luni, 2 noiembrie 2026

Mircea Dorin Istrate - Speranțe deșarte

 



Speranțe deșarte

Motto

Mai țin minte că-ntr-o vară,

Într-un crâng cu umbră rară,

Întâlnit-am o fecioară,

Ce cu inima-i ușoară,

M-a topit dintr-o privire,

Aprinzând dulce-am iubire.

 

 

~*~

 

În toamne cu mirosuri noi, cu brume reci și pomii goi,

Cu nori, cu lacrima din ploi, cu vise ce privesc n-apoi

În vremea-n care eram doi, nebuni ai lumii celei noi,

Și-n care avut-am la picioare, tot Raiul lumii

muritoare,

 

Eu, îmbrumatul de acum, aflat la capăt lung de drum,

Tot răscolesc prin amintiri și te îmbiu cu ispitiri

S-aprindem  vechile iubiri.

 

Tu, să te pierzi în ochii mei, codană dulce care vrei

Să fim în caldă-mbrățișare, să târguim o sărutare,

Să ne promitem jurăminte, să ținem clipa asta minte,

Viața câtă vom trăi, până în clipa ce-om

muri.

**

Dar știm că asta nu se poate, și-atunci, simțiri înlăcrimate,

Te cată-n van și-n amăgire, mai crede încă-n cea iubire,

Ce s-o aprinde înc-odată în viața asta, ce ni-i dată

Și Rai ne fost-a, altădată.

***

Ce-a fost s-a dus și-așa rămâne, veci pomenire, miez de pîine,

Cu gust de lanul copt în vară, udat c-o lacrimă amară

A unor amintiri ce-s duse, în alte vremi, de-acum apuse,

Cu care tu, moșneag de-acuma, mi te-ndulcești,

când cade bruma

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Visul poetului

 

Cu grăuntul minții mele, eu, nimicul ăstei lumi,

Cărăresc prin roi de stele, din tinatul ăstei humi

Și ce văd că e pe-acolo, mă-ngrozește, mă-nfioară,

Că e iad, neagră genune, parcă totul stă să moară.

 

Și-apoi încă mă-nspăimântă lunga ceea depărtare,

Între două astre care-s, răsfirate pe cărare,

Trec milenii nesfârșite pân-ajungi la un vecin,

Prin deșertul de-ntuneric, de răbdare și de chin.

 

Totu-n jurul tău e mare, tu, nimicul nevăzut,

Fir de praf în veșnicia unde nici n-ai început,

Să te plimbi măcar pe Lună, să ajungi măcar pe Marte,

D-apoi să cutezi cu gându-ți, căi lactee a străbate.

 

Și-apoi între noi rămâie, cărăritu-n Univers

E aici, sub țeasta minții, visul care-și face mers,

Tot mințindu-ne că umblă prin cerescul fără margini

Și-ncă-i scriu și-o poezie, umplând pagini după pagini.

*

Așadar, lăsați poeții să privească-n nopți cu lună

Bolta nopții necuprinsă, și de visul lor îi mână

Să colinde hăuri toate până-n large depărtări,

Coperiți cu praf de stele, pe a cerului cărări,

Voi lăsați-i facă-și  moftul, să ne plimbe prin ceresc,

Ne mai scadă-n griji, necazuri, ce-s pe-aici

prin ăst lumesc,

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu