Valeriu Lupu - MEMORIA TIMPULUi sau DUREREA UNOR AMINTIRI

 

MEMORIA TIMPULUi sau DUREREA UNOR AMINTIRI

 

Pe ulițele trecutului

Valorea nu era deloc în apele lui. Pentru el această vizită a însemnat un șoc. Cutreierase Europa, Orientul Apropiat și fusese în Statele Unite ale Americii de cel puțin șase ori, văzuse oameni diferiți în diferite ipostaze, bătuse la ușa unor necunoscuți pe baza unor recomandări, dar nicăieri nu întâlnise atâta răceală împinsă până la ostilitate. Lanțul surprizelor însă, nu se va opri aici. Ele aveau să continue, ceea ce pentru bătrân însemna lacrimi și durere. Triști și tăcuți, cei doi s-au întors la Pilipăuți cu gândul să cutreiere satul pe ulițele pe care hoinărise în tinerețile sale bătrânul, în încercarea de a depista casele părinților și socrilor. S-au oprit în centrul satului, pe un teren viran în care, în tinerețea sa, în zilele de sărbătoare, dar mai ales duminica, se desfășurau jocurile flăcăilor și fetelor de măritat, dar și al sătenilor trecuți de prima tinerețe.

Aici, pe ritmurile unei fanfare din altă localitate sau tarafului țigănesc din sat, tineretul se cunoștea și se apropia, gospodarii schimbau opinii și păreri, iar femeile tocau pe toată lumea cu spiritul lor veșnic critic și atotștiutor. Pe atunci erau singurele evenimente care înviorau viața monotonă a satului, pe lângă sărbătorile religioase, nunți, botezuri sau înmormântări.

Fața bătrânului se lumina pe măsură ce se afunda pe ulițele satului copilăriei și tinereții sale. Tonul lui devenea de-a dreptul șugubăț când își amintea cum fetele îl recompensau cu o sticlă de vin și o bancnotă ascunse după fântână, numai ca să le scoată la joc. Chipeș în tinerețea sa, de constituție medie, dar bine legat, păr bogat, creț și negru ca pana corbului, ochi căprui cu tentă verzuie, mereu zâmbitor, mereu sfătos și pus pe glume, erau destule argumente ca tinerele și frumoasele june să se topească la vederea lui. Una dintre ele, pe nume Maria, de care își amintea bine bătrânul, încă mai trăia. Era cu câțiva ani mai mare și bătrânul ar fi vrut să o vadă. Drumul îl știa foarte bine, așa că am cotit pe ulița care ducea spre casa ei, trecând pe lângă fântâna cu pricina care încă mai era.

O casă mica, cu pereții strâmbi și ferestre mici, o ușă strâmbă și ea, într-o curte năpădită de bălării și iarbă înaltă, împrejmuită de un gard vechi, era peisajul sumbru, în mijlocul căruia o bătrână încărunțită de vreme, cu fața zbârcită, adusă de spate, pe care bătrânul degeaba o striga, pentru că bătrâna nu schița nici un gest. Intuind în cele din urmă că bătrâna de fapt nu auzea, a încercat să pătrundă în curte, gest care a adus-o pe bătrână la poartă.

Scenă de-a dreptul dramatică; bătrâna, paralelă cu realitatea, nu numai că nu l-a recunoscut, dar l-a privit cu un soi de dușmănie, întorcându-i ostentativ spatele încovoiat de ani și suferință. Era clar că nu l-a recunoscut pe bătrân, iar comportamentul ei era al unui vârstnic în plină senecență, cu mari lacune de memorie și care își ducea zilele într-o lume a ei, în care, oricum, nu puteai pătrunde.

Au plecat spre centrul satului în căutarea casei bătrânului. Aveau să o găsească pe un tăpșan; o casă mică, de tip vechi cu două odăi, o tindă între cele două odăi și un chiler (anexă la casă, ca un șopron folosit ca locuință de vară, bucătărie sau magazie), pe care bătrânul a recunoscut-o imediat ca fiind vechea casă părintească. În fața casei era o altă construcție, mai nouă, ceea ce a redus mult din curtea casei pe care o știa și oricum la vârsta copilăriei i se părea foarte mare.

