Formele
de guvernare
Gabriel
Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română
06
Iulie 2025
- Crestomație de texte -
Monarhia și regalitatea
Monarhia reprezintă un concept al organizarii statale,
perioadă în care statul primordial a fost condiționat în mod natural de puterea
și deciziile unui monarh (lb.gr.monos-singur; archon-conducător) care putea fi
un rege, o regină, un cuplu regal sau în anumite cazuri a unui regent delegat
temporar. Monarhul avea un rol hotărâtor în stat, fiind respectat
ca un simbol al coeziunii și unității elitelor, partidelor dar și al maselor
populare. El putea deține puterea absolută (absolutismul monarhic) sau prerogative
constituționale limitate (monarhia constituțională) așa cum se întâmplă și în
actualitate în anumite state, unde puterea este limitată de reglementările
legale specifice modernității. De-a lungul istoriei universale, monarhia și
regalitatea au avut un rol foarte important și determinant în evoluția multor
culturi, dezvoltând de-a lungul secolelor structura socială și spirituală a
societăților respective. Deci monarhia reprezintă un sistem primordial de
conducere și guvernare în care puterea este deținută de un monarh (rege,
regină, împărat) în vreme ce conceptul de regalitate se referă la statutul,
titlul și caracterul de familie regală ori casă regală al unui membru sau al
unei linii de sânge regal.
Casele aristocratice și nobile ale lumii din care s-au
desprins și evidențiat casele regale au linii de sânge perpetuate încrucișat
(cu oameni din popor înnobilați prin căsătorie sau merite deosebite) sau prin
continuitate lineară (strict în aria caselor aristocratice consacrate
tradițional). Între toate aceste familii aristocratice există o legătură foarte
apropiată la nivel genetic și ereditar, care a apărut de mii de ani încă de la
primul rege Enmebaragesi (2600 î.Hr.) din orașul-stat Kish, Mesopotamia sau de
la Sargon cel Mare (2300-2315 î.Hr.) împărat al imperiului Akkadian și
unificator al Sumerului și poate chiar cu multe secole mai înainte. Deși
reginele și împărătesele au putut fi investite dintotdeauna cu puterea supremă
în stat totuși observăm că mai târziu la un moment dat în istoria Europei
medievale apăruse o lege restrictivă emisă de întemeietorul dinastiei
merovingiene (al francilor salici) Clovis I (466-511d.Hr.) care decretează din
rațiuni de stat interzicerea dreptului femeilor de a moșteni tronul, adică așa
numita Lege Salică (Pactus Legis Salicae). Transmiterea tronului și a
însemnelor puterii se făcea deci traditional direct pe parte bărbătească sau
dacă nu existau moștenitori sau descendenți direcți se apela la principiul
,,primogeniturii cognatice” în care partea masculină aflată în legătură
colaterală de proximitate era investită cu prerogativele puterii.
Apariția conceptelor „rațiune de stat” și
„democrație”
În vechea Grecie la începuturile organizării
inteligente împotriva dezlănțuirii elementelor oarbe ale naturii, animalelor de
pradă sau ale atacurilor hoardelor migratoare apare polis-ul adică orașul-stat
care printre alte atribute civilizatoare are și rațiunea primordială de a pune
la adăpost viața socială, culturală, religioasă și economică între zidurile
sale (intramurros). Centrele importante de cultură și civilizație au apărut
pentru prima dată în zona mării Egee a insulei Creta și a teritoriilor din împrejurimi.
Câteva exemple de orașe-stat din mileniul II: Micene, Tyrinth, Pilos și altele
asemenea sau înființat în diferite zone ale litoralului mediteraneean. Firesc
viața politică, economică, religioasă și militară s-au organizat în jurul
palatului unde își avea reședința anax adică suveranul decident. Pentru a
realiza actul conducerii eficiente a orașului acest conducător a avut
necesitatea colaborării și conlucrării cu genes adică cu familiile nobile care
erau conduse de seniorii latifundiari locali (basileos). De a lungul timpului
acești bogătași se specializează în politică și treptat preiau anumite
atribuții ale conducerii suveranului. Astfel puterea se divizează și apare
funcția de polemarh adică de general-conducător suprem al armatei; arhontele cetății
care dispune la rândul său de puterea civilă și care își impune regulamentele
administrative precum și alți demnitari sau magistrați. În acest fel, puterea
regelui se dispează în diverse reguli colective și în diverse colegiii politice
supuse voinței cetățenilor și unui sistem electoral democratic. În timp odată
cu dezvoltarea conceptelor filozofice superioare dispare monarhia preantică și
apare o viață comună a cetățenilor din polis cu rațiunea unui destin comun.
Totuși esența ideologică republicană s-a inițiat încă din Grecia antică pe când
Platon (420-340.îHr) a început să caute ,,construcția cetății ideale”. Astfel
în lucrarea sa celebră ,,Republica” marele gânditor atenian își făcea cunoscute
ideile viziunii sale politice despre guvernare. Acestea au fost:,,dreptatea,
cunoașterea și virtutea în politică”. Cu alte cuvinte cei investiți cu puterea
de decizie trebuiau să demonstreze aceste calități esențiale și chiar
obligatorii pentru cei care doreau să se implice direct în actul de guvernare
al statului.
Psihopolitica lui Platon
Din observațiile lui Platon, aflăm că fiecare
structură constituțională de guvernare a statului corespunde unui tip sufletesc
care este esential în evoluție și în transformarea regimului politic. Aceste
forme de guvernare se originează din cele anterioare, care sunt întotdeauna
mult mai optime dar care devin instabile odată cu slăbiciunile psihologice și
caracteriale manifeste. Astfel marele filozof a observat și evidențiat
următoarele cinci constituții manifeste: timocrația, oligarhia, democrația,
tirania și cetatea ideală. Timocrația (lb.gr. time-onorariu, bogăție și
kratos-putere) este o formă exclusivistă de conducere în care puterea
este este deținută de marii latifundiari și de cei care dețin
proprietăți, castele, aur sau bogății, fiind adesea asociată cu un grup special
în care statutul și influența politică sunt condiționate de luxul în care
aceștia trăiesc. Timocratia a fost explicată de filosofii Platon și Aristotel
ca o formă de conducere în care elita aristocratică, deține controlul și puterea
în stat, în vreme cei pauperizați au o importanță diminuată sau nulă în luarea
deciziilor majore.
Platon nu uită să evidențiaze faptul că, timocratia se
plasează ca o stare politică manifestă așezată conceptual între aristocrație și
democrație, fiind definită specific printr-o guvernare bazată pe merit dar și
pe avere. Tipul psihologic esențial al omului timarhic este oarecum primitiv
pentru că el apreciază vânătoarea, artele marțiale și cultura fizică dar în
final nu poate conduce polis-ul deoarece nu poate convinge pe nimeni cu
ajutorul cuvântului înțelept pe care nu pune mare valoare ci cu ajutorul războiului
și al forței. Oligarhia (lb.gr.oligos-mic, puțin și arche-putere, guvernare) se
traduce prin guvernarea celor puțini sau a unui grup redus, restrâns, de
aristocrați sau de privilegiați. La conducerea oligarhică se ajunge prin pofta
nemăsurată de îmbogățire și prin corupția accentuată a timocrației care se
degenerează. Tipul sufletesc oligarhic este descris ca fiind traumatizat la
debutul vieții de dramele sărăciei care i-au lovit familia și pe care le-a
perceput dureros ca fiind foarte umilitoare. Deci acel caracter se va îndrepta
spre o negustorie speculativă aducătoare de profituri având totodată și o mare
voință de îmbogățire și putere. Deci acea latură a motivației sale pe care o va
aduce permanent în conștiință, în comportament și în atenție va fi cea
doritoare de îmbogățire și câştig cu orice preț.
Deoarece câmpul conșțiinței sale va fi ocupat doar cu
valorile exterioare financiare și economice omul oligarhic va renunța la logică
la rațiune și entuziasm pentru alte idealuri mult mai pragmatice. Acest
caracter sufletesc se va emoționa doar în fața banilor și a averilor foarte
mari pe care le va aprecia ca fiind adevărate și importante. Democrația
(demos-popor, kratos-putere, guvernare) se extrage la rândul ei din oligarhie.
În fața unei degenerări evidente a vieții economice a taxelor și impozitelor uriașe
la care sunt supuși oamenii săraci, a apariției moravurilor îndoielnice și a
corupției generalizate în cetate poporul este constrâns pînă la insuportabil de
abuzurile săvărșite de guvernarea oligarhică și obligat să ia atitudine,
rasturnând prin acțiuni revoluționare de forță regimul oligarhic.
Astfel se promovează și se instaurează organizarea
democratică în ideea că această revoluție ar servi interesele majorității
cetățenilor. Dar după ce obține puterea omul democrat începe să dezvolte o
psihologie foarte copilărească bazată pe comfortul astfel obținut și nu după
mult timp își obligă conducătorii să raționeze la fel. Pentru comparație putem
spune că omul oligarhic este dependent de dorințele necesare în vreme ce
caracterul psihologic al unui democrat evidențiază colanța perpetuă a acestuia la
dorințele nonnecesare. Astfel acești conducători vor fi siliți să judece
treburile cetății și să emită legi de stat bazate pe cerințele infantile ale
celor mulți. În acest fel ,,isonomia” (lb.gr.isonomia-egalitatea cetățenilor în
fața legii) libertatea și toleranța duse la extrem produc slăbiciuni
extraordinare în actul și strategia de guvernare a cetății pe care mai devreme
sau mai târziu o vor conduce la ochlocrație (lb.gr.ochlos-gloată-kratos-putere)
la dezastru și anarhie (lb.gr. an-archos-fără conducători, fără conducere).
Tirania (tyrannos-conducător opresiv, nedrept și
arbitrar, despot, dictator) este o formă de conducere a statului care apare ca
o compensare și o sprijinire inițială a democrației corupte, decadente și
aflate datorită libertăților excesive într-o stare continuă de anarhie și
disoluție. Tirania apare natural în starea finală de prăbușire a statului
democratic. La început tiranul apare ca un salvator al cetății care își declară
în public cele mai bune intenții pentru a salva societatea și cetatea de la anarhie
și dezastru. El oferă adepților săi pământuri, demnități publice și averi
pentru a-și consolida imaginea de binefăcător generos, (dar de obicei aceste
bunuri erau luate de la oponenții politici pe care îi elimina fizic). Pentru a
da greutate și consistență personalități sale ,,semidivine” el se încoronează
în public și uzând de un ritual fastuos prin care vrea să-și impresioneze
supușii. În curând el va deveni un dictator politic sângeros și va cădea pradă
patimilor, dependențelor și hedonismului organizat cu abilitate diabolică de
cei din preajma sa. Acești apropiați erau interesați doar de avantajele
politice, alianțele personale precum și de bogățiile nemăsurate pe care acest
conducător le putea oferi. Dar tiranul știe că poporul trebuie să fie îngrozit
cu războaie și catastrofe pentru a simți acut nevoia unui conducător
providential și astfel din nevoia de putere cronicizată atemporal el provoacă
cu orice risc conflicte militare externe sau interne, răscoale sau conjurații
periculoase pentru a se conserva la putere. Cu toate aceste limitări au existat
și excepții și astfel cunoaștem tirani luminați precum Cleobulus din Lindos
(cca. 600 î.Hr.) care avea ca principiu un îndemn interior: „moderația este
totul” sau Periandru din Corint (sec. VII î.Hr.) care spunea apropiaților în
anumite ocazii că: ,,perseverența este totul”. Cetatea ideală.
Marele gânditor Platon accentua în lucrarea sa
„Republica” faptul că dreptatea nu poate fi separată de actul conducerii
politice și aceasta pentru a asigura tuturor cetățenilor egalitate în fața
legilor. El spunea că funcțiile publice dar și cele politice ar trebui acordate
în mod just și doar acelor oameni deosebiți care își demonstrează clar virtutea
și meritul. Tot în „Republica” Platon arăta că puterea în stat ar trebui să fie
deținută de filozofi: „fie că filozoful devine rege fie că regele devine filozof”.
Într-o altă lucrare denumită „Omul de Stat”, el indentifică arta de a conduce
cu o ,,artă regală” despre care afirmă că este o adevărată știință. Dar mai
târziu spre apusul vieții sale el nuanțează rolul filozofului și afirmă în
lucrarea „Omul de Stat și Legile” precum că ,,guvernanții au o competență care
nu se confundă neapărat cu cea a filozofului”; în noua sa viziune filozoful
este invalidat la conducerea statului și nu mai apare în postura de conducător
ci în cea de consilier și sfetnic al regelui.
Obligațiile filozofului se reduceau deci la
influențarea înțeleaptă și morală a hotărârilor regale, la redactarea și
interpretarea legilor statului și la asigurarea educației politice a noilor
generații de demnitari. Următoarea categorie de cetățeni imaginată de Platon în
dialogurile din ,,Republica” sunt ,,gardienii” sau ,,paznicii”. Acești cetățeni
erau de fapt războinicii și aveau rolul de a asigura securitatea externă și
ordinea interioară în cetate. Ultima categorie sunt muncitorii, agricultorii, meșteșugarii,
producătorii de bunuri și comercianții. Aceștia asigurau bunurile și serviciile
necesare societății. De remarcat că Platon propune primelor două categorii
sociale (filozofilor și paznicilor) un fel de comunitarism restrictiv în sensul
că aceste categorii nu aveau voie să dețină proprietăți și averi pentru a nu fi
tentați de lux și de corupția catastrofică. În plan real și istoric nu putem
vorbi despre o republică ateniană (ex. în Atena avem doar democrație și
elemente administrative republicane) sau o republică spartană (Sparta era
regalistă și oligarhică) clar definită. Totuși începând de la Solon
(630-530î.Hr.) sec. IV și până în sec. V î.Hr. secolul lui Pericle
(494-429î.Hr.) observăm că organizarea democratică era foarte clar și distinct
constituită ca viață socială în interiorul comunității. Cetățenii participau
(ekklesia-adunări publice) de trei ori pe lună în piața centrală a orașului
(agora-piață, loc deschis) la adoptarea hotărârilor importante pentru cetate.
Cetățeanul liber avea dreptul să vorbească publicului având capul acoperit de o
coroniță de mirt sau măslin dar cei mai în vârstă aveau prioritate în lista de
vorbitori.
Cu privire la aceste etape de transformare ale
statului la Platon observăm printre altele și o idee sociologică valoroasă și
foarte bine evidențiată care arata că: ,,înlocuirea unui sistem politic nu se
poate realiza decât dacă în interiorul acelui partid care deține puterea se
petrece o dizarmonie, o neînțelegere conflictuală sau un dezechilibru de
reprezentare între elitele conducătoare”. Dacă în interiorul acelei elite
conducătoare se observă armonia, bunăstarea, acordul și pacea socială,
schimbarea de sistem nu este posibilă și deci constituţia acelei stări de
guvernare nu se va modifica. Timpul și slăbiciunile de caracter ale
guvernanților, luxul și desfrâul financiar, prăbușirea economică degenerarea
moravurilor, aservirea odioasă și abuzul celor săraci sunt acele surse de
tensiune care în final aduc transformarea și înnoirea orânduirii în rău sau în
bine din acea cetate prin autodestructurare parțială la nivel de clasă.
Ce este conceptul „res-publica”? Când și
unde apare acest concept de organizare, control și conducere comună a
societății?
„Res-publica” este un cuvânt latin care se traduce
prin „afacere publică” sau „treburile statului” și evidențiază o formă de
conducere a statului în care autoritatea aparține poporului sau delegaților
aleși de acesta. Acest control se realiza printr-un sistem de instituții și
legi specifice care asigurau participarea egală a cetățenilor la guvernare și
care le apărau drepturile individuale. Prima republică autentică a apărut în
vechea Europă și a fost Republica Romană. Această construcție politică s-a inițiat
în anul 509 î.Hr., după eliminarea monarhiei etrusce alungarea regelui
Tarquin și instalarea unui regim republican în Roma. Această formă de guvernare
a funcționat 4-5 secole până la instaurarea Imperiului Roman în anul 27 î.Hr.,
când puterea republicană a fost răsturnată la rândul ei în urma războaielor
civile și noul sistem de control a fost concentrat în mâinile împăratului
Augustus Octavian. Apariția Republicii Romane a generat o perioadă de cuceriri
militare în jurul întregului bazin mediteraneean. Cele trei „Războaie Punice”
sau feniciene (264-241; 238-201;149-146) au consacrat activitatea expansionistă
romană și după distrugerea Cartaginei (146 î.Hr) de către generalul Scipio
Aemilianus, romanii au cucerit în 200 de ani toată regiunea iberică, Orientul
mijlociu, Africa de nord, Macedonia, Grecia și Asia Mică.
Primele instituții republicane romane s-au inițiat în
sec. V. î.Hr. Astfel apare clasa patricienilor (lb.lat.patres-tată) care
reprezentau marile familii potentate (lb. lat.gentes-familie, națiune) și care
dețineau marile proprietăți funciare. Totodată acești latifundiari controlau și
magistraturile importante adică funcțiile celor doi consuli foarte influenți în
Senat: pretorul (justiția) și cenzorul (menținerea bunelor moravuri). Acești
funcționari de rang înalt aveau acces liber la Senat și a adunările deliberative
(comițiile curiate și centuriate) iar opinia lor politică ori de specialitate
era ascultată și respectată. Opus acestor forțe politice puternice ale celor
denumiți ,,nobilitas” la un moment dat au apărut tribunii plebei Tiberius și
Caius Grachus (cca.154-121 îHr.) care reprezentând populus romanus au pledat
public pentru recunoașterea și aplicarea drepturilor populare. Deși plebeii
romani (lb.lat.plebs, plebis-mici meseriași, negustori, foști imigranți, masa
populațiilor învinse, foști clienți ai patricienilor, oameni de rând fără
distincție adevărată de cetățeni locuiau în cartierul Nebbia Plebeo) obțin
recunoașterea egalității prin adoptarea Legii celor 12 Table totuși ei nu pot
stăvili influența senatorilor care reprezintă aristocrația și care își impun
voința în forul de decizie prin malversațiuni juridice și trădare. Odată cu
revoltele din coloniile orientale, răscoala gladiatorilor condusă de Spartacus
(73-71î.Hr.), conjurația lui Lucius Sergius Catilina (63î.Hr), conflictele
militare dintre Cezar și Pompei (52-48î.Hr.) precum și bătălia maritimă de
lângă colonia romană Actium dintre rivalii Octavian și Antoniu (33-31îHr.) vor
contribui semnificativ la prăbușirea Republicii Romane și adoptarea unui regim
de administrație imperială condus de Octavian Augustus. Polibiu (cca. 208-108)
istoric și om politic evidenția în
„Istoriile” sale teoria despre ciclul guvernării
politice anacyclosis ( lb.gr.anacyclosis-ciclul guvernării):
monarhie-tiranie-aristocrație-oligarhie-democrație-ochlocrație-și apoi iar se
ajunge inevitabil la monarhie. Este interesant de observat că și în Grecia
antică unde istoria ne demonstrează că în orașele-stat au fost adoptate doar
anumite elemente ale administrației republicane dar și în statul roman unde s-a
trecut de la republică la sistemul regalist și imperial, ciclul dinamic și
perpetuu al constituțiilor evidențiate de Platon s-a făcut cunoscut încă o dată
în adevăr. Marcus Tulius Cicero (106-43 î.Hr) un mare politician, orator,
filozof și teoretician politic foarte prolific (800 de scrisori, foarte multe
opere care abordau diferite arii științifice, tratate etc) a pledat pentru
importanța benefică a sistemului republican de guvernare în multe lucrări și
dialoguri dar dintre care evidențiem aici De Legibus (despre legi) și De
Republica (despre statul republican). Proiectul lui „res-publica” va rămâne
nerealizat deoarece marele om de știință va fi asasinat de Antoniu (drept
mulțumire pentru încercarea nobilă de a-l reconcilia cu Cezar). Deși în Grecia
și în Roma antică filozofii au construit concepte ideale ale traiului comunitar
republican bazat pe democrație și egalitate totuși în realitate nu s-a putut
perpetua acest sistem general de administrație a statului în principal datorită
oamenilor politici care au demonstrat mari defecte caracteriale și patimi de
nestăpânit chiar la vârful conducerii statului.
Bibliografie
- Nay, O., Istoria ideilor politice
Editura Polirom, 2008, Iași.
- Platon., Republica, Editura Antet, 2012
- Aristotel., Etica Nicomahică, Editura
Antet, 2012.
Bliografie web
-
administrare.info/domenii/drept/9240-formele-corupte-ale-statului-ideal-timocra%C5%A3ia
-oligarhia,-democra%C5%A3ia-%C5%9Fi-tirania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu