duminică, 6 iulie 2025

Gabriel Ungureanu - Formele de guvernare

 



Formele de guvernare

Gabriel Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română

06 Iulie 2025

 

- Crestomație de texte -

Monarhia și regalitatea

Monarhia reprezintă un concept al organizarii statale, perioadă în care statul primordial a fost condiționat în mod natural de puterea și deciziile unui monarh (lb.gr.monos-singur; archon-conducător) care putea fi un rege, o regină, un cuplu regal sau în anumite cazuri a unui regent delegat temporar.  Monarhul avea un rol hotărâtor în stat, fiind  respectat ca un simbol al coeziunii și unității elitelor, partidelor dar și al maselor populare. El putea deține puterea absolută (absolutismul monarhic) sau prerogative constituționale limitate (monarhia constituțională) așa cum se întâmplă și în actualitate în anumite state, unde puterea este limitată de reglementările legale specifice modernității. De-a lungul istoriei universale, monarhia și regalitatea au avut un rol foarte important și determinant în evoluția multor culturi, dezvoltând de-a lungul secolelor structura socială și spirituală a societăților respective. Deci monarhia reprezintă un sistem primordial de conducere și guvernare în care puterea este deținută de un monarh (rege, regină, împărat) în vreme ce conceptul de regalitate se referă la statutul, titlul și caracterul de familie regală ori casă regală al unui membru sau al unei linii de sânge regal.

Casele aristocratice și nobile ale lumii din care s-au desprins și evidențiat casele regale au linii de sânge perpetuate încrucișat (cu oameni din popor înnobilați prin căsătorie sau merite deosebite) sau prin continuitate lineară (strict în aria caselor aristocratice consacrate tradițional). Între toate aceste familii aristocratice există o legătură foarte apropiată la nivel genetic și ereditar, care a apărut de mii de ani încă de la primul rege Enmebaragesi (2600 î.Hr.) din orașul-stat Kish, Mesopotamia sau de la Sargon cel Mare (2300-2315 î.Hr.) împărat al imperiului Akkadian și unificator al Sumerului și poate chiar cu multe secole mai înainte. Deși reginele și împărătesele au putut fi investite dintotdeauna cu puterea supremă în stat totuși observăm că mai târziu la un moment dat în istoria Europei medievale apăruse o lege restrictivă emisă de întemeietorul dinastiei merovingiene (al francilor salici) Clovis I (466-511d.Hr.) care decretează din rațiuni de stat interzicerea dreptului femeilor de a moșteni tronul, adică așa numita Lege Salică (Pactus Legis Salicae). Transmiterea tronului și a însemnelor puterii se făcea deci traditional direct pe parte bărbătească sau dacă nu existau moștenitori sau descendenți direcți se apela la principiul ,,primogeniturii cognatice” în care partea masculină aflată în legătură colaterală de proximitate era investită cu prerogativele puterii.

Apariția conceptelor „rațiune de stat” și „democrație”

În vechea Grecie la începuturile organizării inteligente împotriva dezlănțuirii elementelor oarbe ale naturii, animalelor de pradă sau ale atacurilor hoardelor migratoare apare polis-ul adică orașul-stat care printre alte atribute civilizatoare are și rațiunea primordială de a pune la adăpost viața socială, culturală, religioasă și economică între zidurile sale (intramurros). Centrele importante de cultură și civilizație au apărut pentru prima dată în zona mării Egee a insulei Creta și a teritoriilor din împrejurimi. Câteva exemple de orașe-stat din mileniul II: Micene, Tyrinth, Pilos și altele asemenea sau înființat în diferite zone ale litoralului mediteraneean. Firesc viața politică, economică, religioasă și militară s-au organizat în jurul palatului unde își avea reședința anax adică suveranul decident. Pentru a realiza actul conducerii eficiente a orașului acest conducător a avut necesitatea colaborării și conlucrării cu genes adică cu familiile nobile care erau conduse de seniorii latifundiari locali (basileos). De a lungul timpului acești bogătași se specializează în politică și treptat preiau anumite atribuții ale conducerii suveranului. Astfel puterea se divizează și apare funcția de polemarh adică de general-conducător suprem al armatei; arhontele cetății care dispune la rândul său de puterea civilă și care își impune regulamentele administrative precum și alți demnitari sau magistrați. În acest fel, puterea regelui se dispează în diverse reguli colective și în diverse colegiii politice supuse voinței cetățenilor și unui sistem electoral democratic. În timp odată cu dezvoltarea conceptelor filozofice superioare dispare monarhia preantică și apare o viață comună a cetățenilor din polis cu rațiunea unui destin comun. Totuși esența ideologică republicană s-a inițiat încă din Grecia antică pe când Platon (420-340.îHr) a început să caute ,,construcția cetății ideale”. Astfel în lucrarea sa celebră ,,Republica” marele gânditor atenian își făcea cunoscute ideile viziunii sale politice despre guvernare. Acestea au fost:,,dreptatea, cunoașterea și virtutea în politică”. Cu alte cuvinte cei investiți cu puterea de decizie trebuiau să demonstreze aceste calități esențiale și chiar obligatorii pentru cei care doreau să se implice direct în actul de guvernare al statului.

Psihopolitica lui Platon

Din observațiile lui Platon, aflăm că fiecare structură constituțională de guvernare a statului corespunde unui tip sufletesc care este esential în evoluție și în transformarea regimului politic. Aceste forme de guvernare se originează din cele anterioare, care sunt întotdeauna mult mai optime dar care devin instabile odată cu slăbiciunile psihologice și caracteriale manifeste. Astfel marele filozof a observat și evidențiat următoarele cinci constituții manifeste: timocrația, oligarhia, democrația, tirania și cetatea ideală. Timocrația (lb.gr. time-onorariu, bogăție și kratos-putere) este o formă exclusivistă de conducere în care puterea este  este deținută de marii latifundiari și de cei care dețin proprietăți, castele, aur sau bogății, fiind adesea asociată cu un grup special în care statutul și influența politică sunt condiționate de luxul în care aceștia trăiesc. Timocratia a fost explicată de filosofii Platon și Aristotel ca o formă de conducere în care elita aristocratică, deține controlul și puterea în stat, în vreme cei pauperizați au o importanță diminuată sau nulă în luarea deciziilor majore.

Platon nu uită să evidențiaze faptul că, timocratia se plasează ca o stare politică manifestă așezată conceptual între aristocrație și democrație, fiind definită specific printr-o guvernare bazată pe merit dar și pe avere. Tipul psihologic esențial al omului timarhic este oarecum primitiv pentru că el apreciază vânătoarea, artele marțiale și cultura fizică dar în final nu poate conduce polis-ul deoarece nu poate convinge pe nimeni cu ajutorul cuvântului înțelept pe care nu pune mare valoare ci cu ajutorul războiului și al forței. Oligarhia (lb.gr.oligos-mic, puțin și arche-putere, guvernare) se traduce prin guvernarea celor puțini sau a unui grup redus, restrâns, de aristocrați sau de privilegiați. La conducerea oligarhică se ajunge prin pofta nemăsurată de îmbogățire și prin corupția accentuată a timocrației care se degenerează. Tipul sufletesc oligarhic este descris ca fiind traumatizat la debutul vieții de dramele sărăciei care i-au lovit familia și pe care le-a perceput dureros ca fiind foarte umilitoare. Deci acel caracter se va îndrepta spre o negustorie speculativă aducătoare de profituri având totodată și o mare voință de îmbogățire și putere. Deci acea latură a motivației sale pe care o va aduce permanent în conștiință, în comportament și în atenție va fi cea doritoare de îmbogățire și câştig cu orice preț.

Deoarece câmpul conșțiinței sale va fi ocupat doar cu valorile exterioare financiare și economice omul oligarhic va renunța la logică la rațiune și entuziasm pentru alte idealuri mult mai pragmatice. Acest caracter sufletesc se va emoționa doar în fața banilor și a averilor foarte mari pe care le va aprecia ca fiind adevărate și importante. Democrația (demos-popor, kratos-putere, guvernare) se extrage la rândul ei din oligarhie. În fața unei degenerări evidente a vieții economice a taxelor și impozitelor uriașe la care sunt supuși oamenii săraci, a apariției moravurilor îndoielnice și a corupției generalizate în cetate poporul este constrâns pînă la insuportabil de abuzurile săvărșite de guvernarea oligarhică și obligat să ia atitudine, rasturnând prin acțiuni revoluționare de forță regimul oligarhic.

Astfel se promovează și se instaurează organizarea democratică în ideea că această revoluție ar servi interesele majorității cetățenilor. Dar după ce obține puterea omul democrat începe să dezvolte o psihologie foarte copilărească bazată pe comfortul astfel obținut și nu după mult timp își obligă conducătorii să raționeze la fel. Pentru comparație putem spune că omul oligarhic este dependent de dorințele necesare în vreme ce caracterul psihologic al unui democrat evidențiază colanța perpetuă a acestuia la dorințele nonnecesare. Astfel acești conducători vor fi siliți să judece treburile cetății și să emită legi de stat bazate pe cerințele infantile ale celor mulți. În acest fel ,,isonomia” (lb.gr.isonomia-egalitatea cetățenilor în fața legii) libertatea și toleranța duse la extrem produc slăbiciuni extraordinare în actul și strategia de guvernare a cetății pe care mai devreme sau mai târziu o vor conduce la ochlocrație (lb.gr.ochlos-gloată-kratos-putere) la dezastru și anarhie (lb.gr. an-archos-fără conducători, fără conducere).

Tirania (tyrannos-conducător opresiv, nedrept și arbitrar, despot, dictator) este o formă de conducere a statului care apare ca o compensare și o sprijinire inițială a democrației corupte, decadente și aflate datorită libertăților excesive într-o stare continuă de anarhie și disoluție. Tirania apare natural în starea finală de prăbușire a statului democratic. La început tiranul apare ca un salvator al cetății care își declară în public cele mai bune intenții pentru a salva societatea și cetatea de la anarhie și dezastru. El oferă adepților săi pământuri, demnități publice și averi pentru a-și consolida imaginea de binefăcător generos, (dar de obicei aceste bunuri erau luate de la oponenții politici pe care îi elimina fizic). Pentru a da greutate și consistență personalități sale ,,semidivine” el se încoronează în public și uzând de un ritual fastuos prin care vrea să-și impresioneze supușii. În curând el va deveni un dictator politic sângeros și va cădea pradă patimilor, dependențelor și hedonismului organizat cu abilitate diabolică de cei din preajma sa. Acești apropiați erau interesați doar de avantajele politice, alianțele personale precum și de bogățiile nemăsurate pe care acest conducător le putea oferi. Dar tiranul știe că poporul trebuie să fie îngrozit cu războaie și catastrofe pentru a simți acut nevoia unui conducător providential și astfel din nevoia de putere cronicizată atemporal el provoacă cu orice risc conflicte militare externe sau interne, răscoale sau conjurații periculoase pentru a se conserva la putere. Cu toate aceste limitări au existat și excepții și astfel cunoaștem tirani luminați precum Cleobulus din Lindos (cca. 600 î.Hr.) care avea ca principiu un îndemn interior: „moderația este totul” sau Periandru din Corint (sec. VII î.Hr.) care spunea apropiaților în anumite ocazii că: ,,perseverența este totul”. Cetatea ideală.

Marele gânditor Platon accentua în lucrarea sa „Republica” faptul că dreptatea nu poate fi separată de actul conducerii politice și aceasta pentru a asigura tuturor cetățenilor egalitate în fața legilor. El spunea că funcțiile publice dar și cele politice ar trebui acordate în mod just și doar acelor oameni deosebiți care își demonstrează clar virtutea și meritul. Tot în „Republica” Platon arăta că puterea în stat ar trebui să fie deținută de filozofi: „fie că filozoful devine rege fie că regele devine filozof”. Într-o altă lucrare denumită „Omul de Stat”, el indentifică arta de a conduce cu o ,,artă regală” despre care afirmă că este o adevărată știință. Dar mai târziu spre apusul vieții sale el nuanțează rolul filozofului și afirmă în lucrarea „Omul de Stat și Legile” precum că ,,guvernanții au o competență care nu se confundă neapărat cu cea a filozofului”; în noua sa viziune filozoful este invalidat la conducerea statului și nu mai apare în postura de conducător ci în cea de consilier și sfetnic al regelui.

Obligațiile filozofului se reduceau deci la influențarea înțeleaptă și morală a hotărârilor regale, la redactarea și interpretarea legilor statului și la asigurarea educației politice a noilor generații de demnitari. Următoarea categorie de cetățeni imaginată de Platon în dialogurile din ,,Republica” sunt ,,gardienii” sau ,,paznicii”. Acești cetățeni erau de fapt războinicii și aveau rolul de a asigura securitatea externă și ordinea interioară în cetate. Ultima categorie sunt muncitorii, agricultorii, meșteșugarii,  producătorii de bunuri și comercianții. Aceștia asigurau bunurile și serviciile necesare societății. De remarcat că Platon propune primelor două categorii sociale (filozofilor și paznicilor) un fel de comunitarism restrictiv în sensul că aceste categorii nu aveau voie să dețină proprietăți și averi pentru a nu fi tentați de lux și de corupția catastrofică. În plan real și istoric nu putem vorbi despre o republică ateniană (ex. în Atena avem doar democrație și elemente administrative republicane) sau o republică spartană (Sparta era regalistă și oligarhică) clar definită. Totuși începând de la Solon (630-530î.Hr.) sec. IV și până în sec. V î.Hr. secolul lui Pericle (494-429î.Hr.) observăm că organizarea democratică era foarte clar și distinct constituită ca viață socială în interiorul comunității. Cetățenii participau (ekklesia-adunări publice) de trei ori pe lună în piața centrală a orașului (agora-piață, loc deschis) la adoptarea hotărârilor importante pentru cetate. Cetățeanul liber avea dreptul să vorbească publicului având capul acoperit de o coroniță de mirt sau măslin dar cei mai în vârstă aveau prioritate în lista de vorbitori.

Cu privire la aceste etape de transformare ale statului la Platon observăm printre altele și o idee sociologică valoroasă și foarte bine evidențiată care arata că: ,,înlocuirea unui sistem politic nu se poate realiza decât dacă în interiorul acelui partid care deține puterea se petrece o dizarmonie, o neînțelegere conflictuală sau un dezechilibru de reprezentare între elitele conducătoare”. Dacă în interiorul acelei elite conducătoare se observă armonia, bunăstarea, acordul și pacea socială, schimbarea de sistem nu este posibilă și deci constituţia acelei stări de guvernare nu se va modifica. Timpul și slăbiciunile de caracter ale guvernanților, luxul și desfrâul financiar, prăbușirea economică degenerarea moravurilor, aservirea odioasă și abuzul celor săraci sunt acele surse de tensiune care în final aduc transformarea și înnoirea orânduirii în rău sau în bine din acea cetate prin autodestructurare parțială la nivel de clasă.

Ce este conceptul „res-publica”? Când și unde apare acest concept de organizare, control și conducere comună a societății?

„Res-publica” este un cuvânt latin care se traduce prin „afacere publică” sau „treburile statului” și evidențiază o formă de conducere a statului în care autoritatea aparține poporului sau delegaților aleși de acesta. Acest control se realiza printr-un sistem de instituții și legi specifice care asigurau participarea egală a cetățenilor la guvernare și care le apărau drepturile individuale. Prima republică autentică a apărut în vechea Europă și a fost Republica Romană. Această construcție politică s-a inițiat  în anul 509 î.Hr., după eliminarea monarhiei etrusce alungarea regelui Tarquin și instalarea unui regim republican în Roma. Această formă de guvernare a funcționat 4-5 secole până la instaurarea Imperiului Roman în anul 27 î.Hr., când puterea republicană a fost răsturnată la rândul ei în urma războaielor civile și noul sistem de control a fost concentrat în mâinile împăratului Augustus Octavian. Apariția Republicii Romane a generat o perioadă de cuceriri militare în jurul întregului bazin mediteraneean. Cele trei „Războaie Punice” sau feniciene (264-241; 238-201;149-146) au consacrat activitatea expansionistă romană și după distrugerea Cartaginei (146 î.Hr) de către generalul Scipio Aemilianus, romanii au cucerit în 200 de ani toată regiunea iberică, Orientul mijlociu, Africa de nord, Macedonia, Grecia și Asia Mică.

Primele instituții republicane romane s-au inițiat în sec. V. î.Hr. Astfel apare clasa patricienilor (lb.lat.patres-tată) care reprezentau marile familii potentate (lb. lat.gentes-familie, națiune) și care dețineau marile proprietăți funciare. Totodată acești latifundiari controlau și magistraturile importante adică funcțiile celor doi consuli foarte influenți în Senat: pretorul (justiția) și cenzorul (menținerea bunelor moravuri). Acești funcționari de rang înalt aveau acces liber la Senat și a adunările deliberative (comițiile curiate și centuriate) iar opinia lor politică ori de specialitate era ascultată și respectată. Opus acestor forțe politice puternice ale celor denumiți ,,nobilitas” la un moment dat au apărut tribunii plebei Tiberius și Caius Grachus (cca.154-121 îHr.) care reprezentând populus romanus au pledat public pentru recunoașterea și aplicarea drepturilor populare. Deși plebeii romani (lb.lat.plebs, plebis-mici meseriași, negustori, foști imigranți, masa populațiilor învinse, foști clienți ai patricienilor, oameni de rând fără distincție adevărată de cetățeni locuiau în cartierul Nebbia Plebeo) obțin recunoașterea egalității prin adoptarea Legii celor 12 Table totuși ei nu pot stăvili influența senatorilor care reprezintă aristocrația și care își impun voința în forul de decizie prin malversațiuni juridice și trădare. Odată cu revoltele din coloniile orientale, răscoala gladiatorilor condusă de Spartacus (73-71î.Hr.), conjurația lui Lucius Sergius Catilina (63î.Hr), conflictele militare dintre Cezar și Pompei (52-48î.Hr.) precum și bătălia maritimă de lângă colonia romană Actium dintre rivalii Octavian și Antoniu (33-31îHr.) vor contribui semnificativ la prăbușirea Republicii Romane și adoptarea unui regim de administrație imperială condus de Octavian Augustus. Polibiu (cca. 208-108) istoric și om politic evidenția în

„Istoriile” sale teoria despre ciclul guvernării politice anacyclosis ( lb.gr.anacyclosis-ciclul guvernării): monarhie-tiranie-aristocrație-oligarhie-democrație-ochlocrație-și apoi iar se ajunge inevitabil la monarhie. Este interesant de observat că și în Grecia antică unde istoria ne demonstrează că în orașele-stat au fost adoptate doar anumite elemente ale administrației republicane dar și în statul roman unde s-a trecut de la republică la sistemul regalist și imperial, ciclul dinamic și perpetuu al constituțiilor evidențiate de Platon s-a făcut cunoscut încă o dată în adevăr. Marcus Tulius Cicero (106-43 î.Hr) un mare politician, orator, filozof și teoretician politic foarte prolific (800 de scrisori, foarte multe opere care abordau diferite arii științifice, tratate etc) a pledat pentru importanța benefică a sistemului republican de guvernare în multe lucrări și dialoguri dar dintre care evidențiem aici De Legibus (despre legi) și De Republica (despre statul republican). Proiectul lui „res-publica” va rămâne nerealizat deoarece marele om de știință va fi asasinat de Antoniu (drept mulțumire pentru încercarea nobilă de a-l reconcilia cu Cezar). Deși în Grecia și în Roma antică filozofii au construit concepte ideale ale traiului comunitar republican bazat pe democrație și egalitate totuși în realitate nu s-a putut perpetua acest sistem general de administrație a statului în principal datorită oamenilor politici care au demonstrat mari defecte caracteriale și patimi de nestăpânit chiar la vârful conducerii statului.  

Bibliografie

- Nay, O., Istoria ideilor politice Editura Polirom, 2008, Iași.

- Platon., Republica, Editura Antet, 2012

- Aristotel., Etica Nicomahică, Editura Antet, 2012.

Bliografie web

- administrare.info/domenii/drept/9240-formele-corupte-ale-statului-ideal-timocra%C5%A3ia

-oligarhia,-democra%C5%A3ia-%C5%9Fi-tirania  









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu