Ben Todica - Inteligența artificială și iluzia sfârșitului omului

 

Inteligența artificială și iluzia sfârșitului omului

Ben Todica

28 Dec 2025

 

De fiecare dată când omenirea traversează o transformare tehnologică majoră, apare aceeași teamă recurentă: frica de inutilitate. Astăzi, această teamă poartă numele de „inteligență artificială”. Se afirmă că vom rămâne fără servicii, fără locuri de muncă, fără rost economic. Că omul va fi înlocuit de mașină. O asemenea narațiune, intens vehiculată în discursul public, nu este însă nici nouă, nici complet întemeiată. Ea spune mai multe despre anxietățile epocii noastre decât despre viitorul real al speciei umane.

 

Întrebarea fundamentală care se ridică este simplă: ce va produce inteligența artificială în lipsa omului? Hrană, sens, cultură, comunitate? Istoria ne arată că tehnologia, oricât de avansată, nu creează valori în sine. Ea optimizează procese, dar nu generează scopuri. Omul, în schimb, a demonstrat constant că este capabil să inventeze noi forme de producție, noi tipuri de schimb și noi sensuri economice atunci când vechile structuri se prăbușesc.

 

Panica actuală legată de IA seamănă izbitor cu alte episoade istorice de neliniște socială. Instalarea comunismului, de pildă, a fost percepută de mulți drept sfârșitul inițiativei individuale și al economiei informale. Anumite categorii sociale au fost considerate condamnate la dispariție. Și totuși, oamenii nu au dispărut. S-au adaptat. S-au reinventat. Au găsit modalități alternative de schimb, producție și supraviețuire. Lecția este clară: sistemele pot cădea, dar creativitatea umană nu dispare odată cu ele.

 

Adevărata miză a discuției despre inteligența artificială nu este, așadar, tehnologia, ci controlul. Teama reală nu provine din automatizare, ci din centralizarea puterii economice și politice. Eliminarea banilor lichizi, supravegherea digitală, condiționarea libertății de mișcare și a deciziilor personale sunt fenomene care ridică probleme profunde legate de autonomia individului. Într-un asemenea context, corporațiile globale riscă să devină noii arbitri ai existenței cotidiene, dictând nu doar ce producem, ci și ce consumăm, cum ne îmbrăcăm și ce considerăm acceptabil cultural sau moral.

 

Cu toate acestea, omul rămâne, prin esența sa, o ființă creatoare. El nu este doar un agent economic, ci un generator de sens. Istoria economiilor informale demonstrează că, în momente de criză, oamenii revin la forme simple, dar eficiente de schimb: troc, muncă manuală, artizanat, creație artistică. Hrană pentru hrană. Muncă pentru muncă. Artă pentru supraviețuire. Astfel de practici nu aparțin trecutului îndepărtat, ci pot redeveni relevante într-o lume excesiv tehnologizată, în care automatizarea produce abundență materială, dar precaritate umană.

 

La nivel global, această criză de sens este dublată de una geopolitică. Statele Unite și-au construit supremația economică în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un context istoric favorabil. Totuși, după prăbușirea Blocului Sovietic, au ales să-și externalizeze masiv producția, neglijând educația tehnică și industria materială. În paralel, au beneficiat de forță de muncă educată provenită din fostele state comuniste, fără a investi suficient în regenerarea propriilor structuri industriale.

 

Rezultatul este vizibil astăzi: ascensiunea Chinei ca putere economică dominantă. Dezvoltarea rapidă a acesteia nu a fost un accident, ci consecința directă a unei strategii coerente, bazate pe producție, infrastructură și control al resurselor. În fața acestei realități, redresarea economică americană devine o provocare majoră, iar vechiul model bazat pe servicii financiare și speculație își arată limitele.

 

Europa, la rândul ei, a urmat un traseu similar, poate chiar mai problematic. Închiderea hidrocentralelor, vânzarea marilor combinate industriale, dispariția industriilor petrochimice, alimentare și constructoare de mașini, precum și declinul educației tehnice au slăbit profund capacitatea productivă a continentului. Statele ex-comuniste, care dețineau o forță industrială considerabilă, au fost integrate într-un sistem economic ce a favorizat consumul și dependența, nu producția și autonomia. Dacă această forță ar fi fost conservată strategic, Europa ar fi putut deveni un actor capabil să concureze cu blocuri economice emergente precum BRICS.

 

În acest context, devine evident că modelul economic actual este nesustenabil. O economie bazată pe „bani din nimic”, pe speculație financiară și pe servicii fără suport material nu poate susține pe termen lung o societate stabilă. Internetul a schimbat radical raportul dintre putere și informație. A educat masele, a democratizat accesul la cunoaștere și a făcut mult mai dificilă manipularea prin opacitate. Încrederea, odată pierdută, nu poate fi recâștigată prin algoritmi sau campanii de imagine. Este nevoie de timp, coerență și onestitate structurală.

 

Pe termen lung, adevăratul câștig nu va aparține nici inteligenței artificiale, nici marilor corporații, ci umanității ca întreg, în măsura în care va reuși să coopereze. Progresul real nu se naște din competiție absolută, ci din colaborare, împărțire și creație comună. Inteligența artificială poate deveni un instrument valoros, dar numai dacă este integrată într-o viziune etică, umană și colectivă.

 

Viitorul nu este despre înlocuirea omului, ci despre reafirmarea lui. Despre capacitatea de a crea sens într-o lume suprasaturată de tehnologie. Despre întoarcerea la valori fundamentale: muncă, comunitate, creație. În cele din urmă, nu vom supraviețui pentru că suntem mai eficienți decât mașinile, ci pentru că suntem capabili să împărtășim creația.