Se spune că Alexandru
Marhghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre
cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea.
Într-o zi, când se afla la
vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele
trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac.
Astfel s-a născut "marghilomana". După Primul Război Mondial, la
Capşa,
rafinaţii aristocraţi cereau
"un marghiloman", "două marghilomanuri" sau "o
marghilomană". Tot în acele vremuri, la Hanul lui Manuc,
în "Sala Domnească",
unde aveau loc baluri mascate şi serate mondene, la care se serveau platouri cu
peşte sau cu felii de friptură rece de mistreţ, însoţite de vin alb sec şi vin
negru, cafeaua Marghiloman era la mare cinste.
"Marghilomana" este, de
fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte
mici, fără toartă, cunoscute sub numele de "filigeană". Cafeaua se
fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul
Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin.
Astăzi, există mai multe feluri
de a prepara această cafea, nelipsit din toate fiind romul sau coniacul. La foc
mic, se pun la fiert într-un ibric 100 ml de coniac şi două linguriţe de zahăr.
Când amestecul dă în clocot se adaugă şi trei linguriţe de cafea. Se trage
ibricul, se acoperă şi, după circa 2-3 minute, când cafeaua cade la fund,
licoarea rezultată se pune într-o ceaşcă.
Un alt mod de preparare constă
într-o ceaşcă cu apă, care se pune la fiert, tot în ibric, cu o linguriţă de
zahăr. Când apa dă în clocot, se adaugă romul şi cafeaua. Se serveşte
fierbinte, eventual cu un trabuc, o data pe zi, la ora 17.
...si apropo de cafea....
Iata un material interesant si
placut de citit, in timp ce savurezi o cafea......
Cafeneaua
Doriţi o cafea?
Deşi se îmbrăcau altfel decât în
ziua de azi, deşi oraşele şi staţiunile arătau diferit, românii işi petreceau
verile într-un mod oarecum asemănător cu al contemporanilor noştri. Şi astăzi
cafenelele, terasele, în general, sunt la mare căutare, devenind un loc
potrivit pentru întâlnirile dintre prieteni sau poate pentru a dezbate diverse
subiecte, mai mult sau mai puţin mondene.
Dar cum nici un loc sau chiar
obicei nu e lipsit de istorie mă simt obligată să spun câte ceva în acest sens.
Aşadar...
Stăpânirea turcească, care s-a
exercitat timp de câteva secole asupra ţărilor române, a influenţat, într-o
anumită măsură şi modul de viaţă, obiceiurile, vestimentaţia... În domeniul
alimentaţiei am împrumutat anumite mâncăruri şi prăjituri: ciulama, pilaf,
baclava, sarailie, cataif şi multe altele, printre care şi cafeaua.
Prima cafenea cunoscută în
Bucureşti, apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon
(1664-1669).
Ea era proprietatea unui oarecare
Kara Hamie, fost oştean (ienicer) în garda palatului împărătesc din
Constantinopol şi se afla în plin centrul oraşului, în apropiere de Hanul
Şerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit, în 1881-1883, palatul
Băncii Naţionale.
Se ştie că la mesele
domnitorilor, sau la primirea de oaspeţi, cafeaua intra în lista delicateselor
folosite şi chiar a cadourilor care se făceau la oaspeţii de seamă.
Denumirea de cafenea (cahvenea)
vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public
în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace
zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, în schimbul
unui preţ relativ mic. Îndeletnicirea de-a ţine cafenea a fost împrumutată şi
de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor majoritate au fost
ţinute de străini: turci, greci, evrei, armeni...
Slujbaşul domnesc care avea în grija lui
cafeaua, zahărul şi întreg inventarul necesar (ibrice, filigene, zarfuri...),
precum şi obligaţia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-başa sau vel-cafegiu
şi avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoţea pe domnitor în anumite
ocazii.
În 1781 Alexandru Ipsilant, ca un
act de bunăvoinţă şi ajutor, dădea voie lui Ştefan Altîntop (baş-alai ceuş) să
construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a
Curţii domneşti, pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a familiei, cu obligaţia
să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Un alt act de acest gen al
domnitorului este din 1791 când acordă slujbaşului său (cafegiul domnesc)
privilegiul de „a ţine în Bucureşti trei cahvenele cu tahmisul [însemna locul
unde se prăjea şi se râşnea cafeaua] lor, scutite de toate dările pe care le
plăteau celelalte prăvălii”.
Să nu se creadă că într-un oraş
capitală erau numai câteva cafenele în centru şi în restul oraşului, prin
mahalale, nu mai exista nici una. Şi în interiorul băilor publice se aflau
camere de cafenea. Mai erau şi altele, atât în centru, cât şi în restul
oraşului, dar întâmplarea a făcut ca numai câteva să fie menţionate documentar.
Anumite cafenele deveniseră chiar locuri de discuţie, agitaţie şi opoziţie
împotriva stăpânirii. În timpul ocupaţiei austriece (1789-1791), Divanul ţării
admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte
vorbe, adică despre probleme politice. Ceva asemănător este menţionat şi în
1820, prin Regulamentul întocmit pentru siguranţa oraşului Bucureşti, cât şi a
celorlalte oraşe, în care se spunea că anumiţi slujbaşi ai stăpânirii sunt
însărcinaţi să cerceteze cârciumile, hanurile şi cafenelele de chiriaşi sau
musafiri nedoriţi, pe timp de noapte, şi să observe orice mişcare a făcătorilor
de rău. Vânzătorii de cafea, precum şi cei care ţineau prăvălii de cafenea,
înmulţindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă, pentru a-şi apăra mai bine
interesele. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-şi sărbătorea
patronul şi paznicul, breasla cafegiilor, dar şi cea a tutungiilor făcea
această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de
viaţă), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii (construită de Nicolae
Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoşoaia, în apropierea spitalului
Filantropia), unde îşi păstrau şi steagul breslei.
Una dintre cele mai importante
cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua
Fialkowski,
care se găsea în dreapta fostului
Teatru Naţional, pe strada Cîmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. Se ştie că
polonezul românizat Fialkowski fusese adus la noi de către cofetarul Comorelli,
care-şi avea prăvălia în Pasajul Român, în timpul războiului Crimeii. Acesta a
căutat să profite de ocupaţia militară a celor trei imperii (când oraşul era
plin de ofiţeri străini care cheltuiau bani mulţi pe tot felul de distracţii)
luând în arendă, în 1854, grădina Waremberg pe care a inaugurat-o după
înfrumuseţare. Mai târziu a închiriat în casa Török de pe strada Câmpineanu
întreg parterul şi subsolul unde a deschis unul dintre cele mai renumite
localuri de cofetărie şi cafenea din Bucureşti. În cafeneaua lui Fialkowski se
întâlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi,
profesori, artişti, scriitori, jurişti, poeţi..., astfel că putem fi de acord
cu Constantin Bacalbaşa care spunea că Fialkovski nu mai era o cafenea ci
ajunsese o adevărată instituţie. Vestita cafenea îşi sfârşeşte viaţa odată cu
moartea patronului (1898), după care localul este închiriat şi transformat în
restaurant. Cafeneaua lui Fialkovski era mai mult a literaţilor, fiindcă
ceilalţi care activau în alte domenii îşi aveau cafenelele lor, existând şi
numeroase cafenele în mahalale în care se adunau şi indivizi certaţi cu cinstea
şi morala. Când locul hanurilor a fost luat de marile hoteluri care s-au
construit în Bucureşti au apărut şi săli de cafenea cu biliard, cu ziare române
şi străine..., unde neguţătorii, zarafii şi bancherii se puteau întâlni să
discute afacerile care-i interesau.
Înainte şi după primul război
mondial, populaţia oraşului înmulţindu-se, au apărut cafenelele Capşa, Terasa
Otetelişanu, Riegler, Kubler, High Life, Brasserie de la Paix (toate pe Calea
Victoriei) şi Café de Paris pe str. Mihail Vodă, deschisă de francezul Aimé
Molard, care înainte condusese mulţi ani câteva restaurante mari din Bucureşti.
În cafeneaua deschisă de Molard, conform unei frumoase invitaţii semnate de
pictorul Samuel Mützner, se putea lua masa, se organizau supeuri după
spectacolele de teatru, se programau serate dansante, unde se puteau asculta
cele mai frumoase melodii din lume, interpretate de orchestra condusă de
celebrul şi simpaticul artist Grigoraş Dinicu (tatăl maestrului Sile Dinicu).
Terasa Otetelişanu era situată pe
Calea Victoriei, în stânga fostului Teatru Naţional de care o despărţea str.
Matei Millo. Înainte de 1900, casele Otetelişanu au fost închiriate de Mihai
Stere care a deschis în ele localul de cafenea şi berărie numit Terasă, dar
cunoscut de bucureşteni sub numele de Terasa Otetelişanu. Vechea grădină din
spatele caselor a fost închiriată de tenorul Constantin Grigoriu, care a
deschis în ea teatru de operetă, funcţionabil pe timp de vară, care s-a bucurat
de un mare succes. Prima sală a Terasei era consacrată poeţilor şi actorilor,
dar nu au lipsit dintre aceştia şi pictorii, sculptorii şi ziariştii. Spre
deosebire de celelalte cafenele, aici patronul Mihail Stere adusese o pianolă
automată lângă sala de cafenea, care cânta marşul La Arme al lui Castaldi, pe
versuri de Şt.O.Iosif. În 1930, terenul a fost cumpărat de Societatea de
Telefoane cu o sumă enormă, construind în locul ei palatul telefoanelor (prima
construcţie pe schelet metalic din Bucureşti).
Cafeneaua poate fi locul în care
se poate citi ziarul, se poate vorbi cu prietenii, se pot pune la cale planuri
importante, se pot lansa zvonuri, se pot lega sau rupe prietenii. Într-o vreme
în care timpul a devenit din ce în ce mai preţios, iar orice clipă trebuie
preţuită, cafeneaua, la fel ca ceainăria, s-a transformat şi în loc de lectură,
loc în care poţi scăpa de haosul care domină oraşul de cele mai multe ori şi te
poţi retrage în lumea ta, în lumea cărţilor sau cea a prietenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu