Comemorări românești
Prof. univ. dr. Stoica Lascu
02
Octombrie 2025
„Eu mi-am luat în faţa lui Dumnezeu, a
Ţării şi a tânărului Rege, în faţa Istoriei şi a conştiinţei mele cea mai grea
răspundere” (General Ion Antonescu: 25
septembrie 1940)
Se împlinesc, iată, în această toamnă, opt decenii și
jumătate dela calvarul românilor ardeleni - desprinși de Țară prin Diktatul
dela Viena (30 august 1940). Silniciile la care au fost supuși de către
opresori au zguduit opinie publică românească, marile cotidiene ale vremii
găzduind pagini întregi cu relevarea lor, prin atestări și mărturii ale
martorilor oculari.
„În partea Transilvaniei cedată Ungariei în urma
verdictului dela Viena, în anumite condiţii, cea mai cumplită urgie s’a abătut
asupra nefericiţilor români căzuţi iarăş sub stăpânirea maghiară” - scria
în „Universul”, la 23 septembrie, Romulus Seișanu, jurist și publicist
(1884-1955, autor a unor volume de geopolitică circumstanțiată Țării și
Dreptului Internațional, decedat în detenție, la Văcărești), nativ român
transilvănean.
Pretutindeni, în oraşele şi satele locuite de români,
domneşte teroarea. Bande înarmate de «levenţi», constituite în aşa zise gărzi
naţionale, întărite de jandarmi, săvârşesc asasinate, masacre, violuri şi
jafuri, sub ochiul impasibil al autorităţilor civile şi militare maghiare de
curând instalate. Numeroşi cărturari şi ţărani români, au fost ucişi
mişeleşte - unii împuşcaţi,
Cu onoare vă rog să binevoiţi a lua
cunoştinţă de această întrunire, dând totodată dispoziţiuni organelor în
subordinea d-voastră, să nu împiedice această adunare şi mai binevoiţi, vă rog,
a da instrucţiuni on. serviciu al cenzurei, să permită tipărirea şi răspândirea
acestui apel.
Bucureşti, în 24 sept. 1940.
Cu distinsă stimă, Iuliu Maniu
Răspunsul d-lui general Antonescu
Domnule Maniu, ministru de interne mi-a înaintat
cererea dv. prin care solicitaţi autorizarea de a ţine o întrunire publică
„pentru a înfiera atrocităţile săvârşite de maghiari în Transilvania şi pentru
a împlini îndatorirea de a nu lăsa în părăsire fraţii români ajunşi la
groaznice suferinţe”.
Vă respect şi vă înţeleg durerea, care este şi a mea,
ca şi a neamului întreg. Şi vă asigur că nu am aşteptat această solicitare
„pentru a împlini îndatorirea de a nu lăsa în părăsire fraţii români”. Am făcut
totul, d-le Maniu, pentru, a apăra cugetele şi trupurile româneşti cotropite de
o ocupaţie care s’a abătut şi dela regulile dreptului ginţilor şi dela
obligaţiile formal luate la Viena ca şi dela respectul vieţilor şi al omeniei.
Vă închipuiţi, cred, că nu ostaşul care a luptat întotdeauna pentru drepturile
şi demnitatea Neamului nostru ar fi putut să stea cu braţele încrucişate şi cu
sufletul gol în faţa acestor jertfe şi acestor suferinţe ale tuturor românilor.
În împrejurările grave de azi, cu răspunderile şi
ameninţările ceasului de faţă - pe care nu eu le-am creiat - am socotit că
datoria omului de stat şi a conducătorului răspunzător este să-şi pună toată
puterea şi toată nădejdea într’o acţiune diplomatică serioasă şi gravă, pe care
am întreprins-o şi ale cărei rezultate le-am aşteptat cu încredere; ele au
început să se producă şi în câteva zile veţi avea dovada.
Pentru a nu ascunde nimic ţării am lăsat în acelaşi
timp ca presa să publice adevărul şi să-şi rostească judecata. Naţiunea toată
stă unită şi demnă în faţa acestor fapte grave cari ne sângerează pe toţi şi ne
îngenunche cu pietate şi durere în faţa jertfelor nedrepte ale fraţilor
ardeleni.
O întrunire în aceste împrejurări, când acţiunea
noastră diplomatică se desfăşoară cu toată răspunderea, iar ordinea internă
este restabilită, cred însă că nu ne-ar fi folositoare.
Întâi pentru că ea ar putea să sdruncine seninătatea
mândră a demersurilor pe care le-a întreprins guvernul şi să lase să se creadă
pe de o parte că nu avem încredere deplină în aceia la care ne-am adresat, iar
pe de altă parte că n’am avea întreaga siguranţă a drepturilor noastre sau că
numai o parte a cugetelor românești se ridică protestatară în contra gravelor
împrejurări din Ardeal.
În al doilea rând, fiindcă o asemenea întrunire ar
putea să deschidă drumul unor manifestări publice, pe care m’am luptat cu toată
puterea, cu întreaga mea onestitate și cu tot patriotismul, să le împiedic,
pentru a asigura liniştea şi ordinea. Şi alţii au cerut şi cer întruniri şi
alţii vor să-şi manifeste patriotismul şi credinţa lor.
Am socotit, d-le Maniu, că interesul fundamental al
statului şi condiţia liniştei şi propăşirii noastre este să opresc orice
frământări. Am cerut-o tuturor. Nu în folosul guvernării, care face totul ca să
merite încrederea şi sprijinul Ţării, ci pentru ca să putem pune ordine internă
şi să ne garantăm graniţele. Am luat conducerea ţării în cel mai greu
moment al istoriei noastre, din ultimele decenii (subl.n.):
Monarhia sdruncinată; graniţele sfâşiate; zeci de mii
de români pe drumuri, goniţi din căminurile lor; banul public prădat şi bugetul
sdruncinat; Statul cu teritoriul redus, având să facă faţă nu numai gravelor
consecinţe ale desmembrării şi micşorării puterilor lui financiare - cu
magistraţi, militari, profesori şi funcţionari fără rosturi – dar unei crize
economice în deplină desfăşurare pe lângă o gravă prăbuşire morală.
Toate acestea nu eu le-am făcut, d-le Maniu. Oricine
îşi poate găsi în conştiinţă poveri de suferit pentru starea în care a ajuns
ţara prin politica din ultima vreme. Dar eu, nu, d-le Maniu. Eu mi-am luat în
faţa lui Dumnezeu, a Ţării şi a tânărului Rege, în faţa Istoriei şi a
conştiinţei mele cea mai grea răspundere, după ce ani dearândul, o ştiţi prea
bine, am denunţat tuturor şi chiar dvs., toată primejdia, toate greşelile şi
drama care ne aştepta şi care a venit.
În ceasul acesta grav, când trebuie să port
răspunderea faptelor altora, ca să salvez Ţara, aştept dela dvs. şi dela toţi
cel puţin atâta: înţelegerea şi liniştea ca să pot lucra. Şi credeţi, că simt
prea greu răspunderea mea şi mă apasă destul suferinţa Neamului ca să pot să
nu-mi fac datoria de a apăra drepturile noastre veşnice şi vieţile
româneşti. Conştiinţa mea şi răspunderea de Conducător a ales calea (subl.n.).
Dela ea nu mă abat fiindcă interesele Statului şi ale conservării noastre îmi
comandă această statornicie.
General Ion Antonescu, 25 Septembrie 1940.
Scrisoarea-răspuns a d-lui Maniu adresată
d-lui general Antonescu
Eri, 26 septembrie, d. General Antonescu,
conducătorul statului şi preşedintele consiliului de miniştri, a primit din
partea d-lui Iuliu Maniu următoarea scrisoare-răspuns:
Domnule General,
Aflu, cu plăcere, din preţuita Domniei-Voastre
scrisoare, că aţi întreprins o acţiune diplomatică serioasă şi gravă, pentru a
apăra pe fraţii noştri români din Transilvania de Nord, ajunşi la groaznice
suferinţe. Şi mai ales sunt bucuros că rezultatele acestei acţiuni, pe care le
aşteptaţi cu încredere, au şi început să se producă.
Am fost întotdeauna convins, că Domnia Voastră, d-le
general, nu veţi lăsa neocrotite interesele româneşti ale Transilvaniei rupte
dela noi şi că veți insista ca obligaţiunile luate la Viena să fie riguros
împlinite. Dacă totuşi am ţinut să convocăm, împreună cu d. Constantin I.C.
Brătianu o întrunire de protest, împotriva înfiorătoarelor atrocităţi din
Transilvania de Nord, cauza este, că o acţiune de guvern nu are
răsunetul complect, dacă ea nu se întemeiază pe sprijinul opiniei publice (subl.n.),
conştient şi demn manifestată, şi că manifestaţiunile provocatoare dela
Budapesta, precum şi calomniile debitate acolo, împotriva României, prin toate
mijloacele publicităţii, nu pot fi combătute în faţa opiniei publice mondiale
prin acţiuni diplomatice discrete, ci numai prin manifestaţiuni publice, ale
mulţimii. Trecutul recent arată, că sistemul amuţirii opiniei publice
ne-a fost fatal (subl.n.). Mulţimea românească vrea şi ea să-şi arate
sentimentele şi să-şi verse lacrimile, să desvăluie realitatea, asupra
barbariilor comise, să-şi manifeste hotărârea de a seconda orice acţiune a
guvernului, care ar tinde la repararea nedreptăţilor suferite de Poporul
Românesc.
Cunosc pe deplin greutăţile cu care trebue să luptaţi
în momentul de faţă. Apreciez pe deplin năzuinţele Domniei Voastre patriotice,
de a le înlătura şi doresc din tot sufletul, ca să reuşiţi desăvârşit în opera
Domniei-Voastre. Chiar pentru aceasta – deşi în unele concepţii generale
politice ne deosebim –, mă feresc să Vă fac greutăţi cât de mici.
Deplâng şi eu rezultatele funeste ale regimului
dispărut, pe care l-am combătut consecvent şi cu toată energia, expunându-mă ca
şi Domnia Voastră şi persecuţii, care pe alţii i-ar fi putut descuraja.
Pot afirma, şi eu alături de Domnia Voastră, că:
„Oricine îşi poate găsi în conştiinţă poveri de suferit, pentru situaţia în
care a ajuns Ţara, prin politica din ultima vreme, dar eu nu!”
Toată lumea, în frunte cu Domnia Voastră, d-le general, îmi este bună mărturie,
că de opt ani, de când Regele Carol I a inaugurat regimul său de guvernare
personală, cu dictatură deghizată mai întâiu şi apoi pe faţă, nu numai că nu am
luat parte la niciun guvern, din cele nenumărate cari s’au perindat, dar m’am
ţinut departe şi de Curtea Regală şi de toate guvernele. Neîntrerupt a
fost şirul manifestărilor mele publice, prin care am motivat atitudinea mea
faţă de imoralitatea regimului şi am prevestit catastrofa care a urmat, arătând
şi soluţiile ce se impuneau (subl.n.). Rezultatul a fost, că eu şi
prietenii mei am fost cei dintâi loviţi de urgia fostului regim.
Deşi cred că provocaţiunile ungurilor şi afirmaţiunile
lor calomnioase, că noi, românii am săvârşit agresiuni împotriva maghiarilor
dela noi, ar trebui respinse în faţa lumii, prin manifestaţiuni cât se poate de
elocvente – ţinând seamă de dorinţa Domniei Voastre şi de împrejurarea că dvs.
aveţi răspunderea pentru obţinerea reparaţiilor pe care opinia publică
românească le aşteaptă –, nu insist să ţinem acum întrunirile proectate, ci ne
vom mărgini să cultivăm în sufletele noastre şi să ţinem în opinia publică
dârza hotărâre, de a nu ceda nimic din drepturile Neamului Românesc şi să
îndreptăm rugăciuni fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, cerând ajutor
pentru străduinţele noastre şi odihnă pentru sufletele celor măcelăriţi.
Primiţi Vă rog, mult stimate Domnule General,
asigurarea prea distinsei mele consideraţiuni,
Iuliu Maniu, Bucureşti în 26 Septembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu