BEN TODICA: 2024

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

În caleașca viselor trec iară

~*~

În caleașca viselor trec iară,

Preumblând prin lumea mea, hai-hui,

Pe cărări de iarnă și de vară,

Tot cătând ce fost-a, și-acuma nu-i.

Caut cărăruia către mica luncă,

Ce ducea în crângul presărat cu floare

Și pe-aceea care ușurel îmi urcă

Înspre dealul viei, care râde-n soare.

Pe acol’ umblat-am veri din zi în noapte

Eu, pruncuț de-o șchioapă și cu alți ca mine,

După colilie și frăguțe coapte,

După nuci și struguri, s-avem straițe pline.

Azi, mi-s înierbate lungile cărări,

Dulcile frăguțe cresc de-acum în voie,

Că la nimeni ele nu mai da-vor dări,

Doar la timpul care, trece anevoie.

Oare ce ne-am face fără visul care

Să ne-ntoarcă-n vremea Raiului lumesc,

Când pe drumul vieții, fost-am fiecare,

Îngereii clipei bunului ceresc.

În caleașca viselor trec iară

Cărărind prin vremea dulcelui trecut,

Unde, ca și-acuma, într-un miez de vară

Eu, cu alți de-o seamă, bine-am încăput.

Mircea Dorin Istrate.

***

La schimb

Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,

Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit,

Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,

Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.

Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere

Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,

Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit

Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.

Fă-mă dar, copil de-o șchioapă, rupt în coate și desculț,

Fără griji, fără necazuri, fiul ploii, ’nalt, slăbuț,

Și mai lasă-mi Doamne încă, să fac tot ce am tânjit,

Și la popa Vlaicu încă, uită-mă la spovedit.

Ș-apoi Doamne-a mele fie toate viile pe Coastă,

Zmeurișul din pădure, mura de pe Valea noastă,

Fragii toți de pe cărare, câpșunelele din Schini,

Toți cireșii plini de poame, rând la rând de la vecini.

Iar în toamne cucuruzul fript la foc într-o țepușă,

Baraboi aleși de mine, puși în jar, cu urechiușă,

Mere, pere, mari, zemoase, pruna dulce, parfumată

Și-nspre iarnă, cât mi voia, cea gutuie îmbrumată.

Vara, uită-mă la Vale cu o ceată de copii,

Toamna, tâlhărind de grabă toate nucile din vii,

Iarna toți, cu mic cu mare, săniindu-ne-n Ponoare,

Primăvara-n crâng de-acuma, culegând la lăcrămioare.

Cât vecia ține-mi Doamne clipa asta fericită,

Uită-mă în ea cu totul, vreme lungă, nesfârșită,

Eu ți-oi mulțumi de toate, în cuvinte mai de soi,

Și topi-m-oi în visare, într-un pat, cu paie moi.

Spune-voi la toți că fost-am în a Raiului Grădină,

Un pruncuț, cum și voi fost-ați preasmeriți și fără vină

Și că-n boaba unei lacrimi, ceea vreme dăruită,

O vom ține ne-ndoielnic, fie-mi clipă, tăinuită.

Cu ce am acum, vezi bine, e doar hâră sândăcoasă,

Dat-așa , la întâmplare, într-o clipă norocoasă,

Patimi multe, păcătoase, mai nimic adevărate,

Doritoare de avere, de putere și-ntinate.

Pe când tu, copilărie, ții în tine preacurat,

Vrerea ta e-ntotdeauna gândul bun, adevărat,

Tu ești crinul purității, oază verde-ntr-un pustiu,

Îngeraș venit din ceruri, gustul Raiului ce-l știu.

Mircea Dorin Istrate

***

Aducerea aminte

Tot mai des îl văd în minte pe-al meu moș îngârbovit,

Veghetor de-acum din ceruri, pus în Raiuri, la-nvechit,

Și mi-aduc cu drag aminte, cum, în toamne îmbrumate

Culegeam roada din câmpuri, umplând coșuri cu bucate.

Și cum încă-n bucurie strângeam strugurii din vii,

Iară el îmi da ciorchine dintre frunze arămii,

Și din nucul singuratic, ros de ploi și desfrunzit,

Îmi umplea trăistuța mică, nuci să am de... ronțăit.

Mai apoi, de prin pomiște, culegeam coșuri de mere

Și de pere moi, zemoase și de prune, o avere

Și la urmă, chiar la gata, cea gutuie îmbrumată

Ce ținea întreaga casă în mirosuri parfumată.

Doamne, câtă bucurie ne dădea roada bogată

Când știam c-om trece bine iarna lungă, înghețată,

Așteptând la rând să vină re-noita primăvară,

Că de-acol’ un pas mai fi-va, până-n calda ceea vară.

Uite-așa treceau pe-atuncea rânduri, rânduri, anotimpuri,

Cu speranțe, cu nodejdea, că în fel și fel de chipuri

Cărăream a vieții cale de cerescuri sorocită,

Mai în bine, mai în rele, dar tot timpul greu muncită.

Astăzi moșu-i la hodină, în umbrosul țintirim,

Unde-n lunga sa vecie ne așteaptă să venim,

Nu-i mai via, nici pomiștea, numai nucu-n fosta vie

E ca moșu-n priveghere, de pe Coasta lui...pustie.

Mircea Dorin Istrate

***

Desfătate nopți de vară

M-antrebat aseară vântul, ce bătea pe ulicioară,

De-am uitat cumva cărarea ce-o călcam odinioară

Când, în anii tinereții îmbiat de o chemare

Mă făceam luntre și punte să ajung la casa care,

La portița-i înflorată cu un rug de caprifoi,

M-așteptau doi ochi albaștri, și-ndulcite buze moi.

N-am uiat și nu uita-voi zile câte am sortite

Cele seri înfiorate, cele clipe fericite,

Când eram într-o visare doi copii smeriți, curați,

Ce-am trăit atunci în Raiul cu de toate, îmbuibați,

Ca să țină bine minte, câtre zile vor avea,

Că nimic n-a fost pe lume mai frumos, ca clipa cea.

Vântule, acum degeaba înierbata ulicioară

Tot mi-o bați cum mai făcut-ai, mai cândva, odinioară,

Încuiată e portița, s-a uscat cel caprifoi,

Nu-s mai ochii ce-i albaștri și nici buze calde, moi

Să m-aștepte-nfiorate, într-o seară, dintr-o vară,

Ce-s acum o amintire, într-o lacrimă... amară.

Cum aș da, de mi s-ar cere, pentr-o seară desfătată

Ce-am trăit-o-n ceea vreme, toată viața-mi adunată,

Și-aș rămâne-n ceia clipă de răsfăț și-nfiorare,

În a Raiului vecie, vieți la rând, câte el are.

Mircea Dorin Istrate

***

Timpuri de-nceput

Crezut-ai că te-nvinge timpul și nemiloasa cea uitare?

Să nu mai ști c-ai fost odată, frumoasă, tânără, o floare?

Și c-ai iubit, ca toți de-o seamă, cinstit, curat și simțitor,

Un suflet ce cuprinsu-mi-te-a și îndulcitu-te-a cu dor?

Cum să îmi uiți prima iubire, aceea care nu se uită?

Cum să îmi uiți îmbrățișarea și sărutarea cea dorită

Ce te-a-nălțat întâiași dată cu-a ta ființă spre ceresc

Și-n clipa cea înfiorată, ai zis că-i Rai, dumnezeiesc.

Și cum să uiți când înserată, cu luna luminând cerescul,

Erai cu dor îmbrățișată și-n jurul tău tot universul

Mi se rotea-n nemărginirea-i aceea fără de sfârșit,

Pentru ca tu, o muritoare, să-mi arzi clipa de iubit.

Nimic c-atuncea, niciodată n-a fost atât de-adevărat,

Simțiri și viile dorințe ademenitute-au pe dat,

Și-au răscolit în tine totul stârnind plăceri de paradis,

Trăiri ce ți-au purtat simțirea pe neumblate căi de vis.

Hai vino dar, cu-a tale toate, în doi să fim dulce visare,

N-apoi să mergem în trecuturi, pe-abia văzuta cea cărare,

Ce înierbatu-s-a de-acuma de lungul timp care-a trecut

Și care-a fost cândva, odată, drumul iubirii de-nceput.

Te-oi ține-n caldă-mbrățișare, și-ți da-voi sărutări pe rând

Și sub cerescul plin de stele, iubiri jura-ți-oi murmurând,

Vom fi Adamii lumii noastre ce o trăi-vom în visare,

O clipă care-o sta atuncea, în netrecut și-n nemișcare.

***

Nu uitați cărările iubirii

De-am uitat cumva cărarea ce-o călcam odinioară

Când, în anii tinereții îmbiat de o chemare

Mă făceam luntre și punte să ajung la casa care,

La portița-i înflorată cu un rug de caprifoi,

M-așteptau doi ochi albaștri, și-ndulcite buze moi.

N-am uiat și nu uita-voi zile câte am sortite

Cele seri înfiorate, cele clipe fericite,

Când eram într-o visare doi copii smeriți, curați,

Ce-am trăit atunci în Raiul cu de toate, îmbuibați,

Ca să țină bine minte, câtre zile vor avea,

Că nimic n-a fost pe lume mai frumos, ca clipa cea.

Vântule, acum degeaba înierbata ulicioară

Tot mi-o bați cum mai făcut-ai, mai cândva, odinioară,

Încuiată e portița, s-a uscat cel caprifoi,

Nu-s mai ochii ce-i albaștri și nici buze calde, moi

Să m-aștepte-nfiorate, într-o seară, dintr-o vară,

Ce-s acum o amintire, într-o lacrimă... amară.

Cum aș da, de mi s-ar cere, pentr-o seară desfătată

Ce-am trăit-o-n ceea vreme, toată viața-mi adunată,

Și-aș rămâne-n ceia clipă de răsfăț și-nfiorare,

În a Raiului vecie, vieți la rând, câte el are.

***

Dreaptă socoteală

Cerșetor la porți de Raiuri milă cer, dar și iertare,

Pentru toate cât făcut-am pe lumeasca mea cărare,

Ca să pot de-acum a trece pentru lunga-mi veșnicie

În Grădina de poveste, ce-o visez din cea pruncie.

Spun să știe toți că fost-am hoț de inimi tinerele

Și furat-am la săruturi fără număr de la ele,

Și promis-am câte-n stele în a mele jurăminte,

Sub o lună-ascunsă-n nouri, din cea gură-mi care minte.

Am iubit din plin femeia, într-u toate virtuoasă

Și frumoasă și deșteaptă, mincinoasă, păcătoasă,

Ca mai toți, am fost nebunul nesătul de cea iubire

Și am ars, la fel ca ele, în extaz și-n pătimire.

Și-apoi încă, nu tu Doamne, poruncit-ai cu-a Ta gură

Să iubim pe lumea asta, scris lăsat-ai și-n Scripură,

D-apoi eu, creștin ca lumea, asta dară am făcut,

Recunosc în fața lumii, că atât, doar am putut.

Vreau să cred, că toate astea, nu s-or socoti păcate,

Ci-ascultare preasmerită de porunci din cer lăsate,

De mi-i dreaptă socoteala, nu-s bătut de sfânta soartă

Și-atunci eu, cel vrednicitul, ce mai caut la-stă poartă ?

***

Pierdut-am clipa-mpărățită

Te-am întâlnit, de-atâtea ori, pe tine, azi, distinsă doamnă,

Când anii noști’, precum cocori, plecat-au de-am ajuns în toamnă,

La braț erai cu-altcineva, un ins străin, din alte părți,

Şi-n cele clipe, un ceva, îţi amintea de alte dăţi.

Iar când în fugă ne-am privit, parcă trecând pe alte căi,

Văzut-am cum ți s-a ivit o lacrimă în ochii tăi,

Era clipita din trecut, ce n-o uita-vom veci de veci,

Când tineri find, cum soarta vrut-a, ne-a pus pe-a dorului poteci,

Să ne iubim ca doi nebuni, curat, cu patimă flămândă,

În foc să ardem ca-n genuni,uitând de lumea asta hâdă

Și-atunci cerescul pe pământ, ne-a îmbiat cu tot și toate,

De-l tot rugam pe Domnul sfânt, clipita ceea să n-o gate.

La urmă n-a fost cum visam, ci cum viața ea a vrut,

Lăsat-am totul în trecut și Doamne cât ne-a mai durut,

Nu știu de fericită ești, dar simt, că dacă n-ai uitat

Iubirea noastră c-an povești, îți ține gândul ne-mpăcat.

E dusă viața, și-am pierdut, trăitu-n raiul cel lumesc,

Nu știu cum cine-așa a vrut, dar încă eu te mai iubesc

Și de o fi ca pân’ la urmă-n a mele brațe să te străng,

Va fi cel mai frumos din lume amor, ce-a fost pe pământ.

Vom aduna tot ce-am pierdut, cât încă fost-am risipiți,

Tot ce-am visat și nu s-a vrut să fim atunci împărățiți,

Și fi-va încă vremea ceea, nectar de Rai și fericire,

Lumescul din divina clipă, ce are-n ea, dumnezeire.

***

O selecție de câteva poezii din volumul

,,Îndulcitele Iubiri,,

(460 de poeme de dragoste) ce va apare în curând.

&&&

În huma noastră

În huma noastră-i pulbere de stele,

Umblați cu grijă când călcați pe ele

C-aveți sub talpă miez de preaceresc,

Ce are-aici cărări de pământesc.

Pe astă humă, ei, Adamii lumii,

Urmați apoi de moșii mei, străbunii,

Cătatu-și-au mereu de-mbucătură

Tot râcâind cereasca umplutură.

Aici au dat de aur și de sare,

De bogății ce-n jururi nimeni n-are

Și hărăziți cu mari conducători,

Au înălțat în fală, țara lor.

Și tot de-aici, dîn tina cea stelară,

Trimișii lor spre ceruri se-nnălțară

La zeii cei de-acolo, din ceresc,

Le spună cum pe-aicea viețuiesc.

Și mai știau că-mi sunt scoborâtori

Din zeii cei prin ceruri umblători,

De-aceea-n fața morți, cu mândrie

Ei îmi râdeau, știind, că-s veșnicie.

N-au dat în fața morții înapoi,

Căzut-a unul, au venit iar doi,

Și-n marmura Columnei însfințiți

Modele-mi sunt de-acuma, veșniciți.

Așa mi-a fost aici, pân’ de curând,

Când alți urmași venit-au rând la rând

Să țină astă țară ne-nrobită,

Trăirea să i-o facă fericită.

Așa-au simțit Bogdani și Dragoșești,

Și neamul cela lung de Movilești,

Și Mircea craiul și Ștefan cel Mare

Învrednicitul care seamăn ’nare.

Și-un Țepeș în legende urcător,

Și un Mihai de neamuri strângător,

Și-un Avrămuț, din sfântul meu Ardeal,

Icoane ce-s de pus într-un altar.

Pe cine astăzi Doamne să urmăm

Și sufletul în palmă să il dăm,

Că nu mai e pe-aici, Doamne ferește,

Un cineva să simtă românește.

Dejeaba-n humă-i pulbere de stele

Și noi călcăm pe aurul din ele,

Degeaba neamul nostru-i din ceresc

Scoborâtor aicea-n pământesc,

Că noi de-acum ne-am pângărit cuibarul

Și-am întinat ce Zeii ne-au dat harul,

Ajuns-am mincinoși și trădători,

Nemerniciți și lași și vânzători.

La țară nu mai ținem mai de loc,

Ni-e neamul ăsta tot în nenoroc,

N-am învățat că țara mi se ține

Jertfelnicindu-ne mere la rău și bine.

Atâta de puțin avem a face

Să fie-n țară liniște și pace,

Să fim ce-am fost, români adevărați,

Uniți în cuget, iubitori de frați,

Să ne-ntristăm când țări-i merge greu,

Speranță să avem în Dumnezeu,

Să știm c-aicea huma dă putere

Și dragostea de neam, sfântă-i avere.

***

Prea sterpi, prea goi și-nsingurați

În scursul cel învolburat, al timpului de neoprit,

Sub însfințitul cer curat sub care-atâte-am pătimit,

Pe cărăruia în urcare călcată de strămoșii mei,

În timp ne-am învechit sub zare cu Zei și bunii Dumnezei,

Ca să păstrăm ca moștenire averea ce-am primit-o-n dar,

De la acei ce-n pomenire, sunt stâlpi de țară și altar.

Ei, jertfitorii fără nume pe huma ăstei guri de Rai,

De la-nceputul cel de lume mereu s-au re-nnoit pe plai,

Sub regi străbuni cu drag de țară și domni viteji, neînfricați,

Ce-au înfruntat, a câta oară, dușmanii lacomi și turbați,

Să țină țara cât se poate și neamul slobod sub ceresc,

Sub umbra Domnului în toate, câte se-ntâmplă în lumesc.

Nu pus-au preț pe a lor viață, când datu-au ca sfântă vamă

În schimb la libertatea țării, ce-i mai de preț, de bună seamă,

Să știe ei, cei următorii, că fără jertfă nu-i nimica,

Că ea-ntărește brațul moale și-nlătură din suflet frica.

Astăzi, în zi de zi ce trece, îi facem umbră de uitare,

Nu-i mai cinstim cum se cuvine, cel suflet aibă avântare,

Ne dezbărăm de ei într-una și-n loc n-avem nimic a pune,

Rămânem goi și reci în suflet, însingurați în reaua lume.

***

Lăsați istoria cu moșii și cu strămoșii noștri trează,

Ne fie-n sufletele noastre, ca vechi oșteni ce stau de strajă

Să nu uităm de ceia care, în monumente și-n Columne

S-au nemurit ca noi și-acuma, să stăm în colțul ăst’ de lume.

Și-or unde-ar fi pe-ntinsul humii, le puneți câte-un fir de floare,

Și-n gând smeriți la Domnul faceți, o scurtă rugă de iertare,

Le mulțumiți c-o vorbă bună și-o lacrimă dacă-mi vărsați,

Vor ști că le-ați făcut onoare și-n al vost’ suflet, nu-s uitați.

***

Suntem turmă rătăcită

Într-un cuib de mănăstire, priponită-n vârf de deal,

Îmbunată cu iubire din frumosul meu Ardeal,

Starețul, bătrân cât veacul, ce-a trecut de-acum prin multe,

Tot citește cărți preasfinte despre vremile trecute,

Ca s-adune-nțelepciune, altora să poa’ s-o de-a,

Chiar de el, îngârbovitul și cu părul ca de nea,

Simte cum, că de acuma mai aproape-i de plecare

Către cerurile sfinte, pe a Domnului cărare.

El citește în rotire zi de zi psaltira veche,

Ș-alte cărți de pomenire despre vremea cea străveche,

Când pe-aici, prin huma lumii, a trecut Iisus Hristos,

Să ne-nvețe ce-i iubirea, cea dreptate, cel frumos.

Vorba lui e tâlcuită pentru cel ce mi-o ascultă,

Plină-i de învățătură, de-adevăr de pace multă,

Ca de-acum să ne rentoarcem sufletul spre ceruri sfinte

Cum am fost demult, odată, în cea vreme din-nainte.

Bine faci smerite stareț c-aduni turma rătăcită,

Ce-a uitat că-n cele ceruri viața nostră ni-e sortită,

Și că de-ascultăm porunca Domnului care ne spune

Că iubire de e-n toate, am avea doar zile bune,

Și-ncă ceea fericire ce cu toții ne-o dorim

Și-ncă-n suflet pace multă cum de-o vreme noi gândim,

Și iertare dar la toate, că și noi de-o bună vreme

Mai tot facem la păcate și de ceruri nu ne temem.

Mulțumim bătrâne stareț pentru truda ta cea grea,

Pentru rostul tău pe lume, pentru toate câte-ai vrea

Omul ăstei lumi să fie, mai întors înspre ceresc,

Să îmi scape din strânsoarea păcătosului lumesc.

Tu cât faci, aduni cea turmă omenească risipită

Și, cu-a ta invățătură îi faci clipa fericită,

Îndemnându-o să trăiască de acum în înnoire,

Ca Măritu-n a ei suflet, pună-n ea, dumnezeire.

***

Lăcrimata mea cărare

Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,

Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,

Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,

C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.

Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,

Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,

Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,

Iară neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.

Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?

Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?

Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare

Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?

Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,

Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,

Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul

Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.

Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,

Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele

Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,

Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.

Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,

Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține

Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,

Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.

Migratorilor ce-mi sunteți, înturnați-vă acasă,

Scoate-ți țara din necazuri, că nici dânsa nu vă lasă,

Țineți minte că aicea, ne-ndoios o să îmi fie

Cea Grădină-a Maicii Noastre și-o vecie o să-mi ție.

***

Ardealul meu

V-ați întrebat, ce e Ardealul

Cel dăruit cu veșnicie?

Cu frumusețí ce-aveți în dealul

Ce vi s-a dat, al vost’ să fie?

Ardealu-i raiul di-nceputuri

În care moși mei străbuni,

Au încinstit aceste luturi

Că fost-au harnici, drepți și buni.

Și țintirimele pe dealuri

Cu neamu-n ele, înstelat,

Înveșnicindu-se tot valuri

Pe sub melinii înflorați.

Ardealul e jertfelnicie,

Necaz, durere, umilință,

Iertare multă, vrednicie

Sub umbra Lui, într-u credință.

E lacrimă mereu neștearsă

De câte totate dat-am vamă,

Aici să fim la noi casă,

Nu cerșetori cerând pomană.

Ardealu-i Coasta și hotarul

Cu roada sa din greu muncită,

Și urma care-o lasă carul

În huma asta, însfințită.

Ardealu-i șipotul din dâlmă

Cu apa-i rece și curată,

Și via cu miros de brumă,

Gutuia-n toamne parfumată.

Ardealu-i stâna veșnicită

Pe dealul cu frăguță coaptă,

Cu turma-i veșnic renoită

În dorul doini spusă-n șoaptă.

Ardealu-s eu și străvechimea

Tot înădiți în ăsta loc,

Iar cât mi-o ține veșnicia,

Cu Domnul fi-vom sub noroc.

Ardealu-i dor și pătimire

Și-n toate-i suflet românesc,

Cu țara, neamul, în iubire

Și gând urcat, în spre ceresc.

***

Mircea Dorin Istrate

Câteva poezii din volumul

,, Întristatul nostru veac ,,

(160 d poezii)

aflat în curs de apariție

&&&

Aripi de vis

Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

Din cerul țintuit cu mii de astre

Se cern în noapte stele căzătoare,

În locul lor, urc visurile noastre

Călătorind prin lumi fără hotare.

În cerul țintuit cu giuvaere

Lactee Căi îmi sunt de ne-nțeles,

Trăind în alte timpuri, efemere,

Pe drumuri alte câte și-au ales.

Pe cerul țintuit cu-n pumn de stele

Sunt guri de rai și iaduri răsfirate,

Mor lumi bătrâne, alte nasc din ele,

În nesfârșite spații depărtate.

Mi-e cerul scânteid de-atâtea stele

Izvorul nesecat de poezie,

Acolo urcă gândurile mele

Când eu visez la ceea ce-o să fie.

Iar când înham la caru-mi cai de foc

Și mă rotesc prin lumile celeste,

Cărări în urmă las de busuioc,

Miroase-mi universul ca-n poveste

Afară-i noapte, cerul iar mă cheamă

Eu drumăresc prin el cu pas de vis,

Cum mai făcut-am, vraja lui mă-ndeamnă

De-acuma să pornesc cu pas întins,

Și să colind pân’ zorii or să vină,

Vecii de timp din spațiul necuprins,

N-apoi s-ajung în astă rece tină

De care pentr-o clipă, m-am desprins.

***

Pe toți ne ține-ncătușați pământul

Să nu scăpăm spre lumi de necuprins,

Dar ne-a rămas la îndemână gândul

La care-i punem aripi largi de vis,

Ca să plecăm spre iad, ori paradis.

***

Gândiți numai de am dreptate

Ce e mai iute-n astă lume decât a gândului aripă,

Cu el zburăm prin universuri postăți de ceruri într-o clipă,

Putem a trece-un roi de stele, ori văi ce izvorăsc Genuni,

Câmpii de stele lucitoare, grădini cu aștrii, ce-s minuni.

Noi credem gândul că străbate de jur-prejur tot universul,

Că-n fulgerarea lui de-o clipă e-n depărtări de ne-nțelesuri,

Dar nu uitați, că toate astea-s închise în a noastră MINTE,

Și-acolo-s cele universuri, în gândul cela ce ne minte.

Acolo-i dară Necuprinsul, ca și nimicul cela care

Suntem noi înșine pornitul pe nesfârșita cea cărare,

Acolo-i Visul și Speranță, Măritul, Frică cea Iertare,

Iubirea, Ura, Deznădejdea, Urâtul și Frumosul care

Înviorează cea ființă și mi-o ridică în avânt,

Ori mi-o îngroapă în Durerea care ne duce în mormânt.

O mână, un picior, ori ochiul, urechea cea cu care-aude

Sunt ale sale ajutoare cu care poate fi oriunde,

Iar corpul cu a sale toate, de minte-ascultă zi și noapte,

Ea e REGINĂ-ntr-un imperiu, ce nici gândiți ce multe poate.

Vă țineți mintea sănătoasă, n-o-mpovărați cu negre gânduri,

Că de acolo vine boala și-apoi nevoi tot rânduri, rânduri,

Visați frumos și cu plăcere, iubiți-mi totul prin iertat

Și-atunci veți fi lângă REGINĂ, cât veți trăi, un ÎMPĂRAT.

***

Nașterea lumilor

Când din adormit repaos, mut ca borta de mormânt,

Despicându-se nimicul, într-o lungă fulgerare,

O lumină orbitoare şi-a luat atunci avânt

Cuprinzând tot necuprinsul, în rotundul dumisale.

A venit apoi în urmă-i muget lung, fără oprire,

Izvorât din grea genune, răscolind nemărginitul

Şi-n secunda următoare s-a născut în zvârcolire

Timpul, spaţiul şi atomul, veşnicia, infinitul.

Din lumină cea fierbinte, adunând de-acum trecut,

Nori de praf îmi umplu golul răsucindu-se în valuri,

Iadul este peste toate făcând lumii început

Şi-mpingând nemărginirea, spre vremelnicele-i maluri.

Din vârtejuri nesfârşite universuri se încheagă,

Se ciocnesc, se strîng de-olaltă, se despart şi se aşează,

Se frământă pentr-o vreme, se unesc, mi se dezleagă,

Plămâdinduse-n mişcare, mor în chinuri, se crează.

Apoi noaptea mi se lasă peste tot şi peste toate

Şi o linişte de moarte peste ceruri mi se-ntinde,

Viaţa-şi toarce începuturi prin cotloane, unde poate

Şi pe unde la răspântii, câte-un soare se aprinde.

Noi, abia acum la urmă, în clipita din-nainte

Ochi făcut-am pe-astă humă ce ni casă de pripas,

Suntem încă în pruncie şi visăm frumos, cuminte,

La ce-o fi cândva, odată, când vom face primul pas

Trecând hăul către lumea ce de ceilalţi ne separă

Ce îşi au cuibar în stele, colo-n lumile de sus,

Ca Icari suntem acuma, având aripe de ceară,

Dar visăm la vremea-n care, vom avea ceva de spus.

E o seară înstelată, cu luceferi mii în noapte,

Ce lucesc în scânteiere cufundândumă-n visare,

Jur-prejuru-mi licuricii, pâlpâind îmi cheamă-n şoapte

De pe boltă cei luceferi, să le de-a, o sărutare.

Licurici în cer şi-n iarbă, eu la mijloc, gânditorul,

Descâlcesc în a mea minte, mersul lumilor pe sus,

Poate ştiu de-acum trecutul, dar cum fi-va viitorul

N-am habar, că încă nimeni taina asta nu mi-a spus.

***

La gheizerul lumii

Lumina țâșnește din GHEIZERU LUMII

Și-ntâia secundă se pune-n mișcare,

SĂMÂNȚA VIEȚII E-N PULBEREA HUMII

Dormindu-și trezirea în lung-așteptare.

Pornită-i LUMINA din ARCUL GENUNII

Să spargă în țăndări orbescu-ntuneric,

Să fulgere-n goană spre marginea lumii

Prin spațiu pustiu și eteric.

Din prima clipită, născutu-sa TIMPUL,

Din prima zvâgnire cel SPAȚIU-nfinit,

Dintâiul ATOM născutu-sa stupul

De ASTRE și STELE, plecate-n roit.

Apoi, într-o vreme, nicicând presimțită,

Nici nu știm pe unde, ivittu-sa VIAȚĂ,

Mereu înnădită, mereu renoită,

Subțire și scurtă, ca firul de ață.

Se scurs-au milenii ca bobi de nisipuri

Pe-aici, prin al nostru ungher tăinuit,

Și-n huma aceasta c-o mie de chipuri,

Cel sâmbur de viață și-aici a-nflorit.

Trecuți prin milemii, urmași de jivină,

Adamul și-o Evă culcuș și-au găsit,

Aicea pe bobul acesta de tină,

Și-aicea de-atuncea își fac împlinit.

Eu încă la dânși-s urmaș de urmaș,

Ce-n treceri de timpuri, cu-n pic de noroc,

Am prins rădăcină aicea și-mi las

O urmă adâncă-n sfințitul meu loc.

Adesea în noapte, privesc în tăcere

Câmpia de stele lucind la zenit,

Și gândul mă poartă ‘napoi printre ele,

Să-ncerce să afle, DE UNNDE-AM VENIT.

Cândva, mai pe urmă, eu însumi m-oi duce

Prin roiuri de stele spre-al meu ÎNCEPUT

La gheizerul lumii, izvor de răscruce,

Să-mi căt începutul, în cela TRECUT.

***

Născutu-s-a o nouă stea

Aseară, într-o scânteiere, pe bolta cea de necuprins,

O stea din larga depărtare, într-o clipită s-a aprins,

Venit-a din adâncul lumii a ei lucire de lumină,

Ne spună că de-acum încolo, un timp cu noi va fi vecină.

Ea a mijit pe cerul lumii, de mii de ani, sau mai de mult,

Sau poate-acolo-i pironită din vremi bătrâne, di-nceput,

Ori poate chiar și-a stins sclipirea în locul ei din infinit,

Dar raza ei abia acuma, noi am văzut-o-n licărit.

Va strălucii în nopți cu lună, fărâme lungi de veșnicii

Pe mincinoasa noastră boltă, unde atâtea mii și mii

De alte astre tot pierit-au, sau de abia mi s-au născut,

Dar raza lor pe bolta noastră, străluce încă mai de mult.

Tot ce vedem în adâncimea nemărginitului străfund,

A viețuit cu mult în urmă, în vremi de-acuma ce-au trecut,

Poate-i un hău în locul cela, sau a puit un roi de astre,

Ce peste alte mii de veacuri luci-va iar vederii noastre.

Cerescul nopților cu lună, mereu ne-ndeamnă la visare,

Ademenindu-ne cu taine și cu himere-nșelătoare,

Deși noi știm că hăul lumii, acum cu gândul l-om străbate

Și-abia apoi cărări prin dânsul, ne-om face-ncet, tot mai departe.

Priviți-mi dară steau care, abia a răsărit de-acum,

Va sta pe cerul nopții noastre lucind cărarea ei de drum,

Deși în locu-i de născare, poate-i un gol acum lărgit,

Că ea făcutu-s-a lumină, călătorind prin infinit.

***

&&&

Câteva poezii din volumul

,,Tainele Universului,,

(ce va cuprinde 162 de poeme despre univers)

gata aranjat pentru apariție

Mircea Dorin Istrate

&&&

BEN TODICA

sâmbătă, 11 mai 2024

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 10-11 mai 2024

vineri, 10 mai 2024

Adrian Munteanu - Comunical al Asociației Oamenilor de Cultură și Artă din județul Hunedoara

Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru sâmbăta seara - În caleașca viselor trec iară