Gabriel Ungureanu - Tudor Vladimirescu - profil de personalitate (2)

 

Tudor Vladimirescu - profil de personalitate (2)

Gabriel Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română

Art-emis

01 Februarie 2026

 

Evaluare psihologică din punct de vedere cognitiv-comportamental a copilului Tudor Vladimirescu. Scopul studiului: realizarea unei studiu de caz pentru vârsta de debut:

cercetarea câmpului de cunoaştere psihologică la vârstele copilăriei subiectului Tudor Vladimirescu: biografi, scriitori, persoane apropiate anturajului său, informaţii medicale, declaraţii.

Istoria de dezvoltare a copilului Tudor Vladimirescu

Analiza biografică a subiectului Tudor Vladimirescu ne conduce printre alte abordări și spre o analiză descriptivă minimală și de simț comun a locurilor unde acesta a înflorit în tinerețe. Scrie depre aceste meleaguri ale Gorjului unde copilul Tudor a văzut lumina zilei, D. Bodin: „Cu locuri aspre ca de cremene; ca apele limpezi și sălbatice; ca luminișurile de pădure însorite și tăcute; așa sunt și Oltenii plaiurilor, dârzi, măsurați, scumpi la vorbă, dar gata la faptă și sinceri. Sunt parcă făcuți și îngenunche primejdiile... Oameni născuți și crescuți pe piscuri, nu se sperie de spațiu, de aceea pleacă-n lume. Oameni cărora vremea nu le rezervă prea multe bucurii, de aceea o înfruntă printr-o înzecită trudă....” (Bodin,1944).

Asupra primilor ani din viața lui Tudor și pînă la adolescență spre 1806 nu știm sigur decât ce a cules biograful D.Aricescu din tradiția orală și de la anumiți martori care l-au cunoscut îndeaproape, pe la 1870 și anume că Tudor era copil de țărani care a crescut în satul Vladimiri numit așa din vechime după un anume Vladimir strămoș din districtul Gorj. Satul Vladimiri este atestat documentar încă de la 1620 și credem că Tudor Vladimirescu s-a născut pe la anul 1770 sau 1776 sau mai degrabă pe la 1780 deoarece martorii direcți ai Revoluției îi apreciau vârsta în 1821 la cca. 40 de ani.

Bunicii dinspre tată au fost Mitrofan (devenit ieromonah) și Rocsandra. Tatăl său a fost Constantin zis Ursu (tradiție dacică nominală a animalelor totemice: Ursu, Lupu etc.) și era originar din Prejna-Cloșani; acest om extraordinar a venit și s-a stabilit în Vladimiri căsătorindu-se cu Ioana (Ana după unii memorialiști) Bondoc care era o localnică provenită dintr-un lung neam de preoți. Constantin zis Ursu a mers în Vladimiri ,,ca ginere în casă” pentru a se căsători datorită necesității imperioase de a supraviețui deoarece devenise pandur și haiduc. În această situație era urmărit de Agia de la București, de zapciii locali, de ispravnic, de arnăuții albanezi și bineânțeles de turci pentru a fi lichidat și atunci a încercat să-și piardă urmele prin alte localități, inclusiv prin schimbarea numelui de familie.

În urma cercetărilor colonelului Gheorghe I. Ploscaru și colonelului dr. Constantin Răduică (coautor) care au realizat Monografia satului Busești la paginile 122-128 se dau informații în urma cărora s-a stabilit că numele său real era Constantin Duncea!!! Porecla de Ursu venea de la o întâmplare adevărată când venind acasă pe cărare noaptea ar fi întâlnit un urs agresiv. Dintr-o lovitură de par a ucis fiara și astfel sătenii i-ar fi dat acest supranume menit să aducă aminte pentru totdeauna de vitejia și neînfricarea acestui om (Morega, 2013). De altfel mai târziu, când a ajuns comandant al Batalionului 1 Panduri Mehedinți  Tudor Vladimirescu va semna biletele de voie ale pandurilor din subordinea sa cu inițalele T.D. Probabil așa se explică că mai târziu după moartea tatălui său, călugărul Gherasim Duncea vine să o ajute pe văduva Ioana, familia ei și în special pe Tudor. De asemenea numele corect al Marelui Oltean este Theodor pentru că așa îl chema, și așa se semna întotdeauna pe documente. Tudor, Todorel, Tudoruț erau apelative populare de alint ale apropiaților și mai târziu ale tuturor oamenilor care l-au cunoscut.    

Numele de familie Vladimirescu nu provine de la medalia cu ordinul Sf. Vladimir căpătate mai târziu în luptă și nici de la toponimul așezării Vladimiri ci de la numele unui strămoș din familie. Deci numele l-a purtat de la început moștenindu-l de la mamă și de la strămoșii acesteia. După tradiția locală se pare că Tudor nu s-ar fi născut chiar în satul Vladimiri ci în apropiere pe Valea Deșului în locul numit „La Bordeie” de unde mama sa a venit în Vladimiri cu el în brațe călare pe o vacă (Iscru apud Cercelaru, 1996).

Unul din cei mai apropiați secretari ai săi din timpul Revoluției de la 1821 numitul Mihai Cioranu ne relatează că tatăl lui Tudor era mazil adică după reforma fanariotului Mavrocordat rămăsese boier fără funcțiune, sărăcit și probabil de aceea devenise pandur și haiduc. De asemenea pe o filă a penticostarulului dăruit de Tudor bisericii din Cloșani la 27 februarie 1819 el însuși a însemnat la sfântul jertfelnic 15 nume din neamul său. Acest pomelnic se termină cu părinții și bunicii dinspre tată: Dionisie Arhiereul, Varlaam Monahul, Eufrosin Eromonah, Mitrofan Ieromonah, Dionisie Arhiereul, Iosif Ieromonah și Mitrofan Ieromonah. Și mama lui Tudor avea un frate Grigore Bondoc preot în Vladimiri. Concluzia clară este că Tudor era vlăstar de boieri vechi care își pierduseră rangurile boierești și care ulterior intraseră în viața religioasă ori în cea ostășească a pandurilor deoarece fuseseră declarați mazili adică demiși din funcțiile pe care le ocupau în administrația locală sau de stat (Bodin, 1937).

În familia Vladimirescu au venit pe lume 3 copii respectiv Pavel, Constandina și Tudor. Tudor va primi pentru prima oară învățătură de carte de la preotul local din Vladimir Pârvu Ciuhoi. Mai tîrziu starea familiei Vladimirescu se îmbunătățește odată cu capacitatea intelectuală demonstrată și aplicată practic, în spiritul libertății moșnenilor întreprinzători. Astfel cei doi frați Vladimirescu respectiv Pavel (Papa) și Tudor ajung înainte de Revoluție la o stare materială mult mai bună decât consătenii lor având în posesie mori, terenuri agricole, vite precum și diverse activități de schimburi comerciale.

Istoricul şcolar

După memoriile lui Gheorghe Duncea prieten și căpitan (probabil și rudă apropiată după neamul Duncenilor din Prejna) în Revoluție, Tudor s-ar fi născut pe la anul 1776 deoarece acest aspect i-a fost relatat chiar de fratele său călugărul Gherasim Duncea. „Acest călugăr vâzând-o pe mama sa deja văduvă, cu mari greutăți și având doi frați mai mari de crescut respectiv pe Pavel (Papa) și pe sora acestora Constandina l-a luat pe Tudor în comuna Prejna unde l-a învățat să citească să scrie și să socotească. După ce călugărul Gherasim a înțeles inteligența deosebită a copilului l-a luat și l-a dus la moșia boierului Ioan Glogoveanu la Baia de Aramă și a vorbit cu acesta să-l ducă împreuna cu fiul său Nicolae la Craiova. Acolo învâțănd carte boierească a ajuns Tudor la boieria de sluger. Atunci Glogoveanu l-a numit mai mare peste moșiile sale din Baia de Aramă, Glogova și Filiași”(Duncea, 2012).

Analizând temeinic toate izvoarele istorice devine clar că Tudor Vladimirescu a fost un elev foarte silitor, serios și foarte motivat să învețe cât mai mult. Aceasta se poate observa și analizându-se scrisul său organizat și caligrafic, rămas mărturie pe nenumărate documente. Potrivit tradiției populare și-a însușit scrisul și cititul cu un moșneag cu care păștea vitele satului, pe scoarța copacilor sau pe bruma de pe iarbă. Primele cunoștiințe i-au fost transmise de preotul local Pârvu Ciuhoi și de preotul Grigore Bondoc unchiul său dinspre mamă.  Se spune în tradiția păstrată în satul Turceni că folosea un cui de fier sau un băț pentru a putea deprinde scrisul. Așa l-ar fi surprins bătrânul boier Ioan Glogoveanu încercând să scrie pe roua de pe iarbă sau pe pământ și fiind impresionat de eforturile copilului l-a luat la curtea sa iar mai târziu l-a trimis la Craiova alături de fiul său Nicolae (Gârleanu, 1971).

Analiza scrisului său arată că de la primele slove și până la sfârșit în 1821 că este constant, sigur, așezat cu ușurință, caracteristic și distinct. Este un scris executat rapid dar lizibil și caligrafic ceea ce arată un exercițiu îndelung. Literele chirilice sunt realizate în rânduri drepte întotdeauna egal plasate între ele. Semnătura „Theodor“ rămâne neschimbată pe toate documentele. Toate textele redactate și semnate de Tudor dau impresia unui om  cu o fire hotărîtă și consecventă. Textele sunt limpezi, nu au ștersături s-au modificări și au de asemenea fraze curgătoare și energice care denotă o gândire promptă și organizată.

Primele lecții de drept și despre apărarea dreptății în procese le obține de la dascălul său preotul Pârvu Ciuhoi care se îndeletnicea printre altele și cu întrajutorarea țăranilor în diferitele spețe legate de proprietatea pământului. De aici Tudor Vladimirescu deprinde încă din adolescență și știința măsurării terenurilor și devine un foarte bun vătaf de plai (subprefect), zapciu (subordonat al ispravnicului însărcinat cu strângerea taxelor și impozitelor) în 1811 și hotarnic (topograf). Ulterior Tudor începe să deprindă negustoria și comercializarea cu profit foarte mare a bunurilor sale și ale celor apropiați. Negustoria o deprinde firesc încă de când era oaspete în casa boierului I. Glogoveanu deoarece acesta se preocupa printre altele și cu activitatea comercială. Astfel el ajunge să călătorească încă din tinerețe în Banat, în Hațeg, la Budapesta, la Viena, la Brașov comercializând porumb, icre, pește sărat, seu, miere, lemn de plută, fier și piei de capră. Astfel mai târziu Tudor Vladimirescu acumulează o avere impresionantă și în final devine arendaș (Gârleanu, 1971).

Conform izvoarelor istorice locale încă de la 18 ani Tudor s-a înrolat și devine ostaș pandur; și chiar el ne arată că: „din mică copilărie am slujit Patriei mele”. Se observă că Tudor nu învață meseria armelor în școli militare ci direct în focul luptelor cu turcii, cu adalăii (turci din insula de pe Dunăre Ada-Kaleh), și cu pazvangii din Vidin care jefuiau și răpeau oameni periodic din Țara Românească pentru răscumpărare. Deci Tudor Vladimirescu este un autodidact de geniu care se distinge în primul rând ca un mare patriot, pentru că tot ce a făcut în viața sa a fost nu pentru sine, nu pentru lăcomia de avere și bogății ci pentru ajutoarea celor mulți și năpăstuiți.

În consecință putem aprecia conform izvoarelor povestite și scrise că Tudor a fost un copil silitor, serios, avid de învățătură și cunoaștere. Un spirit viu și pozitiv. Totuși în interiorul său s-a pornit un conflict între percepția realitatății crude pe care o traversa destinologic și starea de „legalitate” care reglementa totdeauna nedrept raporturile dintre oameni.

Elemente ale aprentării psihice încă din familia de origine.

Fiind copil de țărani a cunoscut bine viața de muncă istovitoare, umilințele și silniciile la care era supusă clasa țărănească de la noi. Datorită capacității sale intelectuale pragmatice s-a putut ridica la anumite demnități și funcții dar nu a uitat vreodată tot ce văzuse cu ochii săi de copil. Astfel vom regăsi în Proclamația de la Padeș 23 ianuarie-4 februarie 1821 elemente ale psihologiei sale conștiente, subconștiente și inconștiente. Toată această disperare personală pe care Vladimirescu o trăiește la nivel personal, simțind aproape organic durerile necontenite ale poporului său chinuit și așezat în mod paradoxal pe un pământ extraordinar de bogat. Știa de la început că îmbrăcase cămașa morții și la un moment dat se întreba în prezența lui Pavel Chirițescu, un bun prieten de al său, dacă va avea timp să-și ducă la bun sfârșit misiunea Sa Mântuitoare pentru Poporul Român: „trăi-voi oare să scap Țara de leprele străine?”.

Ce a văzut Tudor cu ochi de copil și mai apoi pe toată perioada tinereții sale: obligațiile țărănești care creșteau de la zi la zi. Astfel în anul 1821, la finalul epocii fanariote, sistemul financiar sălbatic din Principatele Române (Țara Românească și Moldova) era caracterizat de o estorcare fiscală extremă asupra țăranilor, acest aspect fiind unul dintre factorii principali care au declanșat Revoluția lui Tudor Vladimirescu. 

Principalele taxe și obligații impuse țăranilor în acea perioadă includeau: Birul (impozitul direct) care reprezenta cea mai importantă taxă plătită statului. Constantin Mavrocordat încercase anterior transformarea acestuia într-o sumă fixă plătită în patru rate anuale (sferturi), însă în 1821 abuzurile colectorilor și multiplicarea dărilor făceau această sarcină insuportabilă. Dăjdiile (taxele speciale): diverse taxe suplimentare introduse pentru a acoperi cheltuielile curții domnești sau pentru a plăti tributul către Poarta Otomană. Printre acestea se numărau: văcăritul care reprezenta taxa pe cap de bovină. Dijmăritul: taxă pe produsele agricole (a zecea parte din recoltă). Gostina: taxa pe creșterea porcinelor. Oieritul: taxa pe efectivele de oi. Obligații față de boieri (renta feudală): claca (robota): muncă gratuită prestată de țăran pe pământul boierului. Deși era reglementată teoretic la un anumit număr de zile pe an, în practică boierii nesimțiți măreau norma zilnică de muncă, transformând claca într-o povară mult mai mare. Dijma: era o parte din recoltă (de obicei 1/10) cedată proprietarului pământului. Alte sarcini obligatorii: țăranii erau obligați să întrețină drumurile și podurile sau să asigure transportul (podvada) și aprovizionarea armatelor otomane sau a oficialilor domnești.  

Existența scutelnicilor (țăranii scutiți de dările către stat pentru a lucra exclusiv pe moșiile boierilor sau ale mănăstirilor) a agravat situația celorlalți țărani plătitori, deoarece restul populației era obligată să acopere suma totală a birului stabilită pentru întreaga comunitate. Proclamația de la Padeș a lui Tudor Vladimirescu a vizat direct eliminarea acestor abuzuri fiscale și a poverii excesive impuse „norodului”. 

Situația în care țăranii nu plateau aceste fantasme fiscale bolnave ale decidenților se aplicau pedepse înfiorătoare, torturi și violențe de neimaginat: Zapciii colectori de taxe și impozite și ispravnicii îi băteau crunt la tălpi pe nenorociții care nu-și puteau plăti cotele stabilite. Se practica bătaia în public „la scară” și legarea nenorociților în obezi de lemn după care erau afumați cu ardei iute. Dacă nu puteau să obțină banii datorați, zapciii și ispravnicii confiscau vitele, cerealele sau alte bunuri găsite prin curți. În alte situații datornicii erau luați forțat și obligați să presteze muncă grea pe moșia boierilor respectiv taiat de lemne, reparații de zidărie, muncă la câmp etc. În final erau deposedați de pământ și aduși la starea de șerbi (sclavi) dependenți de mila boierilor și ciocoilor.

Evaluare psihologică din punct de vedere cognitiv-comportamental a lui Tudor Vladimirescu perceput la vârstele tinereţii şi în perioada de adult.

Scopul evaluarii - Evidenţierea constelaţiei de comorbidităţi somatice şi psihopatologice concomitente cu funcţionalitatea personalităţii.

Personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Portretul psihologic și personalitatea lui Tudor se bazează în principal pe baza descrierilor realizate de Gheorghe Duncea, Petrache Poenaru, Naum Râmniceanu, Grigore Mongescu, frații Columbeni din Vladimiri, secretarul său Mihai Cioranu, istoricul CD. Aricescu și mulți alții. Ei au folosit în principal trei dimensiuni pentru a-l descrie: înfățișarea, caracterul și temperamentul. D. Aricescu îl descrie d.p.d.v. fizic „ca un om de statură mijlocie, de constituție robustă, bine legat. Fruntea îi era lată și încrețită, ochii căprui cu căutătură cruntă, fața smeadă cam prelungă și uscățivă, nasul drept și potrivit, gura bine făcută, bărbia rotundă, semn distinctiv un neg pe umărul obrazului”.

 

Un portret artistic și sugestiv dar schematic pentru personalitatea Marelui Oltean îl aflăm la biserica sa din Prejna unde artistul a pictat pe perete în anii 1808 imaginea lui Tudor. Un alt portret miniatură în tuș îl reprezintă cu haine de pandur, căciulă oltenească și sabia scoasă. Nici măcar portretul realizat de pictorul Teodor Aman între 1874-1876 la indicațiile lui Petrache Poenaru nu este foarte apropiat de fizionomia sa dar surprinde într-o oarecare măsură personalitatea acestuia, elemente vestimentare de epocă și atitudinea sa corporală. Aici putem să înțelegem gândul său despre justificarea pentru posteritate a acțiunilor sale militare și despre care mai târziu afirmase în pragul morții: ,,mă aflu cu sabia, în țara mea”….Se știe că au mai fost realizate litografii precum cea a lui Eduard Wiegand la 1888 dar tot după schița pictorului Teodor Aman; o schiță litogafiată a lui Tudor în revista Ilustrațiunea din 11 octombrie 1911 și altele asemenea.

Apropiații lui din acea vreme au conturat și un profil psihologic: trăsătura dominantă a caracterului său era asprimea și sobrietatea. ,,Om greu din fire, aspru, posomorât” scrie Ștefan Scarlat Dăscălescu. La rândul său francezul Laurencon care l-a cunoscut notează: „Avea naturalețe de spirit și o anumită dârzenie de caracter. Păstra o ținută marțială, impunătoare: „Sta drept ca un soldat” și din înfățișarea lui se degaja „un aer de comandir”. Mărturiile atestă că Tudor vorbea puțin, și că ducea o viață interioară intensă. Un capitan de panduri îl definește astfel: ,,scurt la vorbă și legat la minte” (adică reținut și logic). Nu vorbea decât atât cât să explice un lucru sau o atitudine deoarece avea aversiune pentru vorba deșartă. Mai mult scria decât vorbea deoarece atunci se apleca cu profunzime asupra problemelor importante ale Țării.

Nimeni nu l-a văzut pe Tudor râzând sau zâmbind în afara câtorva prieteni sau rude foarte apropiate. Meditațiile intense asupra luptei pentru viață a românilor, a individului și a societății, asupra neajunsurilor și nedreptăților îl impresionau îndeosebi și nu lăsau loc nici timp pentru relaxare și râs.

Aricescu descrie și el caracterul, portul și fisionomia lui Tudor deși nu l-a cunoscut direct: „Tudor era un bărbat serios și gânditor; om drept și energic; activ și sever; uneori crud și chiar răzbunător. Scurt la vorbă și bogat la minte zicea Dumitru Cățel (Bresniceanu) din Cerneți, un bătrân ca de 80 de ani, unul din căpitanii de panduri ai lui Tudor. Niciodată nu l-a văzut nimeni râzând; numai o dată l-au văzut zâmbind doi confidenți ai lui Gârbea și Miu” (Aricescu, 1996). Departe de el însă pesimismul și capitularea. Dimpotrivă fire aprigă Tudor cultivă în sine spiritul de protest răzbunare și revoltă; își îndreaptă gândurile spre soluțiile posibile de rezolvare a lucrurilor. Tudor era omul care în tăcere își plămădea gândurile. Împingea severitatea până la cruzime ca atunci când a prins cei 14 spioni sârbi și a măcelărit 7 dintre ei cu sabia până cu greu a fost oprit.      

Altă dată tot datorită furiei care i-se activa în fața oamenilor fără cuvânt a omorât în bătaie pe săteanul Constatin Băsica din Săsești deoarece acest nefericit care se credea apărat de boierul Nicolae Glogoveanu l-a înșelat în privința loialității precum și într-o chestiune de afaceri. Ulterior calmându-se Tudor plătește văduvei despăgubiri și își recunoaște vina. Pentru ca cineva să sară la bătaie și să devină violent trebuie obligatoriu ca acea persoană să aibă reprezentări mentale violente.  Explicația cea mai acceptată pentru aceste tulburări clastice este că Tudor ținea foarte mult la valoarea dreptății și la cuvântul dat dar dacă acest legământ era încălcat se simțea batjocorit și înșelat tot așa cum vedea că erau înșelați și batjocoriți țăranii cinstiți care nu puteau să riposteze. El se indentifica total cu poporul batjocorit și atunci furia îl întuneca gândirea și devenea letal pentru cine dorea să-l batjocorească în orice chestiune de afaceri sau de politică.

În criza de la Golești Tudor va dispune și executarea unor căpitani de panduri care încercau să dezerteze de la cauza Revoluției. Acest aspect de justiție militară va genera neâncrederea trupelor sale de panduri care vor fi ușor influențate și corupte de eteriștii greci Iordache Olimpiotul, Dimitrie Macedonschi și Hagi Prodan și să nu-l mai asculte și să nu îl mai sprijine.

Zilot Românul-boier și adversar notoriu al metodelor și politicii aplicate în practică de Vladimirescu afirmă: „..s-au întâmplat de l-am cunoscut și cu adevărat avea omul și duh firesc, și vorba lui puțină, și totdeauna pe gânduri; și când îl frigea cărbunele cel avea ascuns în inimă, scăpa câte o vorbă desperată la adresa tiraniei, dar de unde să-mi plesnească în capu-mi că el hrănește în duhul lui, acesta ce vedem: Revoluția!”.

Călugărul, istoricul și poetul Naum Râmniceanu îl etchetează greșit și superficial făcănd dovada că nu a reușit să-l cunoască: „era pământean din județul Mehedințiului, născut din părinți proști, din neamul pandurilor”. Chiar secretarul lui Mihai Cioranu din timpul Revoluției afirmă la început când încă nu îl cunoștea că „era om din popor și fără învățătură”.

Un alt boier de rang înalt Ștefan Scarlat Dăscălescu care a cunoscut direct pe Tudor discutând cu el aproape doi ani îl caracterizează astfel: „Fizionomia lui-om de statură mai nalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul, mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât, sta drept, țanțoș, vorba brevă, răstită, și după facultatea lui destul de elocventă, aier de comandant; pe atunci când l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani.

Caracterul lui: șicanor. „Tot timpul și-l petrecea în judecăți la București, Craiova și Târgul Jiului. Pentru aceasta purta numele de târâie-brâu și pentru aceea era rău văzut și prigonit, mai vârtos de greci și de tot felul de slujbași, căci avea limba prea liberă, nu cruța pe nimeni și toți îl loviau. Aspru, posomorât, om greu de fire, cum se zice, îl presupuneam a fi sanguinar, precum în urmă s-a arătat. Nu știu să fi fost însurat vreodată căci eu l-am cunoscut burlac.Cât despre bravura lui nimic nu pot zice, căci faptele lui antecedente nu le-am putut cunoaște și cele ulterioare lumea le știe; dar netăgăduit este că era un om de inimă și hotărâtor, poate și ambițios și din aceste calități se naște vitejia. Cine știe ce ar fi fost, într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om. Avea stofă de om mare dar  timpul, locul, și mijloacele i-au lipsit. Costumul lui când l-am cunoscut în timp de pace era haine lungi boierești, ișlic, beniș, nicicum luxos ba chiar ponosite, iar când l-am revăzut Ocârmuitor Adunării, adică Cromwell al țării noastre, purta căciulă de gelep, cu fundul de postav alb, poturi, iminei, cu colțuni, un ilic gaezaerli, ghebă scurtă și alta deasupra mai lungă, selah, pistoale în brâu și o pală turcească așezată în bandulieră” (Bodin, 1937).

Aricescu citează pe Petrache Poenaru, secretar și om de încredere al cancelariei lui Tudor care îi va descrie astfel portul: ,,Pe cap căciulă dreaptă și înaltă, de hârșie neagră și cu fundul de postav alb. Peste cămașă purta pieptar cu șireturi negre. Pe deasupra pieptarului dulamă încopciată, de culoare negru-verde și lungă până jos de genunchi. Pe deasupra dulamei cepchen până jos la brâu (un fel de scurteică cu sau fară blană). Gambele acoperite cu poturi strâmți și găitane. În picioare cisme lungi la drum și în oraș cu iminei (pantofi cu vârf ascuțit de modă turcească, purtați de țărani). O sabie turcească atârna după gât cu găitane groase. La drum purta pistoale la coburul calului. Iarna purta pe deasupra veșmintelor o tătarcă (o haină îmblănită lungă și largă)” (Aricescu, 1996).

Despre temperamentul lui Tudor aflăm că era sangvinic, vulcanic dar reținut, autocontrolat, mohorât, posac, și în afară de câțiva apropiați nimeni nu l-a văzut zâmbind s-au râzând. Introvert și închis în mare parte a timpului. După D. Bodin care citează chiar o scrisoare trimisă din Viena de Tudor către boierul Glogoveanu pe care-l reprezenta în cadrul unui proces. Tudor răbufnește la adresa austriecilor care îi ridicau piedici legale și administrative în scrisorile trimise din Viena boierului Glogoveanu: „și din necazurile ce mi-au făcutu acestu neamu tiranu de trei ori m-amu îmbolnăvitu tare vâzând că nu poci sâvârși treaba”. Putem deduce aici marea cantitate de energie, autocontrol și voință pe care le activează Tudor la interior pentru a se stăpâni în fața celor pe care îi socotea dușmanii nației noastre. Spune el despre administrația și sistemul legislativ al  austriecilor: „o blestemăție nemțască” care pentru un lucru cât de mic fac „să tragă cu anii”.

Tudor devine încă din tinerețe un foarte bun organizator al mișcării de eliberare a Patriei:

- Gheorghe Duncea căpitanul său ne relatează că încă de tânăr își făcuse foarte bune legături cu imperiul rus deoarece se implicase alături de pandurii olteni în luptele rușilor cu turcii de la Lom Palanca, de la Calafat, conflictele de peste Dunăre și din munții Balcani.

- Înființează locații și baze secrete pentru logistica haiducilor.

- Corupe boieri și mari demnitari din aparatul de stat pentru Cauza Națională.

- Conspirativitate absolută. Împarte semnele de recunoaștere pentru pandurii sarbi și români deoarece aceștia trebuiau să se recunoască prin localități sau târguri. Acestea erau o floare pusă la al doilea nasture de la veston sau haină sau o pamblică.

- Diplomat desăvârșit îl atrage pe sârbul Karagheorghevici și pandurii săi să lupte pentru cauza comună a eliberării de sub turci și greci.

- Strateg de geniu. Când turcii au pus creștinii să meargă la atac înaintea lor cu câte o scândura groasă în mâini Tudor le-a trimis vorbă cu o zi înainte, ca la un semn să se culce toți la pamânt prefăcându-se că s-au împiedicat. Astfel pandurii i-au împușcat imediat pe turci până la unul.

- Vorbitor desăvârșit: Proclamațiile de la Padeș și de la București unde și-a expus mesajul politic maselor populare și pe care le-a câștigat imediat de partea Revoluției.

- Va urma -