Inteligența artificială și iluzia sfârșitului omului
Ben Todica
28 Dec 2025
De fiecare dată
când omenirea traversează o transformare tehnologică majoră, apare aceeași
teamă recurentă: frica de inutilitate. Astăzi, această teamă poartă numele de
„inteligență artificială”. Se afirmă că vom rămâne fără servicii, fără locuri
de muncă, fără rost economic. Că omul va fi înlocuit de mașină. O asemenea
narațiune, intens vehiculată în discursul public, nu este însă nici nouă, nici
complet întemeiată. Ea spune mai multe despre anxietățile epocii noastre decât
despre viitorul real al speciei umane.
Întrebarea
fundamentală care se ridică este simplă: ce va produce inteligența artificială
în lipsa omului? Hrană, sens, cultură, comunitate? Istoria ne arată că
tehnologia, oricât de avansată, nu creează valori în sine. Ea optimizează
procese, dar nu generează scopuri. Omul, în schimb, a demonstrat constant că
este capabil să inventeze noi forme de producție, noi tipuri de schimb și noi
sensuri economice atunci când vechile structuri se prăbușesc.
Panica actuală
legată de IA seamănă izbitor cu alte episoade istorice de neliniște socială.
Instalarea comunismului, de pildă, a fost percepută de mulți drept sfârșitul
inițiativei individuale și al economiei informale. Anumite categorii sociale au
fost considerate condamnate la dispariție. Și totuși, oamenii nu au dispărut.
S-au adaptat. S-au reinventat. Au găsit modalități alternative de schimb,
producție și supraviețuire. Lecția este clară: sistemele pot cădea, dar
creativitatea umană nu dispare odată cu ele.
Adevărata miză a
discuției despre inteligența artificială nu este, așadar, tehnologia, ci
controlul. Teama reală nu provine din automatizare, ci din centralizarea
puterii economice și politice. Eliminarea banilor lichizi, supravegherea
digitală, condiționarea libertății de mișcare și a deciziilor personale sunt
fenomene care ridică probleme profunde legate de autonomia individului. Într-un
asemenea context, corporațiile globale riscă să devină noii arbitri ai
existenței cotidiene, dictând nu doar ce producem, ci și ce consumăm, cum ne
îmbrăcăm și ce considerăm acceptabil cultural sau moral.
Cu toate acestea,
omul rămâne, prin esența sa, o ființă creatoare. El nu este doar un agent
economic, ci un generator de sens. Istoria economiilor informale demonstrează
că, în momente de criză, oamenii revin la forme simple, dar eficiente de
schimb: troc, muncă manuală, artizanat, creație artistică. Hrană pentru hrană.
Muncă pentru muncă. Artă pentru supraviețuire. Astfel de practici nu aparțin
trecutului îndepărtat, ci pot redeveni relevante într-o lume excesiv
tehnologizată, în care automatizarea produce abundență materială, dar
precaritate umană.
La nivel global,
această criză de sens este dublată de una geopolitică. Statele Unite și-au
construit supremația economică în urma celui de-Al Doilea Război Mondial,
într-un context istoric favorabil. Totuși, după prăbușirea Blocului Sovietic,
au ales să-și externalizeze masiv producția, neglijând educația tehnică și
industria materială. În paralel, au beneficiat de forță de muncă educată
provenită din fostele state comuniste, fără a investi suficient în regenerarea
propriilor structuri industriale.
Rezultatul este
vizibil astăzi: ascensiunea Chinei ca putere economică dominantă. Dezvoltarea
rapidă a acesteia nu a fost un accident, ci consecința directă a unei strategii
coerente, bazate pe producție, infrastructură și control al resurselor. În fața
acestei realități, redresarea economică americană devine o provocare majoră,
iar vechiul model bazat pe servicii financiare și speculație își arată
limitele.
Europa, la rândul
ei, a urmat un traseu similar, poate chiar mai problematic. Închiderea
hidrocentralelor, vânzarea marilor combinate industriale, dispariția
industriilor petrochimice, alimentare și constructoare de mașini, precum și
declinul educației tehnice au slăbit profund capacitatea productivă a
continentului. Statele ex-comuniste, care dețineau o forță industrială
considerabilă, au fost integrate într-un sistem economic ce a favorizat
consumul și dependența, nu producția și autonomia. Dacă această forță ar fi
fost conservată strategic, Europa ar fi putut deveni un actor capabil să
concureze cu blocuri economice emergente precum BRICS.
În acest context,
devine evident că modelul economic actual este nesustenabil. O economie bazată
pe „bani din nimic”, pe speculație financiară și pe servicii fără suport
material nu poate susține pe termen lung o societate stabilă. Internetul a
schimbat radical raportul dintre putere și informație. A educat masele, a
democratizat accesul la cunoaștere și a făcut mult mai dificilă manipularea
prin opacitate. Încrederea, odată pierdută, nu poate fi recâștigată prin
algoritmi sau campanii de imagine. Este nevoie de timp, coerență și onestitate
structurală.
Pe termen lung,
adevăratul câștig nu va aparține nici inteligenței artificiale, nici marilor
corporații, ci umanității ca întreg, în măsura în care va reuși să coopereze.
Progresul real nu se naște din competiție absolută, ci din colaborare,
împărțire și creație comună. Inteligența artificială poate deveni un instrument
valoros, dar numai dacă este integrată într-o viziune etică, umană și
colectivă.
Viitorul nu este
despre înlocuirea omului, ci despre reafirmarea lui. Despre capacitatea de a
crea sens într-o lume suprasaturată de tehnologie. Despre întoarcerea la valori
fundamentale: muncă, comunitate, creație. În cele din urmă, nu vom supraviețui
pentru că suntem mai eficienți decât mașinile, ci pentru că suntem capabili să
împărtășim creația.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu