Mircea Dorin Istrate - N-apoi mă cheamă cuibul de născare

 

Mircea Dorin Istrate

N-apoi mă cheamă cuibul de născare

Poezii pentru sâmbăta seara

Raiul care l-am avut

 

~*~

 

Am fost și eu pruncuț ca alții, băiet smerit și-ascultător,

Tot legănat în poala vremii, iară la muncă, lenevior,

Îndulcitu-m-am cu clipe pe cărarea ăstei lumi,

Cu copii la fel ca mine, toți zburdalnici și nebuni.

Eu mai cred c-atunci primit-am lumea fie toată-a nostră,

Cu pădurea foșnitoare și cu via de pe Coastă,

Și cu Bercul plin de floare și cu stâna cea bătrână,

Și cu vorba legănată ce-a vorbit-o Mama Tână.

Și cu Vale pentru scaldă și cu mura neagră, coaptă,

Cu frăguța îndulcită, cu pomiștea popii toată,

Cu tot crângul plin de păsări și-un izvor stâmpărător

Și cu dragostea măicuții pentru dulcele-i odor.

Raiul l-am avut pe mână, neștiind că mult nu ține

Și că noi, cei nebunatici, moștenim lumea ce vine,

Cu mai toate-a ei păcatele adunate la un loc,

Cu atâtea deziluzii, cu nevolnic nenoroc.

Doamne! De ce-am vrut atuncea și puteri și bogăție

Și mărire și palate, nesfârșită avuție?

Nu era mai bine încă să rămân c-o prună coaptă?

Cu o cană ochi de lapte, muls-atuncea la poiată?

Cu o vie prăduită de-a ei struguri pe ales?

Și de nuci, bine-ncuiate, mai în toamnă, de cules?

Cu o scaldă-n miez de vară, când ți-i voia-n Valea Mare?

Cu frăguțe-n pălărie adunate pe cărare?

 

*

 

Azi, ce inima-mi dorește, am și aur și palate,

Dar tânjesc ca nimeni altul dup-o cană ochi cu lapte,

Dup-o scaldă când mi-i voia, dup-o prună îmbrumată,

După raiul ce-l avut-am, neștiind că el se gată.

Cum aș face schimb cu tine, puștiul lumii cel smerit,

Cum ți-aș da, cât tot ce strâns-am pentr-o zi-n copilărit,

Raiul vieții-a fost atuncea, fără griji, fără nevoi,

Azi avem cât n-are lumea, dar în suflet suntem goi.

 

***

 

 

 

Melancolie

 

Burniţa noaptea pe sat,

Rumegă boii luceferi,

Doru-i pe uliţi plecat,

Somnu-i de miere-n cei teferi.

Trece prin visu-mi un car,

Boii au ciucuri în coarne,

Scârţâie drumul amar,

Vrând inapoi să-l întoarne.

Grele poveri de iubiri,

Puse-s în saci de uitare,

Macină mori amintiri

Vraja îmi umple pahare.

 

*

Osia carului greu

Ţine pe ea veşnicia,

Colo de-a pururi mi-s eu,

Noaptea visându-mi pruncia.

 

***

 

Trecuta vreme de poveste

Uitatu-am povești din vremi trecute,

Cu care Buna-n glas abia șoptit,

Mă adormea ușor, și toate vrute

Le-aveam în visul meu, cum le-am dorit

Eram tot rând la rănd și Făt-Frumos

Și un băiat viteaz, de crai bătrân,

În luptă cu-n balaur furios,

Cu zmeii de pe celălalt tărâm,

Să dezrobesc Ilene-Cosânzene

Și mere mari de aur să aduc,

Să lupt din răsputeri, până Moș Ene

Mă trimitea în somnu-mi să mă duc.

Prin lume am umblat cu Păsărilă,

Vlăjganul cela-nalt de zece coți,

Cu prietenii Setilă, Flămânzilă,

Am colindat prin lumea asta toți.

Zburam pe armăsari înaripați,

Nu m-am temut deloc de babe Cloanțe,

De Sânta Vineri fost-am apărați

Și m-am luptat ades, cu Zgripțuroaice.

 

*

 

Ce vremuri fost-au Doamne mai odată,

Ce bucurii trăit-am în visare,

Aceea lume dusă este toată,

În urma ei acum, e ...lăcrimare.

 

***

 

 

 

Unde-mi ești copilărie?

 

Unde mi te-asuns-ai iară, dragă mea, Copilărie?

Să ghicesc? în barba albă a Moșneagului Crăciun?

Stai acolo-alăturată di-mpreună c-o vecie

Celei vremi, ce-a fost odată mierea timpului cel bun.

Cuibul său îmi e acolo, unde doarme în visare

Și de unde, când dori-voi clipa vieții s-o-ndulcească,

Voi chema-o să îmi vină, și-ntr-un bob de lăcrimare

Să mă ducă-n Raul care, fosta-n lumea omenească.

Și acolo să mă țină, timp prelung în fericire,

Ostenind cu alți ca mine, cât e ziua mare-n joc,

Să ne sature cel suflet de plăcuta bucurie,

Că am prins pe lumea asta, scurtă vreme de noroc.

De-asta spun: pe Moș Crăciunul, dacă încă mi-l doriți

Ca în nopți de lungă veghe să-l visați în al vost’ gând,

Fi-veți iar ce-ați fost odată, dragi copii, frumoși, cuminți,

Ingereii din cea vreme, bucurând acest pământ.

 

*

 

Iar acum, la ceas de taină, în cea Noapte de Ajun,

Eu te rog cobori moșnege de acolo, din poveste,

La toți ceia care încă-s, copilași cu suflet bun,

Dă-le toate cât cerut-au și adu-le marea veste

Cum că mâine se va naște, așteptatul Domn, Iisus.

 

***

 

 

 

Raiul copilăriei

 

Copilăria mea-i ascunsă-n primăveri

În Bercul de poveste, cel nins cu viorele,

Unde cu alți de-o seamă, tot adunam plăceri

Din jocuri mici, mărunte, în vremile acele.

Pe maluri de Târnavă, în veri, la gat, la scaldă,

A noastre zile încă ni se topeau pe rând,

Și-apoi, în dulcea vară, cu vremea ei cea caldă,

Noi prăduiam cireșii și mure rând la rând.

În toamne lenevoase, acol’, pe Coasta Mare,

A noastră era via cu strugurii ei dulci,

Și rugii din pădure, frăguțe din hotare,

Pomiștea popii toată cu mere, prune, nuci.

Când ne-ngropa zăpada în ierni ca de poveste,

Prea scurtă era ziua la săniat, pe Coastă,

Și-apoi venea Crăciunul, iar noi duceam cea veste

În spusa din colinde, mergând din poartă-n poartă.

 

*

 

Eu cred c-atunci trăit-am în Raiul cel lumesc,

Ce seamăn n-are încă în viața-mi sândăcoasă,

Nu știu cum e-n acela, de-acolo, din ceresc,

Dar ce-l de-aici îmi fost-a, trăire norocoasă.

Din el, ca-n vis crâmpeie le-am tăinuit în gând

Și-n umbra lăcrimată a sufletului meu,

De-acol’ le scot cu grijă, când mă întorc pe rând

În vremea cea de miere, ce-o tot cerșesc mereu.

 

***

 

 

 

Copilărie

 

Se îmbrumează timpul ce-l trăim

Și toamna vieții încă stă să vină,

Din ce în ce mai mult de-acum dorim

Să fim din nou în vremea fără vină,

O preamărită clipă de vecie,

În raiul nost’ de-atunci, copilărie.

Destule sunt onoruri și măriri

Și-averi și bani ce-avem de-adunătură,

La alții le-om lăsa drept pomeniri

Din timpuri ce de-acuma ne trecură,

Nevoie nu-i de ele un’ ne-om duce,

Ci doar de-un râs vioi, frumos și dulce.

Acol’nu-s griji, nevoi și suferință,

Acolo-i raiul cela din lumesc,

Acolo-i adevăr și pocăință

Și bucurii și plâns copilăresc

Și câte nebunii nevinovate

S-au strâns în vremi de-aunci, îndepărtate.

Acum că am văzut tot ce-i pe lume

Și am gustat necaz și bucurii

Cu siguranță că ce fost-au bune

Au fost mai toate când eram copii,

Ne-ndatorați la nimeni cu nimic,

Și răsplătiți adesea, cu-un....pupic.

 

*

 

Acolo dar Mărite, Tu ne lasă

Răsplată să avem de fost-am buni,

De ce-o mai fi pe lume nu ne pasă,

Pe alții lasă-n ea dacă-s nebuni,

Noi vom trăi-n curat și-n bucurie

Clipite ne-ntinate de vecie.

 

***

 

 

 

Îndemn

 

Lăsați copiii meargă pe la țară

Să-mi steie cât se pote la bunici,

Să-mi umble liberi încă pe hotară,

Prin crânguri, prin pădure și prin lunci.

Mănânce-o pălărie de cireșe,

Frăguțe câte fi-vor pe-a lor cale,

Un rug de zmeur, cât vor vrea agreșe,

Și mură dulce de pe mal de vale.

Și-n vară-o zamă bună de șălate,

O coastă cu jumeri în miez de iarnă,

Sarmale cu păsat și-un blid cu lapte

Și-o cepă verde cu-n dărab de slană,

Un cozanac și-o pâine la cuptor,

S-o mânce bine-ntinsă cu unsoare,

Lichiu cu prune și-apoi: Somn ușor!

Să doarmă noaptea-ntreagă-n legănare.

Îmi meargă la Crăciun cu colindatul,

La neamuri câte sunt și la vecini,

La Paști să-mi umble satul cu udatul

La preasfioase fete de creștini.

La slujbă fie-n zi de sărbătoare

Închinători icoanelor preasfinte,

La joc, dacă mai e, la-nsurătoare,

La mort, botezuri, zile însfințite.

Că ei sunt cei ce-or duce mai departe

A neamului avere ce-am avut,

Tradiții, datini, obiceiuri, toate

Care ne țin legați de moșii din trecut.

 

**

 

Lăsați copiii dară să cunoască,

Ce ne lăsară bunii noștri buni,

Să simtă, și cât fi-vor să cinstească,

Averea moștenită din străbuni.

 

***

 

 

 

Uitatele povești

 

E miez de seară întomnată,

Un foc zglobiu îmi arde-n vatră,

Pe gene somnul se prelinge

Și visul pleoapa ne-o învinge.

Noi, pruncușorii ingerești

În gând cu vraja din povești,

Pe-un pat cu paie moi ca pana,

Și legănați de Sfănta Ana,

Ne facem somn netulburat

În baldachin de împărat,

Înconjurați de îngerei

Crezându-ne iar pui de lei.

 

*

 

Mai vino Buno, de-unde ești

Și spune vechile povești,

Să fim cum fost-a, Feți-Frumoși,

Vânând Balauri furioși,

Salvând la fete de-mpărat

Ce-un zmeu bățoș mi le-a furat,

Să căutăm Mere de Aur

Păzite strașnic de-un balaur.

Că eu, uitatu-am de-acum

Poveștile cu omul bun,

Cu Chipăruș, cu Barbă Cot,

Cu Cotoroanțele ce pot

Să facă apă vie, moartă

Și vrăji să schimbe a ta soartă,

Cu cai frumoși, înaripați,

Cu cerbi bătrâni, încoronați.

 

*

 

Bunicii nu mai spun povești,

Cu fapte mari și voinicești,

Nu li-i mai visu-naripat,

Li-i gândul trist și-mpovărat

Amară-i vremea pe aici,

Sunt supărați ai mei bunici

 

Și nu mai are cin’ să spună,

Așa măcar, odată-n lună,

Ca un sfârșit la o poveste,

Cum mai de mult ne da de veste:

,,Urcatu-m-am apoi în șea

Și spusu-v-am povestea mea”

 

***

 

 

 

Cel loc de-ntors acasă

 

Mă-ntorc de unde n-am plecat nicicând,

În Raiul cel rămas în al meu gând,

Acolo unde-un suflet de copil

Se strecura ușor prin vremi, tiptil,

Și unde-o șoaptă mută mă tot cheamă

Să vin smerit, cuminte, fără teamă,

Pe-o uliță adesea întinată,

Ce-n veri îmi e de-apururi înflorată,

Și unde case înșirate-n rând

În faptul zilei parcă toate râd,

Cu-alor mușcate roșii în ferești,

Cu nuci la porți sub ei să te umbrești,

Cu poame-n grădini toate-mbietoare

Ce-n ram în veri se rumenesc la soare.

Acolo-i casa mea, din veșnicie,

Acolo talpa ei parcă e vie,

C-o țin în spate moșii mei strămoși,

Adamii cei viteji și norocoși

Ce mi-au trăit în vremi îngloriate

Când îmi erau netemători de moarte,

Când dragostea de neam și de țărână,

De satul lor, de veșnicita stănă,

De-ogorul ce le-a dat de-mbucătură

De limba lor, de datina străbună,

Făcea din ei viteji neînfricați,

Uniți în gând și-n simțuri, toți ca frați,

Ce dat-au țării viața lor ca vamă,

Ca ea nicicând de nimeni, n-aivă teamă.

 

*

 

Acum pe-aici e-o ulița-nierbată,

Cu case-ngârbovite, țigla spartă,

Cu babe surde, moși tăcuți, bătrâni,

Nici urmă de vre-un hoț, dar nici de câini,

Nici de copii să-mi deie iama-n mere,

Să facă larmă-n sat, precum se cere,

Iar cel hotar de-acuma-i înierbat,

Că-ncet de coada sapei, a uitat.

 

* *

 

Eu tot mă-ntorc aici, că nu-s plecat

Decât clipite mici de preumblat

 

Prin astă lume rea și mincinoasă,

Cu viață păcătoasă și întoarsă.

Mă doare doar, că mult prea mulți de-acum

N-au unde mi se-ntoarce de pe drum,

Că-n gândul lor n-au sat, străbuna stână,

Hotarul de robit, o mamă tână,

O uliță sub pomi făloși umbrită,

Fereastra cu mușcata înflorită,

Cărarea cu frăguțe roșii, coapte

Pe care cad din ceruri stele-n noapte

Și-o prună îmbrumată-mbietoare,

Colinda-n ierni de vis și-nfiorare.

Eu loc îmi am mereu de-ntors, ACASĂ,

Pe undea-ș fi nicicând ea nu mă lasă

Să fiu străin în marea, larga lume,

Să n-am la cine dorul a mi-l spune.

Și-așa cum e acuma al meu sat,

Aicea am un loc de lăcrimat,adăstat

Cu cei rămași din neam să povestesc

Ca cel trecut al meu, să-l întăresc.

Și-apoi la urmă-n vechiul țintirim

Cu cei ce mi-s sub cruci, să ne-amintim

C-am fost și noi pe-aici, în vremuri bune

Când locul ăsta fost-a o minune,

Copiii din lumescul ăstui Rai,

Mici îngerei pe-acest picior de plai,

Ce tot furam clipite în neștire

Din timpul nesfârșit în veșnicire,

Ne fie când vom vrea, de-o amintire.

 

***

 

Bătrâne sat, tu-mi ești mereu cea casă

Când noi venim pe calea cea întoarsă

Din azi spre ieri să mă-ndulcesc cu tine

Și chiar de-mi ești acuma o pustie,

Tu-n veci rămâi în boaba-mi lăcrimată

Un dulce Rai ce-aici a fost, odată.

 

***

 

 

 

Urma copilăriei mele

 

Se cern din ceruri fulgi de neauă albă

Pe casele din sat, lungită salbă

Ce șerpuie pe-o vale mai cotită,

Din poala unui deal, demult pornită.

Îmi ninge liniștit, ca-ntr-o poveste,

Prin văgăuni, vântuțul troienește

Zăpada ce-o să cadă până-n seară

S-o țină-așa, mai până-n primăvară.

De mâine, sus pe hulă s-or porni

Copiii năbădăioși, frumoși, zglobii,

Și-acolo-mi fi-va iară lumea lor,

Gălăgioasă ceată în ciopor.

Toți cu obrajii roșii-mbujorați,

Un stol în neastâmpăr, minunați,

În râsete, în glume-n voioșie,

Superbă clipă prinsă-n bucurie.

 

*

 

Așa am fost și noi, cândva, odată,

Nestăvilită ceată, zvăpăiată,

Copii îmbucurați de o trăire

Ce-acu-i în minte, dulce amintire.

Iar când îi văd în râset cum îmi zboară,

O lacrimă pe geană îmi coboară,

Aminte să-mi aducă, cum cândva

Am fost și eu ca ei, pe undeva.

 

**

 

De ce nu ține clipa asta în neștire,

Acol’ să fim copii în fericire?

Iar când de ea cândva ne-om sătura,

Încet, pe nesimțite, vom pleca,

Și urma sa cu drag, i-om lăcrima .

 

***

 

~*~

Mircea Dorin Istrate