eisler, Man into Wolf, Londra, 1951; E. Arbman, Rudra, Uppsala, 1922; G. Widengren, Hochgottglaube im alten Iran, Uppsala – Leipzig, 1938; Stig
Wikander, Der arische Mannerbund; Richard
v. Kienle, „Tier-Volkernamen bei
indogermnischen Stamme – Worter und Sachen, 14, 1932)
Așadar, dintru început numele Geto-Dacilor era asociat cu „cei asemenea lupilor.” (E. Lozovan,
„Du nom ethnique des Daces – Revue
Internaționale d-Onomastique, 13, 1961)
Se presupune astfel, că poporul dac își are
numele de la un strămoș mitic care se manifesta prin virtuțiile sale deosebite cu
însușirile Lupului – animal superior
celorlalte viețuitoare din acelaș regn, având deci o semnificație religioasă.
Adolescenții daci, pe durata probei inițiatice de un an de zile trebuiau să
trăiască retrași în munți, fără a fi văzuți și hrănindu-se din vânat.
După legile hittite, ramură aleasă a
tracilor, haiducul – justițiarul
dreptății, într-un regim tiranic se numea lup.
(Ungnad). Oracolul din Delphi se afla sub protecția lui Lykoreus – Zeul-lup. ( P. Kretschmer, Der Name der Lykier, 1952)
Inițierea militară a războinicilor
geto-daci, sciți ori traci consta în transformarea rituală a luptătorului în
totemul său, respectiv în lup, asimilând magic comportamentul acestuia.
DECEBAL – Marele LUP,
unul dintre cei mai legendari regi ai Geto-Dacilor era cel mai iscusit în
vremurile de pace care erau scurte, dar cel mai aprig în timp de război,
atacând furios pe dușman, nimicindu-l și retrăgându-se la timp ca valurile mării
învolburate undei de reflux. Dio Cassius, mărturisea că Decebal – Regele lup, „a fost
dușmanul cel mai de temut pentru romani.”
Numele etnic al triburilor Geto-Dacilor, sciților, tracilor derivă de la epitetul ritual al
unei confrerii războinice numite LUPI.
Luptătorul-lup devenea un războinic neînfricat în măsura în care împărtășea
comportamentul totemului său. Dacii erau conștienți de raportul între lup și
război. Dovadă simbolismul drapelului lor. Este arhicunoscut faptul că, Flamura
nemuritorilor geto-daci era reprezentată de un lup cu corp de dragon, ca
heraldică regală. (Vasile Pârvan, Getica,
o protoistorie a Daciei, București, 1926)
Dacii
– Lupi s-au impus pe scena istoriei mai ales în timpul marilor lor regi,
împărați, precum Dromichaites, Burebista, Decebal și Regalianus,
când unitatea și organizarea politică a regatului, imperiului era la apogeu,
putând mobiliza ușor, o armată de 200
000 de luptători războinici. Era
triumful tinerilor LUPI neînfricați. Iulius Cezar, Domițian, Vespasian, Traian,
Aurelian au înțeles foarte bine ce pericol reprezenta pentru ei, războinicii –
lupi ai Geto-Daciei.
Începuturile Creștinismului hristo-apostolic
pe teritoriul Daciei noastre este legat de prezența Lupului. Sfântul Apostol
Andrei – Cel întâi chemat, venind
la îndemnul Mântuitorului Hristos în Sciția și-a început propăvăduirea printre
dacii zalmolxienii și lupi. Poposind pe plaiul dobrogean într-o pădure virgină
unde nu îndrăzniseră decât apele celor
nouă izvoare și tagma lupilor, Apostolul
Andrei și-a clădit Altarul într-o
peșteră care-i va purta numele în eternitate.
Simțind prezența unui Sfânt, a unui Mare-lup,
lupii s-au adunat în jurul lui cu oarecare temere, apoi la cuvântul certător și
mângâietor al Apostolului, care „lega
gura lupilor”, aceștia l-au îndrăgit fără să mai săvârșească în acea vreme pagube
însemnate oamenilor.
„Poate
că tocmai în această sintagmă „lega gura
lupilor”, se ascunde unul dintre
cele mai tulburătoare adevăruri legate de începutul predicii sale în
teritoriile „lupilor”, fiindcă
dincolo de înțelesul imediat al acestor cuvinte, se găsesc semnificații mult
mai profunde.” (Dumitru Manolache, Andrei,
apostolul Lupilor, Ed. Anastasia, București-2000)
Savantul Istoriei religiilor, Mircea Eliade, afirma că, „poporul român s-a născut creștinește „sub semnul Lupului”, fiind așadar
predestinat luptelor, războaielor, invaziilor, dar și biruinței.
În calendarul vârstei mele m-am întâlnit de
două ori cu lupul. Prima oară pe la vîrsta de 4-5 ani, aproape de casă, la cca.
300 m, iarna. Erau doi lupi albi care mergeau la trap în direcția lor. Abia
ne-am salutat. A doua oară mă aflam în Pădurea
Stârmina, situată la 3 km, de casă. Și părinții mei aveu o moștenire în
acea pădure. Eram în vacanța de vară, cu pieptul gol ca un adevărat dac, la 25
de ani aveam plete lungi pe umeri. Mergeam să beau apă de la o veche fântână
din lemn, făcută de bunici. Domnia sa,
LUPUL era alb cu pete gri, lungit pe
fântână la răcoare.
M-am oprit la circa 7 m, de el. M-a fascinat...
El a coborât ușor de pe fântână, s-a uitat la mine câteva clipe, apoi a plecat.
Abia atunci mi-am amintit că aveam la spate, prinsă de cureaua lată o bardă, cu
care tăiam lemne de alun, araci pentru grădină.
Marele luptător anticomunist – un adevărat Lup al Munților Făgăraș – Ion Gavrilă-Ogoranu, pe care am avut
bucuria să-l cunosc, a fost liderul unei grupări de rezistență armată între
anii 1948-1955, în Masivul Făgăraș. Potera roșie nu l-a prins și nici nu l-a
rănit. Ne-a lăsat mărturii, despre faptele sale eroice și ale camarazilor în
cele 7 volume „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, dar ne-a introdus și în satul
copilăriei Gura Văii, prin cartea Întâmplări din Lumea lui Dumnezeu,
în care rezervă un capitol lupilor și cele 20 de ilustrații realizate de Simona
Bucan.
„...De
te întâlnești cu ei, să nu te arăți cu frică. Să te uiți în ochii lor. Să
cânți. Să nu fugi, nici înainte, nici îndărăt...Să cauți întruna să fii tu mai
sus ca ei, pe o ridicătură, o movilă, un deal.
Lupii vin și dau
roată pe departe de văd cum stă treaba și știți cum vin? Pe burtă. Târâș pe
burtă, una cu pământul, de nu vezi nimic. Unul din ei, care-i mai slab, vine de
unde bate vântul, anume să-l simtă câinii. Când l-au simțit fuge și-i atrage
cine știe pe unde și atunci vin ceilalți pe altă parte și-și fac de cap...Lupul
are răbdare, nu-i sare țandăra așa iute ca ursului.
Și o zi întreagă
stă la pândă de departe și te iscodește ce faci... Lupii umblă mult, se duc
departe, apoi iar se întorc... Să vedeți cum lucrează haiticul iarna. Pornesc
așa ca la război, în linie îndoită ca o potcoavă cu vârfurile înainte, și așa
bat câmpurile și hățișurile... Nu mai scapă nici iepure, nici căprioară pe unde
trec.” (Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din Lumea lui Dumnezeu, Ed.
M.C. București-1998)
Tehnica de atac, de luptă a lupilor „ca o
potcoavă cu vârfurile înainte” a fost deseori folosită de Marii Lupi Daci: Tomyris, Dromichaites,
Burebista, Decebal, Basarab I, Mircea cel Mare, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare,
Radu de la Afumați, Mihai Viteazul, Ioan Vodă-Viteazul ...
LUPUL
CARPATIN
„Eu și ortacii înfruntam vijelia în codru carpatic/ Romanii
în graiul lor barbar îmi ziseră: lup
singuratic./ Zile și nopți de veghere am stat înarmați la hotare,/ Unde
Alitul străvechi se pogoară din munți în vâltoare./ Decebal Craiul ne-a pus să oprim oștirea romană,/ Sub lovituri de
balistă să stăm neclintiți, ca o stană./ Vulturul s-a săturat de stârvuri
dușmane și-n vale/ Crunte curg apele-n spume și vuiet adânc dau în cale./ Lupii
s-adună în haite și urlă a jale la lună/ Buciumul luptelor noastre din creste
în creste răsună.
Unul și unul ortacii căzură, străpunși de
săgeată,/ Singur rămas-am de strajă cuprins de mânia turbată/ Și apucându-mi cu
sete în pumnii de criță, securea,/ Peste vrăjmașii cei mândri, urlând,
prăvălit-am pădurea./ Iată că mor neînfrânt, cu securea cea bună în mână/ În
prăvălire năpraznic vuiește pădurea bătrână/ Nu mă vor duce romanii, legat de
trufașele care/ Slobod, precum am trăit, mă voi duce în umbra cea mare.
Sângele meu, pic cu pic, se va scurge în
țărâna iubită./ Vino, prietene lup,
și-mi sfâșie carnea slăbită;/ Tu ești doar o fiară din munți în care-am
trăit o viață/ Ție îți dau să-mi sfâșii mădularele până nu se oprește/ Colții
și ghearele tale, și limba de sânge flămânde/ Decât robia romană și biciul – cu
mult sunt mai blânde...” (Zorica Lațcu –
Teodosia, Poezii, Precuvântare de
Arhim. Teofil Părăian, Ed. Sofia,
București, 2000)
Eseu închinat în mod expres alesului meu prieten
dac Gheorghe Șerbănescu, precum și
tuturor Dacilor-Lupi de
pretutindenea.
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
4 Februarie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu