ROMÂNIA, O
PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”
Posted on
Februarie 24, 2016 by Thraxus Ares
Coperta
cărții despre România a lui Robert Kaplan.
Robert D.
Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de
gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război
Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un
colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.
Cartea sa
”În umbra Europei” este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi
analiză istorică – opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat
să înţeleagă destinul unei ţări şi să’şi împlinească propria vocaţie. Pornind
de la istoria României, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum
jocurile marilor puteri, Războiul Rece, Holocaustul etc. Rezultatul este
povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru – şi o
carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi
Europa.
”Robert D.
Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie
şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior.
Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare
şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis
DELETANT)
Scriitorul
și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește
“să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că
nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar
susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia
și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul
american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru
orice aranjament de acest fel.
În ceea ce
privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea
Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și
Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele
Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar
lângă România”.
Luna
trecută, a apărut în Statele Unite volumul despre România al analistului Robert
D. Kaplan sub titlul, ”În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și
în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că
acest volum ar putea așeza și ”mai bine” România pe harta Washingtonului.
Robert Kaplan
în Wall Street Journal:
”Orice hartă
a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea
Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că
lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au
marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o
astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi
prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009,
reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră
extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare
de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe
unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să
valideze o monedă unică.”
Interviu:
Tocmai a
fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeşte ”În umbra Europei: Două
războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”.
În curând, va fi lansată şi traducerea în limba română, publicată de editura
Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România şi, în acelaşi
timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicaţi’ne acest
lucru puţin.
Robert D.
Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi –
”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce
”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat
o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea
imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul,
Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană.
Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o
relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care,
dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981,
scriind despre regimul Ceauşescu.
Dar mai e şi
un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central
pentru nord-estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o
mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre
Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce
nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu
din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi,
dintr’o perspectivă originală
Spuneţi
frecvent, în scrierile dumneavoastră, că, pentru România, geografia a fost
deseori un coşmar. Explicaţi’ne la ce vă referiţi cu această idee.
Robert D.
Kaplan: România este împinsă atât de mult spre est, România şi Moldova cea
vorbitoare de română au o graniţă mai lungă cu Ucraina chiar şi decât Polonia.
România nu poate ignora criza rusească şi pe Vladimir Putin. Nu se poate uita
la această criză într’o manieră abstractă, aşa cum pot să o facă oamenii din
Europa Occidentală sau din Statele Unite. România este mult prea apropiată
geografic pentru aşa ceva. Chiar şi cu ororile regimului Ceauşescu – oricât de
diferit a fost acest regim de cel de la Moscova, în perioada Uniunii Sovietice
şi a Războiului Rece -, România tot a fost, într’o anumită măsură, o ţară sub
ocupaţie. Asta pentru că armata sovietică a ajuns în România şi în alte părţi
din Europa de est – la sfârşitul celui de’al Doilea Război Mondial, România era
încarcerată în închisoarea Pactului de la Varşovia, din cauza geografiei sale.
Tot din cauza geografiei, România are legături cu Imperiul Otoman şi cu cel
Bizantin, legături pe care ţări precum Franţa şi Germania nu le au. Aşa că s’a dezvoltat,
mental, mai greu, din cauza acestei moşteniri a geografiei – e mult mai bine să
fi fost sub ocupaţia Imperiului Carolingian sau a Prusiei decât de turci sau de
bizantini.
Portretul pe
care îl faceţi României după primele dumneavoastră vizite aici, în anii ’80 şi
’90, este foarte sumbru, lipsit de speranţă, chiar trist. Pe de altă parte,
spuneţi că, atunci când aţi venit ultima dată aici, adică în 2013, aţi văzut o
Românie care’şi trăia cei mai buni ani, că aţi văzut o clasă politică mult mai
serioasă. Mai credeţi asta?
Robert D.
Kaplan: Da, cred! Românilor le place să se plângă. Şi există multe lucruri de
care pot să se plângă: corupţie, guverne care nu’şi ating obiectivele, etc.
Dar, când priveşti situaţia dintr’o perspectivă istorică, când te uiţi la ce
s’a întâmplat în secolul al XIX-lea, în Primul Război Mondial, în perioada
interbelică, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece şi chiar şi primii 4-5 ani
de după Războiul Rece – România a ajuns la o creştere economică de 3,9%, a doua
în Europa, după Slovacia, care este o ţară mică şi, deci, nu prea se poate
compara. România are relativ puţini refugiaţi islamici, pentru că nu face parte
din spaţiul Schengen, nu a experimentat criza economică aşa cum a făcut’o
Grecia, pentru că nu este în zona euro, aşa că, în principiu, e o ţară stabilă.
Are un guvern moderat tehnocrat şi un nou preşedinte care s’a angajat să aibă
relaţii mai bune cu Vestul şi instituţii mai curate, mai transparente – rămâne
de văzut dacă va putea atinge aceste obiective. Toate acestea sunt ţeluri
potrivite, iar faptul că românii se plâng atât de mult de corupţie este un semn
pozitiv, optimist, nu ceva negativ. Arată că sunt un popor care nu înclină
către fascism ori comunism, ci către lucruri bune: un guvern care să aibă
performanţe mai mari. Acesta este semnul unei democraţii adevărate.
După cum am
spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai
mari. Să ne îndreptăm atenţia, deci, asupra Europei, care este un subiect uriaş
în acest moment. Spuneţi că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă
din exterior. Explicaţi’ne această evaluare a dumneavoastră, dar şi care
credeţi că vor fi consecinţele.
Robert D.
Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu,
ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi
Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt,
istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către
Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei
şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să
creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare
treptat, iar Europa se rupe din interior. Se rupe din interior şi din cauza
faptului că unele ţări se pot adapta la moneda euro mai bine, unele ţări sunt
în Schengen, altele sunt în afara lui, unele au realizat reforme structurale,
iar altele nu. Europa se separă. În acelaşi timp, se dizolvă în Eurasia, în
Orientul Mijlociu.
Amintiţi’vă că prosperitatea europeană, de’a lungul
Războiului Rece, a fost, în definitiv, asigurată de separarea de URSS şi de
separarea de Orientul Mijlociu. Statele Unite au protejat Europa de URSS, iar
Orientul Mijlociu era captivul unor regimuri totalitare. Acum, toate aceste
lucruri au dispărut şi avem aceşti refugiaţi, iar Europa se combină cu alte
părţi din zona Mediteranei.
Aş vrea să
vă aflu părerea pe următorul subiect: ce părere aveţi despre afirmarea
mişcărilor de extremă dreapta şi a populismului de dreapta în Europa? Acesta
din urmă, apropo, este foarte prezent şi în cursa republicană pentru alegerile
prezidenţiale din SUA.
Robert D.
Kaplan: Da, este. Şi iată încă un aspect care arată că politica românească este
relativ sănătoasă, comparată cu Franţa, cu Polonia! Comparativ cu alte locuri,
românii ar trebui să se simtă norocoşi. Cred că la baza problemelor economice
ale Europei sunt nişte probleme structurale. Dacă fiecare ţară din Europa ar
creşte precum România, aţi vedea o cu totul altă reacţie la aceşti refugiaţi
musulmani.
Nu vi se
pare oarecum ironic că, după 150 de ani, Turcia este unul dintre aliaţii noştri
împotriva Rusiei?
Robert D.
Kaplan: România a bătut de multe ori palma cu turcii, de’a lungul secolelor.
Este un lucru mai puţin discutat, dar este adevărat. România a făcut numeroase
pendulări între ţari şi sultani şi a fost foarte abilă la asta. Aşadar, orice
fel de alianţă dintre România şi Turcia este foarte normală şi ar trebui
făcută.
De ce
credeţi că Turciei îi ia atât de mult să se horărască în privinţa Siriei, să
vină cu o poziţie decisivă, clară, concretă?
Robert D.
Kaplan: Pentru că Turcia dispune de foarte puţine opţiuni. Turcia şi’ar dori să
decidă militar deznodământul situaţiei de pe teren, din Siria, dar nu are capacitatea
de a face asta. Nu are puterea militară necesară îndepărtării de la putere a
regimului Assad. Se confruntă cu o revoltă din partea propriei populaţii de
etnie kurde, care se întinde şi în Siria – o presiune suplimentară la adresa
graniţelor Turciei.
Turcia nu a
avut succes nici să convingă Administraţia Obama din Washington să vină cu o
forţă militară care să impună o interdicţie de zbor şi un coridor pentru
refugiaţi, lucruri pe care Turcia şi le’ar dori pentru a crea un fel de tampon
între ea şi regimul Assad. Până acum, cel puţin, Administraţia Obama nu a fost
dispusă să facă aceste lucruri. Prin urmare, Turcia vrea să facă multe lucruri,
dar poate să facă puţine. Nu uitaţi că Turcia primeşte gaze din Rusia, prin
gazoductul Blue Stream. În ciuda tensiunilor dintre Turcia şi Rusia, Turcia se
confruntă cu anumite constrângeri în felul în care îi răspunde Rusiei.
Spuneţi că o
Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelaşi
timp, subliniaţi cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci
slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum şi cât de îngrijoraţi ar
trebui să fim?
Robert D.
Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei,
ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză este alimentată nu de
putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în
acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor
economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate
pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru
a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din
cauza Ucrainei. Totul este interconectat. Vrea să fie ridicate sancţiunile, aşa
că intervine militar în Siria şi le spune europenilor ”pot să vă ajut cu
refugiaţii dacă faceţi asta şi asta”. Este vorba despre un teatru constant de
politică şi politică externă, al cărui scop este să atenueze problemele
economice de acasă. Pe măsură ce problemele economice ale Rusiei se
înrăutăţesc, aşteptaţi’vă ca şi agresiunile Rusiei de peste hotare să se
înrăutăţească.
Scrieţi, în
noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său faţă de geografia
României şi a Rusiei sunt ”o provocare şi o tragedie pentru România”. La ce vă
referiţi când spuneţi asta?
Robert
D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia
Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi
Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte
probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe
care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul
vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de
Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara
dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în
condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană
puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.
Există
puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, ”În
umbra Europei”, dedicată într’un fel României, ar putea să’i influențeze pe
liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de
România?
R. D. K.:
Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte.
Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de
multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia,
încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România
are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel
de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două
state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.
Expansiunea
Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar
Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008
de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de
Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una,
Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua
sfârșit?
R.D.K.: Cred
că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile
Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior
situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară.
Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate
contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria,
Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla
statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a
lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest
fel.
Cunoașteți
destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice
sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?
R.D.K: La ce
state vă referiți?
Ungaria,
Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.
R.D.K.:
Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele
au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este
diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită
premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să
recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în
public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare.
Credeți că
Budapesta vrea o Ungarie Mare?
R.D.K.: Se
știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i
deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.
S’ar putea
ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?
R.D.K.: Cred
că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un
punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor
descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane
în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare
rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de
optimism.
Revenirea
Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică
înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află
țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?
R.D.K.:
România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și
împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici
ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au
rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o
economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este
o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve
importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai
importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care
se confruntă cu Rusia.
După
anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a
pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele
Baltice.
R.D.K.: Este
corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai
mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul
Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia
controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează
Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european
nu asupra Nordului Europei Centrale.
Credeți că
R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?
R.D.K.:
Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel
extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic. Deci
nu se va putea apăra în fața Moscovei.
România sau
mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?
R.D.K.: Cred
că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de
folos, dar n’ar trebui să intre într’o astfel de combinație: ar fi prea
provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s’a
reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro
Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în
Schengen ar fi avut multe
bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație
internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.
Fostul
președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova
ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de
mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre
reunificare?
R.D.K.:
Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi
serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.
În ultima
dvs. carte, ”În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington
se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât
autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai
implicați?
R.D.K.:
Totul este legat de geografie: în secolul 20, România a experimentat o situație
extrem de tragică, înainte și în timpul celui de’al Doilea Război Mondial.
România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape
de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a
lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe
care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o
țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și
Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese
strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA.
Ce planuri
credeți că are Rusia în România?
R.D.K.:
Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie
mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă
operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima
organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par
să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs.
Dar există întotdeauna un risc.
Folosind
toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia?
Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest
deziderat?
R.D.K.: Nu.
Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și
atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor
estice s’a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est
este o zonă tradițională a influenței sale imperiale.
Într’un
articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă
medievală a Europei scrieți că UE continuă să se ”fractureze” și că ”acest vacum
de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului
Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți
un astfel de viitor?
R.D.K.:
Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile
diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu
aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință
Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria’i greutate. Deci Rusia, Orientul
Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într’o singură mare zonă
geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.
Care ar fi
soluția pentru a UE?
R.D.K.:
Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală.
Statul social generos pe care l’au adoptat statele europene a devenit accesibil
cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai
dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să
poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică i’ar putea face pe
europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea
socială.
Credeți că
pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen
și la aspirațiile spre Zona Euro?
R.D.K.: Cred
că pentru moment România se află într’o poziție bună, tocmai fiindcă este în
afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE.
Situația s’ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea loc reforme economice în
UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci
România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.
În ultima
dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a
Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?
R.D.K.:
Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și
întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu
atractiv pentru investițiile străine.
România ar
avea nevoie de o armată mai puternică?
R.D.K.:
România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred
că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine
pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de
protecție împotriva Rusiei.
La nevoie,
România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui
sprijin din partea Aliaților?
R.D.K.: Da.
S’ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate
națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt
importante și ajută imens din punct de vedere militar.
”În umbra
Europei” – titlul cărții dumneavoastră – înseamnă că vă referiți la România ca
la o țară îndepărtată, despre care lumea din care faceți parte știe prea puțin,
sau ca la o țară a cărei supraviețuire depinde de ”lumina Vestului”?
R.D.K.: În
umbra Europei înseamnă exact acest lucru: că este vorba de o țară care nu se
află în centru, nu este în inima Europei, nu e Franța, Germania sau Austria.
Față de Europa, România este împinsă undeva în Est, mult prea aproape de
Ucraina și de fosta URSS pentru a avea o situație confortabilă. Am simțit că
România nu a primit încă atenția pe care ar merita’o, nici din partea Europei
și nici din partea Vestului, în general. În timp ce despre Polonia există atât
de multe cărți bune, scrise de jurnaliști sau istorici, România a fost cumva
într’un con de umbră. De aici și titlul.
Ați vizitat
România în 1973, 1981, 1990 și 2014. Cel puțin acestea sunt datele despre care
vorbiți în carte. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari schimbări,
în afara revoluției, din societatea românească?
R.D.K.:
România a avut cel mai stalinist și mai represiv regim din blocul estic în
timpul ”războiului rece”. Au urmat câțiva ani, cel puțin o jumătate de deceniu,
de pseudo-comunism sau pseudo-democrație, cum doriți, în primele mandate ale
lui Ion Iliescu. Cu toate probleme sale, care s’au acutizat la mijlocul anilor
’90, România este azi o societate în care creșterea economică este de 3,9% pe
an, a doua cea mai mare din Europa. Ea nu se află sub asediul refugiaților, ca
alte țări din zonă, are un guvern stabil, moderat și tehnocrat și un președinte
orientat spre Occident. Cu toate evenimentele îngrozitoare care au avut loc în
trecutul său, cred că, acum, în secolul XXI, România este în cel mai bun moment
istoric al său. Este chiar o certitudine! Știu că românii se plâng încă de
guvern și de corupție, dar, dacă privim dintr’o perspectivă istorică obiectivă,
este clar că România o duce mai bine ca oricând. Cetățenii ei au înțeles asta
și luptă împotriva corupției și pentru o guvernare mai bună.
În cărțile
dumneavoastră vorbiți despre un așa-numit determinism geografic. Corupția și
lipsa de seriozitate a clasei politice românești au influențat evoluția țării
după 1989 sau sunt doar aspecte minore dintr’o imagine mult mai mare?
R.D.K.: Nu,
corupția nu este un aspect neglijabil, minor. Corupția a fost o componentă
substanțială din problemele României decenii și decenii. Sub Ceaușescu, România
era profund coruptă. Dar și regimul lui Carol al II-lea și guvernările
interbelice au fost destul de corupte. De ce există această reputație a României ca
fiind coruptă? Aș spune că e din pricină că România a avut mereu instituții
slabe și netransparente și a fost un stat slab. Corupția nu e altceva decât
generalizarea vechii rețele alternative de a face lucrurile să se întâmple
atunci când instituțiile din rețeaua oficială, guvernamentală, nu funcționează
așa cum ar trebui. Provocarea României este să creeze instituții puternice și
transparente, impersonale. Procedând în acest fel, corupția va deveni, gradual,
o problemă din ce în ce mai mică.
Ca fost
corespondent de politică externă, spuneți în carte că ați avut mereu un fel de
al șaselea simț când a venit vorba despre viitoarele zone fierbinți de pe glob.
Care sunt semnele care vă conduc spre ideea că o țară sau o regiune vor deveni
”interesante” pentru presa internațională?
R. D. K.: O
regiune are un viitor la știri atunci când oamenilor de acolo le este frică să
discute despre marile lor probleme, când sunt probleme pe care le simți în aer,
dar ele nu sunt dezbătute pentru că oamenii se simt reprimați sau jenați să le
pună pe masă. Viitorul stă în interiorul acestor tăceri, în mijlocul acestor
lucruri despre care nu vrem să vorbim. De obicei, acolo stau ascunse și cele
mai mari probleme. Un ziarist nu poate să prezică ce se va întâmpla într’o
regiune în viitorul apropiat și nici în viitorul îndepărtat. Poate doar să își
pregătească cititorul pentru ceea ce poate aduce viitorul pe termen mediu, iar
acel cititor să nu mai fie luat prin surprindere. Cu alte cuvinte, dacă ceea ce
am scris eu poate să ofere indicii despre cum vor evolua lucrurile peste 4 ani,
atunci înseamnă că mi’am făcut meseria cât de bine am putut. Presa românească
trebuie să fie obiectivă, să nu îi pese de sensul în care evoluează un anumit
subiect. Dacă, atunci când scrii, te bazezi pe obiectivitate și acuratețe,
acestea te vor îndrepta către direcția bună.
Este presa
un instrument al propagandei rusești în Europa?
R. D. K.:
Da. Sunt cunoscute deja practicile Rusiei de a cumpăra organe de presă prin
interpuși sau de a influența ziaristii. Scriu și în carte că imperialismul de
secol XXI al Rusiei nu înseamnă atât de mult mișcări de trupe, cât activități
subversive și operațiuni executate de serviciile secrete, dar și construirea în
zonele de interes a infrastructurii pentru petrol sau gaze naturale. Aceste
instrumente nu reprezintă o invazie, dar servesc, totuși, obiectivelor lor
imperialiste.
Publicul se
poate apăra de această ofensivă?
R. D. K.:
Publicul din orice țară nu trebuie să rămână pasiv în raport cu presa. Toate
articolele de presă trebuie citite cu scepticism, iar un cititor trebuie mereu
să se întrebe: oare acesta este întregul adevăr? Care sunt aspectele pe care
jurnalistul le’a neglijat în relatarea sa? Obligația presei este să fie
obiectivă, iar obligația cititorilor este să rămână sceptici, dar nu cinici. Ei
pot cere presei standarde ridicate și trebuie să citească din surse diferite,
opinii diferite pe același subiect. ”Putin nu e
aparatcik; e fost ofițer de informații. Rusia lui Putin nu va lupta în mod
convențional pentru cucerirea de teritorii în fostele state satelit, ci
neconvențional, pentru a’ți câștiga sufletul și mintea. Putin știe că eroarea
Uniunii Sovietice a fost că nu s’a bazat pe soft power. Putin știe că, în acest
conflict, Gazprom-ul e mai important decât armata rusă. Am început încă de acum
câțiva ani să le spunem aceste lucruri prietenilor noștri de la Washington.
Pentagonul a înțeles, dar Departamentul de Stat a fost puțin interesat. Au crezut
că noi, românii, eram un pic paranoici…” Observație a lui Iulian Fota,
consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Băsescu în
2014, citat în cartea lui Robert Kaplan. ”Nu. Putin
nu e Stalin. Nu e nici măcar Brejnev. Și Europa nu mai este Europa anilor ’30,
nici chiar a anilor ’50. Acum s-ar putea chiar ca geografia să reprezinte un
avantaj pentru România, căci suntem aproape de Orientul Mijlociu și, astfel,
utili americanilor.” Ion Iliescu, citat în cartea lui Robert D. Kaplan.
Spuneți în
carte că, pentru dumneavoastră, România din anii ’80 era chiar imaginea
războiului rece. Cum vă reprezentați România în acest al doilea război rece?
R. D. K.:
România este un aliat puternic al Statelor Unite, alături de Polonia, Turcia și
Azerbaidjan. Este unul din cele patru state-pivot din Europa Centrală și de Est
care acoperă un culoar de la Marea Baltică la Marea Neagră.
Este un
stat-pivot datorită populației sale numeroase, poziției sale geografice și
pentru că România și vorbitorii de limbă română din Republica Moldova au
împreună cea mai lungă graniță cu Ucraina. Dintr’o țară stalinistă și fără
prestanță, România este acum un stat-pivot major în Europa Centrală și de Est.
Scrieți la
un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse
să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu
corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.
R. D. K.: A
supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii.
Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui
Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal.
Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul
a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni
copiii.
Își pot
depăși Balcanii moștenirea bizantină? Este realist să îi considerăm o altă
Europă?
R. D. K.:
Cred că Balcanii pot să treacă de moștenirea lor bizantină sau otomană. Totuși,
fiecare stat din Balcani este diferit. Serbia și Bulgaria, de pildă, sunt state
slabe, puternic influențate de corupția din Rusia. România nu trece prin
aceeași experiență, e un stat mult mai puternic și mult mai puțin influențat de
ruși. Slovenia, care a fost parte din Iugoslavia, este complet integrată în
Europa Centrală. Deci, nu putem generaliza situația din Balcani. Țările din
zonă au moșteniri diferite și viteze diferite. Dar este la fel de adevărat că
țările care s’au aflat în zona de influență a imperiilor bizantin și otoman
s’au dezvoltat mai lent decât țările care au făcut parte din imperiile prusac
sau habsburgic.
Spuneți în
carte că România, la fel ca Georgia și Armenia, este una dintre țările care au
supraviețuit în mod miraculos de’a lungul istoriei. Care este explicația
dumneavoastră?
R. D. K.:
România a supraviețuit grație limbii sale… Limba este ultimul determinant al
culturii și identității unui popor. Poporul este limba pe care o vorbește.
Limba română este unică în regiune. Este mult mai apropiată de portugheză decât
de bulgară sau de maghiară… a împrumutat României o puternică identitate
națională, care i’a permis să treacă peste varii procese și să devină stat
național, în ciuda faptului că a fost ocupată și dezmembrată în timpul celor
două războaie mondiale, în ciuda invaziilor austriecilor, rușilor, turcilor,
bizantinilor. „Dacă
Germania și celelalte puteri din cadrul Uniunii Europene nu pot face față unei
Rusii revanșarde și dacă UE se macină din interior, România și zonele adiacente
vor avea probleme, pentru că e puțin probabil ca Statele Unite să acorde
aliaților săi sprijin la nivelul la care a făcut’o în timpul războiului rece.
Occidentul va fi departe, Rusia – indiferent sub ce formă – va fi aproape, iar
Ucraina va continua, probabil, să fie mai importantă pentru drama europeană
decât Spania sau Portugalia.” Citat din cartea ”În umbra Europei”.
Care ar fi
cel mai bun și cel mai rău scenariu pentru această parte a lumii în viitorul
apropiat?
R. D. K.:
Cel mai bun scenariu ar fi ca România să continue să’și întărească instituțiile,
să construiască un stat tot mai puternic și să diminueze corupția. De asemenea,
guvernele să rămână moderate, iar creșterea economică să se mențină la rate de
3-4% pe an, în ciuda a ceea ce se întâmplă în proasta vecinătate în care se
află țara. Cel mai rău scenariu ar fi ca Uniunea Europeană să se destrame, ca
agresivitatea Rusiei să continue și ca America să aibă un leadership slab. În
acest caz, dacă România nu’și va continua reformele, ea va fi pierdută, va bate
în retragere devenind un stat instabil, înconjurat de inamici reali.
Cât de
hotărâte sunt SUA să susțină un conflict cu Rusia dacă situația din zona Mării
Negre escaladează?
R. D. K.:
Administrația americană vrea să evite un conflict deschis cu Rusia, cu orice
preț. În același timp, a reînceput să își miște trupele în Europa. De asemenea,
a amplasat echipamente militare în Europa Centrală și de Est. Să ne amintim că
agresiunea lui Putin a început abia după ce, în 2012, administrația Obama
retrăsese două brigăzi din Europa. Putin a văzut această retragere ca pe un
semn că America nu mai este interesată de securitatea Europei. Acum, acest
proces a fost inversat la Washington, iar trupele revin pe continentul
european. Eu cred că administrația Obama este mai dispusă să își asume riscuri
vizavi de Rusia, dar că, în același timp, nu dorește un conflict deschis.
”Geografia
este o provocare, nu un destin” spune Robert Kaplan și crede, de asemenea că
Rusia a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti ”Distincţii
geografice şi de principiu au existat însă, într’un fel sau altul, dintotdeauna
de’a lungul istoriei. Nucleul dur al actualei organizări a Europei moderne se
apropie ca structură de Imperiul Carolingian fondat în secolul al IX-lea de
Carol cel Mare. Atunci, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajuns să
guverneze teritorii din zona Mării Nordului până la Ţările de Jos şi având
extindere şi către mari oraşe precum Frankfurt, Paris sau Milano. În afara
acestei organizări rămâneau ‘surorile vitrege’ ale Europei, ţări care se
întindeau în lungul Mării Mediterane, din Peninsula Iberică până în sudul
Italiei, dar şi regiunea balcanică vitregită de istorie şi tributară
tradiţiilor otomane şi bizantine” În deceniile
care au urmat celui de’al Doilea Război Mondial, această diviziune clară a fost
suprimată, mai ales pentru că ambiţiile de izolare ale Europei s’au concentrat
spre graniţele continentale: separarea de regiunea Africii de Nord şi a
Eurasiei, care, în decursul istoriei, au jucat un rol extrem de important în
conturarea frontierelor de la periferia continentului. Realitatea nu mai poate,
însă, să suporte astăzi această izolare pe care Europa vrea să o cultive, iar
acest lucru este din ce în ce mai vizibil, o dată cu exprimarea unor atitudini
diferite ale diverselor regiuni ale continentului faţă de ameninţările ridicate
de presiunile ruseşti, alimentate de preşedintele Vladimir Putin, de valul de
refugiaţi care vine continuu dinspre Orientul Mijlociu şi de ameninţarea
teroristă omniprezentă atât la nivel naţional, cât şi generalizat, la nivel de
continent sau chiar mondial.
”A devenit,
aşadar, limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea
Europeană şi birocraţia distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă,
nu a dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, a declanşat pe întreg
continentul o undă de şoc, căreia UE îi poate supravieţui doar dacă găseşte, în
cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a’şi păstra legitimitatea în faţa
diversităţii naţiunilor şi a opiniilor”, argumentează Kaplan.
Separaţiile
geografice care asigurau siguranţa Europei în anii postbelici nu mai au
efectele de’atunci. În prezent, frontiera sudică a spaţiului european,
considerată în mod convenţional ca fiind asigurată de Marea Mediterană, este
decalată fizic până în zona Saharei, prin caravanele de imigranţi care sosesc
din Nordul Africii, prin Algeria către Libia, se luptă să traverseze Marea
Mediterană pentru a ajunge, în sfârşit, pe ”pământul european al făgăduinţei”.
Din aceeaşi perspectivă, şi graniţa estică a Uniunii Europene pare din ce în ce
mai laxă, mai ales că, în ultimul an, regiunea balcanică şi’a reluat rolul
istoric de spaţiu de tranziţie, transformându’se într’un coridor prin care
marea masă de imigranţi caută accesul spre centrul continentului.
Europa se
află, deci, pusă în faţa unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care a
cultivat idealurile sale în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul
celor din ţările defavorizate de a căuta raiul pe bătrânul continent, au fost
posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la
periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror
dictatori-gardieni şi’au ţinut oamenii înăuntru.
Saddam Hussein în Irak,
familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această
”prăjitură idealistă”. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi
istoria au ”conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la
valul de migranţi şi refugiaţi decât altele. După ce Germania şi unele părţi
din Scandinavia i’au invitat călduros, ţări ca Ungaria şi Slovacia i’au
întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectaţi de anarhia din
Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană
săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranţilor din lumea
arabă.
Un alt rol
major în destabilizarea Uniunii Europene este jucat de Rusia, care după
prăbuşirea blocului sovietic nu mai reprezenta în niciun caz o ameninţare pentru
Europa. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin
şi’a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris
şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau
Rusia drept slabă şi haotică,
iar aderarea
la NATO şi UE le oferea pace şi prosperitate. Orizontul strategic s’a schimbat
mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie
reînviată a anexat Crimeea, ameninţă estul Ucrainei şi alte frontiere.
”În acest
context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianţelor Războiului Rece.
Europa se reîmparte în jumătăţi, însă de această dată Europa de Est vrea să se
apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai
NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent,
ţările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiaţi şi atacurile
teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina,
ca barieră în calea haosului din Siria”, mai notează Robert Kaplan în Wall
Street Journal.
Putin ştie
că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare
punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei, însă,
au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins
puterile politice tradiţionale. Pentru a menţine pacea, şi’au pus speranţele
într’un regim de reglementare gestionat de tehnocraţi post-naţionali de la
Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul
social şi moneda comună. Identităţi naţionale modelate de secole de istorie şi
cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul
legitimării politice a UE în rândul naţiunilor europene.
În Marea
Britanie şi în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacţie faţă de
expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă.
Politicile statului social, trâmbiţat anterior ca un balsam pentru divizările
de pe continent, au acţionat ca o frână asupra economiilor naţionale, iar
această stagnare a alimentat naţionalismul (uneori reacţionar) politic şi
intensificarea ostilităţii faţă de refugiaţi.
Intermarium
– între ruşi şi americani: România, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice
Alt set de
îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România – o ţară în
care al Doilea Război Mondial s’a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului
stalinist al lui Ceauşescu -, la fel ca şi în ţările baltice şi în alte părţi
ale fostului Pact de la Varşovia şi fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să
reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază
state moderne, şi nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept şi nu de
arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau
religioase.
Regiunea
care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul
Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz
Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef
Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de
democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara
tendinţele imperiale ale amândurora.
Ameninţarea,
astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a
Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se
mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi
ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa,
începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o
cale de exorcizare a demonilor trecutului.
În faţa
multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de
abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în
cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu
este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea
nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte
greu împotriva leadershipului german.
În timp ce
UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un
echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec
pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt,
până când s’a dizolvat în 1806.
Asta
înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa.
Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se
dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel
mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe
decenii a fost un produs al puterii americane, care’şi are originile în
înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecţiunilor sale, UE, mai mult
decât NATO, a fost o încarnare instituţională a Europei postbelice libere,
unite şi prospere.
Actuala
administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea
Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de
suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai
robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu
trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea
coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.
La nivel
politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într’o direcţie care
să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce priveşte problemele de
securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunţe la
opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru
apărarea Europei doar dacă membrii NATO îşi vor creşte bugetele apărării. Cu
puţine excepţii, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăţilor
economice actuale.
Deceniile în
care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat.
Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel
puţin prin atitudini şi alianţe politice. Problema actuală este dacă UE mai
poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu Habsburgic, care a
cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i’a adăpostit diversele
minorităţi şi interese.
Răspunsul va
depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele
Unite să facă.
Video: CNAS
Book Launch: In Europe's Shadow by Robert Kaplan
https://thraxusares.wordpress.com/2016/02/24/romania-o-piedica-pentru-iesirea-rusiei-la-adriatica-si-pentru-ungaria-mare/
Ambasada
României în Statele Unite ale Americii a găzduit lansarea ultimului volum
semnat de Robert D. Kaplan, ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o
călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”, dedicat evoluției
României de la prima sa vizită în țara noastră, în timpul regimului comunist, și
până în prezent. La eveniment au participat membri ai Administrației americane,
ai corpului diplomatic acreditat la Washington, foști ambasadori ai SUA la
București, personalități românești și americane din mediul academic și
cultural, oameni de afaceri și reprezentanți ai comunității românești.
Cu această
ocazie, ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian
Maior, a evidențiat perioada îndelungată pe care Robert D. Kaplan a dedicat’o
studiului țării noastre. Ambasadorul român consideră îndreptățită afirmația lui
Robert D. Kaplan, conform căruia România se află, pentru prima oară în istorie,
de partea cea bună a frontierei.
”Știind
statutul României de actor prins de geografie între forțe mai mari, românii vor
fi probabil la fel de surprinși ca orice occidental de faptul că un scriitor
precum Kaplan a dedicat o carte întreagă țării lor, precum și ani de studiu și
de reflecție. Poate că aceasta lucrare îi va face pe români să înțeleagă mai
bine substanța și însemnătatea lor în lume.
Să își conștientizeze frumusețea și
unicitatea care este întru totul europeană, de o manieră opusă celei prezentate
de anumiți istorici români. România a devenit parte a celor mai puternice
alianțe din lume, stat membru NATO și UE, cu tot potențialul de securitate și
prosperitate pe care le oferă acest statut. Pentru prima oară în istorie,
strategiile bine gândite și efortul susținut au făcut posibil ca, astăzi, să
luăm parte la deciziile care implică securitatea și viitorul nostru. Principala
problemă, în acest moment, este să extragem beneficii concrete din aceste
realizări, astfel ca pe viitor să ne descurcăm chiar mai bine. Dacă România va
fi să fie un stat pivot la Marea Neagră, ea are nevoie de o mentalitate de stat
pivot. Dacă România aspiră să fie un model de succes în Europa Centrală și de
Est, ea trebuie mai întâi să se perceapă pe sine însăși ca un model de succes.
Dar asta cade în sarcina noastră. ‘In Europe’s Shadow’ ridică probleme pe care
elitele române au fost prea timide sau prea modeste să le pună ele însele. În
contradicție cu neajunsurile pe care percepem că le’am avea, Kaplan ne spune
că, astăzi, valorile noastre politice sunt sănătoase și
că putem juca un rol pozitiv important în a gestiona provocările cu care ne vom
confrunta. Sper că, după ce vor citi cartea și vor reflecta asupra acestor
aspecte, românii vor vedea validitatea concluziilor sale” (ambasadorul George
Cristian Maior).
La rândul
său, Robert D. Kaplan, a arătat că România, după ce a trecut prin perioade
istorice grele, se află acum în plin apogeu. Față de alte țări din regiune,
România are un sistem politic și o economie mult mai bune.
”România
poate fi un exemplu, dezvoltând un stat cu instituții puternice, cu o economie
în creștere, cu guvern pro-occidental. Românii au o voce puternică și susțin
lupta împotriva corupției. Toate acestea sunt lucruri bune și așează țara pe
direcția corectă.”
Robert D.
Kaplan consideră că România este orientată spre Vest în mod natural și este un
aliat serios al Statelor Unite, SUA și România având o viziune comună și o
relație foarte apropiată. În opinia sa, față de mijlocul anilor ’90, România a
evoluat pozitiv, atât pe plan intern cât și extern. Jurnalistul american
susține că multe țări din Europa de est aveau deja, față de România, elemente
de reformă în viața publică, la căderea comunismului, de aceea consideră
surprinzător de bună situația în care țara noastră se află acum, deși a pornit
cu o întârziere, comparativ cu alte state.
Robert
Kaplan, consilierul președinților americani.
S’a înrolat
în armata israeliană la începutul anilor ’70 și apoi a fost, timp de 16 ani,
corespondentul mai multor publicații americane în Europa de Est, Balcani și
Orientul Apropiat. A prezis iminența unui război în Balcani în anii ’90, ceea
ce a adăugat scrierilor sale valențe profetice.
Robert D.
Kaplan este autorul a 16 cărți de politică externă și călătorie traduse în
numeroase limbi, fiind desemnat de către revista Foreign Policy printre ”Primii
100 de gânditori ai lumii”. El este senior fellow la Center for a New American
Security din Washington și contributing editor la publicația The Atlantic. De
asemenea, a semnat numeroase editoriale apărute în cele mai importante
publicații din SUA. El a fost și analist principal pe teme geopolitice la
Stratfor, visiting professor la Academia Navală a SUA și membru al Comitetului
de Politici de Apărare al Pentagonului și consultant pentru Armata SUA.
Robert D.
Kaplan a conferențiat la universități de renume și a consiliat președinți,
secretari de stat și secretari ai apărării ai SUA. Mai mult, Bill Clinton a
ezitat să trimită trupe în Bosnia pentru că citise ”Fantomele Balcanilor”,
prima carte a lui Kaplan despre această zonă a Europei. Analistul politic a
consiliat pe lângă președinți americani și secretari de stat şi șefi ai armatei
americane.
Kaplan nu
este lipsit, însă, de controverse. A fost acuzat că este un promotor al
imperialismului american şi pentru că a sprijinit războiul din Irak, o poziţie
pe care o regretă acum. Obsesia lui pentru Saddam, a admis Kaplan, a derivat
din obsesia sa pentru Nicolae Ceauşescu.
Volumul de
față face o radiografie pozitivă a evoluției României, autorul arătând că de la
prima sa vizită, în 1981, și până în prezent, țara a avut o dezvoltare pozitivă
surprinzătoare.
Adus atentiei de Valentina Lupu si George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu