UN MARE DECELUȘ
În
filmele rusești cu desene animate pentru copii din fosta URSS era un personaj
foarte popular și îndrăgit de copii, care, din cauză că voia să cunoască tot ce
îi ieșea sau întâlnea în cale, punea mereu veșnica întrebare a copiilor curioși:
Da de ce? (rus. A pocemú?). Drept care și fusese „botezat” cu numele de POCEMÚC'KA (format cu sufix diminutival de
la întrebarea POCEMU? - DE CE?). Mari meșteri la calchieri din rusă, românii
basarabeni i-au spus pe dată, în povestirile despre un copil extrem de curios, DECELUȘ.
Un fel de
DECELUȘ a fost, negreșit, la viața lui de gâgâlice și, pe parcurs, de
adolescent din Ciudanovița (Banat) și (azi) cvasiseptuagenarul român bonom dus
de vârtejul vieții tocmai la Antipozi, în
Melbourne, cunoscutul publicist, scriitor, declamator și editor,
operator-programator, regizor și producător de filme, inginer de sunet,
realizator de emisiuni radiofonice în limba română pentru românii din Australia
BEN TODICĂ. Atâta doar că părinții, veniți, la chemarea partidului, tocmai de pe plaiuri vasluiene (din Iezer) la
Ciudanovița, la minele de cărbuni, ulterior - de uraniu din munții Banatului, din
cauza muncii grele și îndelungate, nu prea aveau când îi satisface curiozitatea;
poate că numai bunii lui învățători și profesori de școală (pentru exigența
cărora, peste ani, le poartă un respect aparte) îi vor fi explicat de-a lungul
anilor multe din enigmele pe care voia să le descifreze spiridușul în veșnică
și ferventă căutare de răspunsuri, iar
acolo unde nici aceștia n-au avut răbdarea să-i satisfacă această curiozitate
debordantă, spiritul lui cutezător îl va fi făcut să afle singur explicarea
prin desșurubarea, descompunerea și asamblarea diferitelor mașinării (o atare
abilitate i-a prins bine, în treacăt fie spus, o dată în viață și la alte
chestiuni, mai lumești, d,e. când, într-un veceu dintr-un tren din Japonia, a
trebuit să desșurubeze ventilatorul pentru a mări curentul de aer necesar
pentru a-și usca pantalonii spălați în chiuvetă dintr-o necesitate stringentă
neprevăzută). Firea aceasta de copil curios i-a rămas impregnată în pori și la
maturitate și în prag de senectute, mai cu seamă că profesia însăși de
artist-creator multilateral presupune,
implicit, o mare doză de curiozitate, căutare, sete de nou, necunoscut,
original pentru a trăi bucuria confruntării opiniilor, comparării obiectelor,
evenimentelor, faptelor, aflării răspunsului,
descoperirii adevărului, realizării irealizabilului.
„Spunea Brâncuși că murim ca artiști/Când
încetăm a fi copii”, îmi place mie să citez un vers din poetul basarabean
Aureliu Busuioc. Ei bine, BEN TODICĂ n-a încetat niciodată să fie copil. cu
curiozitate de căutător. Copil încă, îl interesa filmul, pentru că acesta fixa
momente unicale din viață, irepetabile, care, developate, deveneau istorie,
urme ale activității omului, viziunii și opiniei lui asupra desfășurării
evenimentelor, interpretării de către artist a imaginilor, memorie. Își
procurase un aparat elementar de filmat, cu care a făcut primele filme, participând
și la diverse competiții pe țară. În timp ce alți români își explică riscul de
a evada din infernul ceaușist prin aspirația de a trăi mai bine din punct de
vedere material și numai unii intelectuali și din setea de descătușare și
libertate spirituală, autorul nostru, la vremea aceea (1979) un tânăr muncitor
de 27 de ani fără să cunoască o limbă străină de prestigiu, dar cu mare
ambiție, o face mai mult dintr-un spirit de curiozitate, aventură, frondă, după
cum recunoaște însuși în unul din
eseurile din această a treia carte cu titlu poetic de film eisenșteinian „Cu
brațele-aripi”. Ce și-o fi zis fostul odinioară ostaș-grănicer de la hotarul cu
Serbia: „Atâția nemulțumiți încearcă să fugă în așa-zisa lume liberă și reușesc, eu de ce să nu încerc marea cu
degetul?” A încercat și ... a reușit! Timp de douăsprezece luni cât a stat în
Italia a învățat limba italiană și limba engleză, care, din fericire pentru el,
era și limba Australiei, țară în care a ajuns în 1970 (deși visa să ajungă în
Suedia). N-a ignorat, la începutul emigrației, din necesități vitale, niciun
fel de muncă, cu atât mai mult că, în calitate de absolvent de școală
profesională, și în țară lucrase ca
sudor, instalator de conducte de linii electrice și de apă, producător amator
de filme, urmând, la seral, cursuri liceale. Nu trebuie să ne mire faptul că nu
a renunțat la pasiunea pentru inginerie de cinema radio, TV (de sunet, de
imagine, de film), iar când a mai prins la cheag - a studiat cu osârdie regia,
operatoria, producția de film la colegiul de pe lângă Universitatea din
Melbourne, și-a perfecționat aptitudinile de cântăreț de cor, editor, arta de a
filma, imaginile sugerând noi idei, interpretări funcție de spectator,
subânțelesuri, precum și arta - care începuse a-i da ghes - de a scrie. De astă
dată eterna întrebarea DE CE? nu o mai adresează altora, ci sieși: De ce așa și
nu altfel?; De ce în interes particular, propriu, al patronului,
corporatistului, stăpânului, și nu în cel comun, al celor mulți, care muncesc?;
De ce voalat, pe ascuns, hoțește, și nu pe față, deschis, onest?; De ce Mihai
Eminescu se identifică totalmente cu poporul din care face parte, cu istoria,
neamul, limba, credința noastră, de ce el este un martir și un sfânt al
poporului nostru, de ce ar trebui canonizat?; De ce renunțarea la limba maternă
duce la pierderea identității de sine? etc. etc. O avalanșă de întrebări DE CE?
se abat asupra capului românului australian BEN TODICĂ, mai român decât unii
români din țară, omul care trăiește, simte, cugetă, se roagă, scrie românește,
românul care fără limba română n-ar putea să scrie, pentru care limba română
este cea mai bogată și mai frumoasă, capabilă să vibreze și să redea ceie mai
subtile gânduri și nuanțe, limbă fără de care
ar muri.
Omul, de
când este, a vrut să fie liber, liber ca pasărea cerului. Pentru aceasta are
nevoie de aripi-brațe: pentru a se smulge din lanțurile robiei, din
captivitatea țarcului, din împărăția întunericului către cea a libertății, a
liberei cugetări, a luminii. Ca să zboare spre înălțimi, pentru a cuprinde
imensitatea lumii, imenistatea gândului, imensitatea cerului. Nu pentru a-l
căuta pe Dumnezeu, a-l vedea pe viu, a se convinge de existena Lui. Pentru că
autorul crede in Dumnezeu, în puterea și paza Lui, în existența Lui, nu se îndoiește
nici pentru o clipă de ființarea reală a acestuia. Atunci când Dedal terminase
construirea, pentru regele Minos, a labirintului din Knossos în care să țină
Minotaurul și când regele aflase că Dedal împreună cu fiul său Icar puseseră la
cale să-l ucidă pe Minotaur, regele i-a întemnițat în labirintul fără ieșire pe
cei doi „complotiști”. Ingeniosul Dedal confecționă două perechi de aripi de
ceară și din pene și, cu ajutorul acestora, scăpaseră de furia regelui. În
desenele și schițele sale renumitul pictor al renașterii Leonardo da Vinci a
lăsat urme ale gândirii sale privind lansarea în spațiu a omului-pasăre. Și
personajul nostru în căutare veșnică BEN TODICĂ își imaginează omul cu
brațele-aripi (a se vedea imaginea cunoscutului și de fiecare dată
multașteptatului blog extrem de bogat ca informație al autorului, coperta
cărții „Între două lumi”, macheta actualei cărți, „Cu brațele-aripi”, crochiul
omonim din însăși cartea de față) levitând în spațiul supraterestru. Ba, pentru
a ține în vizorul său imensitatea pământului, și-l imaginează, așa cum rezultă
dintr-un rând strecurat în crochiurile din cartea, pe care i-o recomandăm cu
deosebită căldură cititorului, ca pe o
drepnea neagră, pasăre care trăiește numai în înalt, în spațiul aerian, acolo
unde zboară, mănâncă și doarme!
Iubite
grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și
apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot
român asupra unor probleme majore: după ce vei începe a citi nu te vei mai
putea desprinde de lectură până la finele cărții. De-acolo, de departe, de la
distanță, locurile sfinte ale copilăriei, adolescenței și tinereții din țara
natală se văd mult mai frumoase, plăcute, pitorești decât din imediata apropiere de banala lor imagine de
la fața locului; indiferența oamenilor, a societății față de racilele acesteia,
față de tendința de căpătuire și corupție a aleșilor și a guvernanților, față
de distrugerea avuțiilor naționale, a pădurilor, poluarea mediului se simte
mult mai acut decât în țară; tendințele
de abandonare masivă a țării în căutarea unui mediu de trai mai propice - mai
alarmante și chiar mai periculoase în comparație cu situația reală din străinătate;
capitalismul din străinătate, caracterul lui manipulator și exploatator - mult
mai crud, necruțător, constrângător, distrugător pentru independența,
bunăstarea, libertatea cetățeanului decât chiar fostul socialism dezvoltat din
țara noastră etc. etc. BEN TODICĂ este un critic vehement al nepăsării,
indiferenței, lehametei generalizate, el îți deschide ochii, îți demonstrează, bate
alarma, te cheamă la cugetare, luare de atitudine, conștientizare, opunere, chiar
luptă. Lentilele lui nu sunt numai întunecate: Todică se mândrește cu măreția
Luceafărului literaturii noastre; îi găsește limbii noastre virtuți și calități
inestimabile pe care multe din limbile de circulație universală de azi le-au
pierdut irecuperabil prin internaționalizare, globalizare, informatizare,
formalizare, robotizare; românul, în comparație cu individualismul,
consumerismul din țările capitaliste pretins dezvoltate, și-a păstrat identitatea, sufletul,
conștiința prin limbă, istorie, credință, port, obiceiuri, folclor, comuniune,
neam, dor; avem nume de primă mărime recunoscute în lume pe care nu știm să le prețuim în cultura
națională: marele regizor Sergiu Nicolaescu (la plajă la Eforie, când l-a văzut
pentru prima oară, tânărul regizor amator perfect necunoscut BEN TODICĂ n-a
pregetat să-l roage să-i pozeze pentru un cadru, care acum a devenit de
douăzeci de karate!); marele poet cu sute de ani înaintea literaturii române și
universale, recent dispărutul regretat om de o modestie cuceritoare,
hindusologul George Anca; neuitatul coseur
Nae Georgescu etc. etc. Icoana chipurilor de oamenii simpli pe care i-a
cunoscut, cu care a învățat, a lucrat, a colaborat, care l-au ajutat în
anumite momente ale vieții, dar pe care
i-a susținut cu toată căldura sufletului, o păstrează cu duioșie în inimă (poetul
nativ neaoș minier Pavel Rotundeanu-Ferghete, un fel de Creangă al Ardealului,
de care îl leagă un liant strălucind ca
un diamant, pe care l-a încurajat cât a putut să scrie, iar apo i- să scoată la
lumină mărgăritarele sale; prietenul sârb de școală Albu Savu; colega de
fabrică, compatrioata nemțoaică Sonija, pe care, din cauza perfidului covid,
n-a putut s-o petreacă pe ultimul drum, ș.a.m.d.
BEN TODICĂ însuși, prin filmele pe care le produce și le
postează pe net, prin recitările sale inspirate cu vocea-i inconfundabilă din
poeții din Țară Vasilica Grigoraș, Irina Maria Mihalcea, Geoge Anca, Nicolae Mătcaș,
Vasile Andru, Ioan Miclau, Mariana Gurza, Stefan Dumitrescu, Valentina Teclici,
Adrian Botez, Veronica Balaj ș.a., prin emisiunile radiofonice pentru
comunitatea românească din Australia, pe care le ascultăm și eu, și orice
doritor cu drag, prin blogul deosebit de cuprinzător trimis confraților săi de
pretutindeni, prin crochiurile pe care le publică în revistele din Țară și din
lume, de care puteți beneficia și domniile vostre, cititori de limbă română din
lume, își risipește cu drag talentul, timpul, sufletul și sănătatea, pentru că,
prin binele pe care îl face, iese ca voinicul din poveste mai maturizat, mai
întărit, mai nobil
Fii binevenit, dragă cititorule, la ospățul larg al
frumuseților gândirii și simțirii românești!
Nicolae MĂTCAȘ, prof. univ. dr., poet
(Chișinău)
02.07.2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu