Constantin Lupeanu - POETUL-HAIDUC,

 

POETUL-HAIDUC, SENIOR ESENȚIAL AL CULTURII ROMÂNIEI

Constantin Lupeanu

iulie 2025

 

Marian Ilie este unul dintre puținii poeți originali ai momentului literar actual. Poezia sa socială, prin care cerne lumea de astăzi, îl profilează pe linia Octavian Goga, Vasile Militaru, Adrian Păunescu, scrierile sale au vână extrasă de la geto-daci, cu care se identifică și se cuvine să fie citit, comentat, premiat.

Poezia lui Marian Ilie este ca un decoct din ierburi de leac pentru milioane de inimi rănite. O poezie adevărată, emanată din sentimente adânc înrădăcinate de dragoste pentru țară, dragoste care conduce spre tărâmul libertății, al națiunii suverane. Poemele poartă haine de sărbătoare, ele sunt gând și meditație, curg năvalnic cu izvorul simțămintelor curate, clocotitoare, de aceea, în ansamblu, se înalță parcă ținându-se de mână cu mișcări misterioase, în măsură să ne trezească cu limpezimea și strălucirea lor. Iată primele versuri ale poemului Ocupație: „De când mă știu, mă ocup serios/ cu gânditul…”

Poetul s-a născut în anul 1950, din părinți înstăriți, oameni de vază ai satului Gulianca, Brăila. Licențiat al Universității București în specialitatea limba și literatura turcă, a fost ofițer de elită în țară și în străinătate, ca atașat militar. Venit pe lume pentru comunicarea în limbi străine, domeniu în care poate fi numit un erudit, el are în sânge poezia și a scris versuri de când se știe. A debutat în presa literară încă din studenție. Intenția de a publica, în 1986, prima sa carte de poezie i-a fost stopată de orientările literare ale vremii, în consecință el s-a dedicat carierei militare, revenind pe acest tărâm după anul 2000. Reproducem mai jos o listă a cărților tipărite până în prezent, când poetul se află în perioada cea mai activă, propice creației, spre beneficiul literelor românești.

Marian Ilie scrie poezie și eseuri pe teme culturale – literatură, muzică, arta spectacolului, turism, istorie și politică. Este adesea invitat în talk-showuri tv, pentru opiniile sale singulare, originale, reflectând interferențe demne de luat în seamă între cultură națională și o politică menită să fie patriotică, patriotism și nu naționalism, tocmai pentru se dovedi europeană și universală. Marian Ilie își asumă libertatea de a gândi liber și dă aripi fără sfială, mai cu seamă în poezie, propriilor convingeri, ale cetățeanului din agora.

Eseurile și interviurile sale sunt captivante și atrag un număr mare de cititori. Ele au un impact puternic asupra cititorilor de azi și de mâine, sensibilizează inima și mintea celor care se apleacă asupra lor, descifrând experiența și credința profesională a unui expert de înaltă clasă. De exemplu, cartea publicată la Editura Betta, 2025, Istoria între diplomație și poezie, un lung dialog pe care poetul îl susține cu profesorul diplomat Nicolae Mareș, se dovedește a fi un microroman cu două personaje, prinse într-o viziune integratoare, care ard ca flacăra. Evident, informațiile transmise au miez, sunt modele pilduitoare și se transformă pe nesimțite în cunoaștere! O carte de învățătură înainte de orice, provocatoare, necesară, care exprimă miracolul supraviețuirii și devenirii personale prin talent, muncă și perseverență.

Se cuvine specificat că dialogul cuprins în această carte nu este menit să popularizeze niște domenii considerate pe tot globul ermetice și tocmai de aceea cu o puternică forță de atracție. Aici nu este vorba de prezentări, de relevare a unor aspecte inedite, nu despre arta diplomației în genere dialoghează acești doi stâlpi al unei lumi mutilate de secret. Asistăm mai degrabă la spovedanii proprii, la încercări de a descifra situații prin care au trecut, accentul fiind pus pe partea nobilă, benefică omenirii.

Profesionistul diplomat-ofițer dialoghează lejer asupra a ceea ce a fost și totodată a ceea ce ar fi putut să fie dacă gândirea sa deschizătoare de orizonturi ar fi fost folosită întotdeauna cum se cuvine.

Dialogul atrage încă de la primele rânduri. Se remarcă pretutindeni caracterul afabil, felul de a se exprima când savant, când birocratic și întotdeauna poetic. Se încheagă lesne o călătorie complexă, cu nenumărate puncte de atracție pentru cititori, care odată angajați în lectură vor părăsi cu greu aceste pagini de o noblețe aparte. Fără a fi expusă, se simte erudiția. Marian Ilie adoptă adesea un ton analitic, ia poziție în fața situațiilor la care se referă. Se degajă o distincție de calitate în argumentațiile discursului. Mersul evenimentelor, traseele vieții se distilează până la esență. Reconstituirile abia schițate se pot ușor transforma în studii ocupând la nevoie tomuri întregi.

Surprinzătoare este încheierea dialogului atât de antrenant cu un mănunchi de versuri semnate Marian Ilie, personajul principal al cărții. Sunt evocate succint temele și reușitele lirice care l-au consacrat. Poemele sale cu tematică socială mustesc de revoltă, totuși într-un ansamblu fastuos, complex, bine scris. Pentru că poezia lui Marian Ilie își trage sevele din dragostea de patrie și de poporul de țărani români din care cu mândrie se declară a face parte. El se ridică majestuos și trâmbițează adevărul, este poate fără să vrea colonelul, căpitanul oștirii, comandantul care are în spate oastea întregită din mitologie și din momentele de glorie ale istoriei poporului său. Acestea și ansamblul tematicii expuse în versuri meșteșugite cu talentul dat de Dumnezeu și șlefuit de el însuși prin cultură încheagă portretul unui mare poet contemporan.

Florilegiul prezent îndeamnă cititorii să-i caute volumele de versuri – peste o duzină, menționate în prezentarea din final.

„Eu chiar sunt convins că m-am născut poet”, declară la un moment dat, nonșalant, poetul din Marian Ilie. „Vor fi destui în situația asta, de care au sau nu au știință. Cred că a fi poet presupune în primul rând să ai toate simțurile deschise către lumea din jur și sufletul precum o moară care să macine realitatea percepută prin ele. O moară care să fărâmițeze, dar să și extragă esențele, conectată fiind la sursa de energie din cuvântul făuritor de realități. Care să ceară, precum în Meșterul Manole: Var și cărămidă, Că-i lucrare multă.” Sau:          „A te naște cu poezia înlăuntrul tău și a scruta universul din afară din postura unui ins supus rigorilor unei lumi și unei societăți în perpetuă schimbare este, cred, o adevărată stare de grație, mai ales când stăpânirea unor limbi străine îți deschide o fereastră în plus către lume.”

Spirit al cetății, el doinește în versuri iscusite, care denotă talent de la Dumnezeu, relatează în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, uneori chiar în limbaj colocvial, ceea ce dă savoare versurilor. Poeziile sale sunt cantabile, ușor de reținut, se revarsă ca un cântec adesea trist, din loc în loc răzbătând chemarea la demnitate. Ele sunt construite în regim arhetipal și înțelegem că poezia este pentru el reflecție asupra vieții cotidiene, arena, câmpul de bătălie, pentru că poetul este dublat de spiritul său călit în oșteanul gata să se sacrifice, în generalul învingător.

Marian Ilie a regăsit transcendența și își va afla un loc de onoare în constelația poeților temerari, a patrioților care suferă pentru patria rănită grav, pe care o cântă când cu deznădejde, când cu patimă, în poeme cetățenești cum rar se mai scriu astăzi. Ce caută, ce propune poetul? Poezia sa este o armă de atac și de apărare, lirismul său dispune de o vizibilă coordonată politică, este un spectacol vizionar, exprimat în estetici pure. El nu condamnă tehnologizarea excesivă în tempo frenetic din zilele noastre, nici politica în general, ci numai opțiunile politice care nu iau în seamă interesul național, voința poporului.

Este cu adevărat greu să exemplifici, pentru că fiecare poem este memorabil, conține în el o câtime din adevărul tulburător al unor vremi cu care, la fel ca premergătorul său din antichitate, autorul nu se poate armoniza. Relele lumii îl rănesc, îl sufocă, el suferă la propriu pentru patria ultragiată, devastată. Trebuie totuși evidențiat că poetul Marian Ilie nu transmite atât dezamăgire, el este luptătorul neobosit care evidențiază răul, acuză și ne acuză pe noi, poporul, fiindcă ne-am lăsat înșelați și subjugați, am plecat capul în calea loviturilor, am închis ochii în fața samavolniciilor și rămânem cu brațele încrucișate, mirându-ne și noi de starea nației.

Poetul scrie: „În stepa mea semantică e frig/ Cuvintele se-ncolăcesc în sine/ Și lupul dacic s-a făcut covrig/ Înfricoșat de vremea rea ce vine/ Precum un uragan cumplit de foc/ Și de catran ce va să pustiască...” și: „Cu râme afânând pământul țării/ Și lipitori amușinând prin mlaștini/ Îndepărtați de taina sfintei baștini/ Plătim cu greu tribut înstrăinării...”, „...În van ne batem gura, nu mai vine Țepeș-Vodă!”, dar poetul dă speranțe celor care vor să-l audă. Noi nu putem să ne abținem să nu transcriem, măcar ultimele două strofe din superbul poem Ce-i Patria? Iată: „Ce-i Patria? E-o turmă-n agonie/ Cu lupi și șerpi și vulturi dându-i roată/ Ciobani în lung dezmăț pe datorie/ Într-un conac cu poarta descuiată.../ Ah, cum nu vii, tu, Țepeșe-n cel loc/ Să-ntrebi numai atât: de le e bine/ Să pui zăvor și apoi să dai foc/ Să cureți țara de-o așa rușine!” Pentru a ne arăta și zorii trandafirii: „Și vin flăcăi pe cai înalți și roibi/ ... / Bate-un vânt de traistă goală/ Care-ndeamnă la răscoală/ Doamne, bate vânt...”

Peste pagini bate totuși un vânt senin, se desprinde firea optimistă, încrezătoare în sine și în cei mulți ai țării, înflăcărarea, suflul aprig, iar toate acestea au menirea de a zdrobi relele moravuri. „Mai e puțin și lumea se va frânge/ În urmă-ne nu va mai fi nimic/ Decât, pe cruce, dârele de sânge/ – Dă, Doamne, să mă-nșel! Să mă dezic...”      Opt ani au separat premierea volumului său de versuri Poezii de alegerea poetului Octavian Goga drept membru corespondent al Academiei Române. Astăzi, când Academia a respins doi poeți, ne așteptăm să se îndrepte spre alegerea poetului social Marian Ilie ca membru de drept. Dacă ar fi scris chiar și numai lungul poem Cea mai recentă scrisoare, care încheie seria magistrală a poeziei sale cetățenești din cartea recenzată, și numele Marian Ilie s-ar cuveni să fie pe buzele tuturor. Îl regăsim aici în postura de profet al vremurilor de demult.

Dacă la Goga cântecele plângeau prin ochii flăcăilor, iar valurile Oltului erau lacrimile celor mulți, iar la Eminescu „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă”, la autorul acestei cărți, Sărmana Românie este hăcuită de topoare și vândută la tarabă.

Poemul acesta este o prevestire a stării pe care a atins-o România, un doct strigăt la trezire. Deșteptați-vă! ni se spune, priviți unde am ajuns: „Ehei, ţara, biata ţară îşi plânge soarta ingrată/ Are-atâta bogăţie, Doamne, dar e populată/ De-un popor luat de ape şi pierdut de viitură/ Printre smârcuri şi gorgane…”

Ce oferă tribunul Marian Ilie?

Încrezător în destinele poporului său, el prevede ivirea unui conducător luminat, patriot, un „Prinț al Brazdei, să-l propun de Voievod/ Unul drept, cinstit și harnic, priceput în cele toate/ Să ne scape de duhoarea cea stătută din cetate/ Unul mai curat ca apa de sub stâncă șipotind”.

Ar fi multe idei de scos în evidență la citirea tuturor cărților sale de poezie. Sunt pagini din istoria recentă a țării, sunt trimiteri în istoria străveche. Poemul Cea mai recentă scrisoare, scris când ca un bocet, când pe un tot persiflant, este o odă plină de patriotism de cea mai bună calitate și editorii revistelor de cultură din țară se pot apleca asupra ei, reflectând, apoi să se hotărască s-o publice și s-o aducă astfel sub ochii cititorilor. Ea este un manifest cuprinzător, o chemare ca La Marseillaise de Rouget de Lisle și se cuvine să fie știută de cât mai mulți oameni. Invităm cu prietenie la lectură, amintind principalele titluri:

Dreaptă dragostea mea Mellactonia (poezie, 2007), A doua Scrisoarea III (poezie, 2010), Cântece din Prepeleac (poezie, 2011), Lampa mea cu gânduri mov (poezie, 2012), Cuvintele, ah, cuvintele!!!... (poezie, 2015), Descântece de mellactonie (poezie, 2019) şi Concert pentru mine şi pădure (poezie & miscelanea, 2021), Ce pana corbului lui Poe! (poezie-pamflet, 2022), Mărturisiri și fulgurații la foc de tabără (memorii, 2023) și Pandemicale și eurotriste (pamflete, 2024), Istorie, Între diplomaţie și poezie, Dialog Nicolae Marteș – Marian Ilie (interviu, 2025), precum şi Chemările Necuprinsului (traduceri din poetul turc Fazıl Hüsnü Dağlarca, 2013), Dalgaların hüznü (poezie, editat în Turcia, în traducere proprie 2017), editat şi în ţară, bilingv (română-turcă), sub titlul Tristeţi pontice/ Dalgaların hüznü (Ed. Betta, 2017).

A tradus în limba turcă antologia Din universul poeziei române actuale, publicată bilingv în ţară (Ed. Betta, 2018) şi în Turcia, bilingv, sub titlul Şiir evreni/Universul poeziei (Ed. USAR, Istanbul, 2019).

Este prezent în Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni (2019), Enciclopedia Scriitori din generația 2000 (vol. II, 2022) și într-o serie de antologii.

Înserăm câteva analize literare ale unor nume de prestigiu:

Profesorul care l-a inventat pe Mihai Eminescu cel adevărat, Nicolae Georgescu: „...Iar în climatul actual al experimentelor poetice, parcă lipsea acesta, al lui Marian Ilie, din volumul Dreaptă dragostea mea Mellactonia, care vrea să le echilibreze donquijotește pe toate: un volum de versuri închinate milimetric formei, adică ritmurilor în primul rând, dar și ritualului, formulei, ceremoniei, aspectului în general. Poetul este ironic în toate unghiurile, de aici impresia de joc, te lasă adesea să crezi că traduce dintr-un text clasic, latinesc sau arab, stă de vorbă cu metafora horațiană ori se lasă învelit în atmosfera lui Hayyam, într-un cuvânt readuce în atenție acel concept, nobil cândva, de poeta doctus...”

„Un poet remarcabil, comentează și criticul profesionist Aureliu Goci, din păcate puțin cunoscut și nu la nivelul de excelență pe care îl performează creația sa... Marian Ilie se înscrie, cu rezoluție clară, în seria tipologică a neo-tradiționalismului, a poeților câmpiei și orizontului infinit sub cupola unui cer cu toate culorile grave și frământat de arătura volatilă a norilor. Firește, discursul liric se particularizează, marchează o identitate bine precizată și un univers existențial trasat și conturat de evenimente existențiale irepetabile, pentru că autorul reușește să convertească energia primară în credință, să esențializeze amănuntul biografic până la rangul de dominantă umană!... Poezia lui Marian Ilie are o remarcabilă unitate de ton și o rezoluție subliniată a identității, deși universul său are o vastitate și o profunzime puțin întâlnite astăzi.”

Maria Diana Popescu remarcă „spontaneitatea afectivă, măsura metaforică din jocul conceptelor filozofice, seva lirică autentică, afectele, emoțiile, trăsăturile temperamentului osificate într-o mecanică sensibilă și convingătoare”, concluzionând că poetul este „un sunet fundamental în concertul poeziei contemporane”.

 „Poetul este un fantast împătimit de întâmplări existențiale intens senzoriale. Lumea lui seduce cu sunete, culori, mirosuri, gusturi și atingeri epidermice – toate explozive. Universul este trăit în materialitatea sa cu ardoare, la modul stihial, însă iubirea reprezintă principiul care guvernează luminos toate cele ce sunt, ordonând sapiențial haosul. Numai ea, iubirea conferă sens integrator pasiunilor aleatorii. În fapt, poemele lui Marian Ilie configurează un mic tratat de fizica poemului și metafizica iubirii, apt să îndrepte vitalitatea terestră spre înțelesuri celeste... Iubirea nu este redusă la o simplistă fiesta a senzațiilor, ci își dezvăluie cele trei trepte/înfățișări/rituri inițiatice, anume Eros, Philia, Agapia...” (Gabriel Rusu)

Melania Rusu Caragioiu vorbește despre „cărțile fermecate” ale poetului Marian Ilie, Vilia Banța vede poezia de dragoste a acestuia drept „un fluviu de flacără vie”. Cu adevărat, în cartea amintită mai sus, fiecare poem este un imn închinat iubirii și preamăririi femeii iubite. „Când femeie erai, când un nimb de culori, o manta de lumini și de umbre pe umeri”. „Câte mândre-am iubit fosta-au lungi apăsări ale pașilor tăi blânde albe păcate”. Iubita este „topită-n flori de tei”, „veșnicie cu buchet de must”, „rodul zbaterilor crunte”. „Te ascundeai pe la mine prin trup ca-ntr-o hulubărie / Curgeai mai apoi diafană prin pori te topeai ca o umbră.”

„În spatele poeziilor poetului Marian Ilie”, scrie cu temeritate Elena Toma, „se află un suflet, un om cu trăiri, cu vise, un Poet de Mov, un Don Pedrino, cu speranțe, cu dezamăgiri, cu sensibilitate. Cum să nu-l iubești?”

(Din Valea Brazilor, iulie 2025)