O femeie care trebăluia prin curte, cam la 40 de ani, s-a speriat puțin atunci când bătrânul i-a spus că este moștenitorul acestei case în care a copilărit. S-a liniștit atunci când i-a spus că este doar în trecere, că este casa părinților lui, iar la vârsta lui și la atâta trecere de vreme nu are nici o pretenție, decât aducerea aminte a copilăriei și tinereții sale. Nu au știut ce a înțeles, cert este că în momentele următoare s-a îndepărtat repede de cei doi, a intrat în casă fără nici cel mai elementar semn de bunăvoință, cu atât mai puțin intenția firească de a-i invita în casă cum pe drept cuvânt s-au așteptat vizitatorii, pentru că știau că nu asta este tradiția locului.

Au plecat destul de triști, pentru că și experiența era una tristă, iar pentru ași atenua cât de cât dezamăgirea au pornit-o pe ulițele de pământ ale satului, mulțumiți totuși de faptul că nu plouă, pentru că atunci drumurile sătești, de pământ fiind, devin impracticabile. Au ajuns în partea de sus a satului (din deal) la o casă veche, aproape dărăpănată, în care nu și-au putut da seama dacă mai locuiește cineva (așa de pustie arăta), în care bătrânul își amintește că locuiau socrii săi, Silvestru și Leonora din neamul Tănăseștilor și ei o familie de vază a locului. Pentru Valorea momentul era copleșitor, pentru că aici își trăise copilăria și tinerețea de fecioară mama lui, care a trebuit să se refugieze în regat după un episod care ar fi putut să o coste deportarea, dacă flăcăul, ce avea să-i devină soț, nu ar fi salvat-o din mâinile invadatorilor slavi, indiferent că erau ucrainieni, ruși sau altă nație care însemnau pe atunci Uniunea Sovietică.

De altfel, nici satul nu părea prea primitor. Ulițe pustii, case modeste majoritatea din chirpici sau paiantă, garduri vechi din nuiele care împrejmuiau curți strâmte pline cu acareturi, păsări și neapărat câinele în lanț. Bună parte dintre locuitori trăiau din ceea ce aveau pe lângă casă, munca câmpului nu părea să fie atractivă, puținii navetiști la Herța sau Cernăuți erau la muncă. Dacă au întâlnit cinci sau șase oameni, însă nici unul dintre ei amator să stea de vorbă cu ei. Păreau timorați, răspundeau în grabă dacă cumva o făceau, în ochii lor nu se citea curiozitatea, cum ar fi firesc, ci un soi de reținere temătoare.

Din puținele lucruri pe care le-au aflat era că totuși minoritatea românească, deși majoritară în această zonă, era istoric vexată în drepturile sale ca minoritate și în linii mari tratată cu ostilitate de autorități, fie ele comuniste, în perioada de început a statalității sale când făcea parte din imperiul sovietic (2017-1991), fie mai apoi, ca stat independent și moștenitor al rapturilor teritoriale sovietice. Este de notorietate slăbiciunea autorităților de la București privind cea mai numeroasă comunitate etnică din ținuturile enunțate mai sus, în fața nerespectării statutului de minoritate națională și limitării unor drepturi fundamentale, fie ele economice, sociale, culturale, spirituale, educaționale, de exprimare și de reprezentare, în timp ce autoritățile ucrainene continuă practica deznaționalizării și asimilării moștenite de la sovietici.

Însăși folosirea limbii române în educație și administrație, ca și în libera exprimare era și este o problemă, începând cu boicotul lingvistic prin utilizarea limbii moldovenești care ar fi altceva decât limba română, De altfel și dezvoltarea economică era și a rămas una precară, cu investiții reduse, tipică celor care știu că zona rămâne una sensibilă ca viitor, în sensul că poate oricând fi revendicată de cei în drept și nu altfel decât în virtutea dreptului istoric. Întreg peisajul era o oglindă a subdezvoltării și neglijării voite.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale (continuare în numărul următor)