ma
doare Romania, ma doare lumea
Ana
Blandiana
Discursul Anei Blandiana la ceremonia de acordare a
Premiilor Prințesa de Asturias pentru Litere 2024
In Oviedo 25 octombrie 2024
Majestățile Voastre,
Altețele Voastre Regale,
Distinși membri ai Fundației Prințesa de Asturias,
Membri ai juriului,
Excelențele Voastre,
Stimați colegi laureați,
Doamnelor si Domnilor,
Prieteni,
Ca întotdeauna când mi s-a întâmplat să
iau un premiu, primul meu gând a fost la Platon si la cununile de lauri pe care
le recomanda pentru poeții alungați apoi din cetate.
Al doilea gând a fost pentru țara mea.
Așa cum, atunci când cresc, copiii săraci
trebuie să se-întoarcă mereu să-și ajute familia, trimițând pachete și bani,
ținându-i pe cei mici la școală, orice împlinire mă întoarce acasă spre locul
de unde am pornit, un loc care în istorie se numea Dacia Felix, cea cucerită de
Împăratul Traian, dar în basmele românești este numit „locul în care se bat
munții în capete”, un loc așezat între mai multe imperii dușmane si dușmane
intre ele, căruia dintre toți vecinii numai Marea Neagră nu i-a vrut niciodată
răul. Latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului,
ne-a singularizat și ne-a dat, o dată cu conștiința că suntem altfel decât cei
din jur, sentimentul singurătății în istorie. Un sentiment care nu mi-a permis
niciodată să mă desprind, să mă înstrăinez, dar care a germinat, ca pe o
soluție de supraviețuire, poezia.
Dar și gândul la Platon și gândul la țara
mea mă obligă să mă întreb, în acest moment de uimitoare așezare a poeziei sub
reflectoare, care mai este, care mai poate fi, legătura dintre poet și
ceilalți, dintre poezie și societate, care este rostul poeziei în această lume
a noastră secularizată, tehnicizată, informatizată, mondializată.
Enorma onoare pe care Fundația Prințesa de Asturias
mi-o face premiindu-mă pentru poezie poate fi considerată, oare, o dovadă a
importanței capitalului de speranță pe care poezia îl mai reprezintă în această
lume? Mai precis, poate oare „acel ceva plăpând , înaripat și sacru”, cum
definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant?
De fapt, întrebarea, pe care nu mi-o pun
pentru prima dată, este „Poate poezia salva lumea?”, iar răspunsul meu, timid
dar afirmativ, e sprijinit pe uimitoare întâmplări .
Oricât ar părea de incredibil, în
deceniile cinci si șase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din
România a avut loc o adevărată rezistență prin poezie. Primul Memorial al
Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereții și tavanul acoperiți în
întregime cu poeme născute în detenție. În lipsa creionului și a hârtiei,
interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl
gândea, cel ce îl memora și cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, și
totuși, în aceste condiții dure, mii de poeme au fost compuse și au reușit să
treacă din celulă în celulă și din închisoare în închisoare. Toate cărțile de
memorii ale deținuților politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul
transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare
in alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor
eliberați a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeți sau cu
autori doar presupuși adesea greșit, într-o adevărată simfonie a rezistenței spirituale,
a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei.
Iată o dovadă că, în condiții extreme, când își simțeau periclitată esența,
oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie
se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocați de represiune, oamenii le
căutau, le găseau si le respirau pentru a supraviețui. Pentru că poezia nu
vorbește despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în
care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei
provine din verbul poiein care înseamnă a construi.
Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de
spaimă, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de
indiferență, de vidul rămas în locul credinței, de excesul de materialitate și
de consum, de deficitul de spiritualitate? Andre Malraux, autorul Condiției
umane, spunea că „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar, dacă
suntem poate prea obosiți și prea lipsiți de ardoare pentru religiozitate, nu
ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia?
Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboții vor
fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea
ce ei nu înțeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi,
trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înțelege niciodată
suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub
toate aceste veșminte, misterul care nu poate fi nici definit , nici înfrânt.
În mod evident, Theodor W. Adorno greșea când scria că „după Auschwitz a scrie
poezie e o barbarie”, din moment ce nu înțelegea că suferința nu interzice
poezia, ci o potențează, îi dă strălucire și sens. Un sens din care libertatea
este doar o mică parte.
La sfârșitul imperiului roman, care părea
să fie chiar sfârșitul lumii, creștinismul a adus vestea cea bună, evanghelia
iubirii aproapelui care, în pofida întregii istorii, a reușit să ne țină în
echilibru mai bine de doua mii de ani, până când, în secolul 20, ura (de clasă
sau de rasă, între femei si bărbați, între copii si părinți ) a preluat
controlul. Poezia modernă este expresia sfâșietoare a acestui dezechilibru
existențial.
Sunt fericită că pot să mărturisesc, în
fata unei săli pline de spanioli, importanța pe care a avut-o în formarea mea
intelectuală si spirituală exclamația lui Miguel de Unamuno „Mă doare Spania!”.
Am folosit suferința filosofului spaniol pentru sfâșierea țării sale ca pe un
punct de sprijin în universul de azi, în care națiunile se estompează în fața
ideologiilor, ca pe o ancoră în adâncul timpului la suprafața căruia mă lovesc
valurile mereu răzgândite ale post-modernității, cărora le rezist pentru că mă
doare Spania, mă doare România, mă doare lumea.
Prin țipătul lui Unamuno, descoperit în
adolescență și niciodată uitat, prin cele zece volume ale mele traduse in
spaniolă, răspândite in imensul spațiu hispanic, si prin onoarea din această
seară, datorată Universității din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de
Spania.
În această seară cu ecou privilegiat sunt fericită că
pot să-mi exprim recunoștința nu numai pentru premiul care mă emoționează și mă
tulbură, ci si pentru prilejul pe care mi-l dă de a spune si a face auzite
aceste cuvinte.
Premiul Prințesa de Asturias este altfel
decât orice alt premiu oferit poeziei pentru că în definiția lui se împreunează
misterul poeziei si misterul regalității, atât de straniu înrudite între ele
prin faptul că oamenii, fără să le înțeleagă și fără să știe la ce folosesc,
simt că ar fi mai puțin frumoși si mai puțin buni fără ele.
Vă mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu