luni, 20 mai 2024
IOAN MICLĂU-GEPIANU - LA IZVOR CU DULCE APĂ!
La
izvor cu dulce apă
~*~
La
izvor cu dulce apă, dorul mână cu-nsetare,
Dalba
ciută și regina tainei codrilor adânci,
O
scântee, o fantasmă, punct rostogolit din zare
Pare-a
fi când ea coboară la izvorul dintre stânci.
Lasa-ți
mintea-mi să alerge după ochii cei albaștri,
Ale
muzei ce-și mlădie trupul pe un vers de aur,
Chiar
de urmele-i mor duce spre al templelor sihaștri
Ori
de spini va fi cununa pe-al meu creștet pusă laur.
Căci
totuna-mi este mie de mă lauzi ori mă blestemi.
Nici
viața n-are farmec, nici folos de-i cu-ntristare.
Așadar,
lăsați-mi soarta s-o ridic deasupra, peste-mi,
S-apuc
polii și văzduhul, cerul reflectat în mare.
Însă-n
codrii căprioarei v-aș ruga să nu intrați
Îniainte
ca din inimi răul să îl deșertati,
Astfel
cerul cel albastru nu cumva să-l tulburați,
Nici
izvoarele ce picur printre falnicii Carpați.
Eu
am stat la paza porții marei Europe-n vremuri,
Am
oprit hoardele lumii cu-a lor cruzi năvălitori,
De
se depănau ca firul unor nesfârșite ghemuri,
Însă
în Carpați găsiră bravi Români apărători!
La
izvor cu dulce apă, dorul mână cu-nsetare
Dalba
ciută și regina tainei codrilor adînci,
O
scânteie, o fantasmă, punct rostogolit din zare,
Pare-a
fi când ea coboară la izvorul dintre stânci.
2005
Autosugestia
Motto:
”O
literatură sănătoasă ne aduce sănătate,
poate
vindeca multe boli prin frumusețile creației literare.
Deci
să nu uităm CARTEA”. I.M.Gepianu
Autosugestia
este vorbirea
Cu
îngerul tău nevăzut,
Nu-s
vorbele buzelor
Ci
chemarea izvorului mut.
Autosugestia
este rugăciunea,
Solia
ce-aduce speranța cea bună,
Ea
vine pe-un drum celestial,
Visele
iubirii și-a vieții le adună.
În
acestea cuprinde-se totul,
Ea
vindecă boli și-ntristare,
Reface
superba minune,
Ființei
dând nouă-nălțare.
*
Autosugestia
poate fi însă,
Și
cea mai crudă-nșelare,
Când
vine pe-a răului cale,
Aduce
mai neagră-ntristare.
Nu
te lăsa gândirilor rele,
Nu
despera, nu ești răpus,
Autosugestia
binelui tău,
Te
va ridica din ce în ce mai sus!
2017
Din
câte știu și îmi aduc aminte…
Din
câte știu și îmi aduc aminte,
Pe
omul cel cuminte,
Eu
niciodată n-am batjocorit;
Dar
mă-ntristam, nemulțumit,
De
omul care minte
Și-atuncea
eu mă certam în gândul meu,
Așa,
fără cuvinte.
Căci
toți suntem plagiatorii
Ai
vremilor trecute,
Căci
toate vin precum un nor,
Le
intuim și zicem noi că-s aprior gândite;
Și
eu iubesc prezentul și-am sincerul meu dor
A
fi alături de cei ce intuie și-aleg mai drept
Un
Viitor!
~*~
IOAN
MICLAU
21/05/2024
ora
2 a.m.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți (partea I-a)
Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți
(partea I-a)
„Salcâmul
este cel mai imperial arbore, din florile
căruia se înmiresmează și se îndulcește
omenirea!”
(CONSTANTIN
Cel MARE)
„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.”
(Mihail Eminescu)
Salcâmul
este în mod firesc arborele sacru hărăzit de Atotcreatorul, pelasgo-traco-geto-daco-românilor,
fiindcă ființează, sfințește, înmiresmează deopotrivă locul și omul care îl
însoțește. După Slăvita Înviere,
Mântuitorul Iisus Hristos a mâncat miere din florile dalbe de salcâm.
Salcâmul are menirea divină să îmbrățișeze în icoana sa, chipul
lui Dumnezeu – Sfânta Treime, chipul Buneivestiri, chipul Nașterii Sfântului
Prunc, alături de Maica Sa, Fecioara Maria, chipul Înaintemergătorului Ioan
Botezătorul, chipul Mântuitorului Iisus Hristos la propăvăduirea Evangheliei,
la săvârșirea minunilor, la Botez, pe Drumul Calvarului, pe Cruce, la Înviere,
la Înălțare, la Adormirea-Înviere a Maicii Sale, chipul Apostolilor, al
Îngerilor, al Sfinților Părinți, al Sfinților, al Mucenițelor, al tuturor
eroilor, martirilor, ctitorilor, ierarhilor, regilor, împăraților
slujitori-mărturisitori ai lui Dumnezeu și ai Maicii Domnului.
Într-un
cuvânt se poate spune că în icoana atât de minunată a Salcâmului se reflectă Viața
veșnică a întregului Cer albastru, precum și cea a pământului verde cu Aleșii
ei binecuvântați!
Salcâmul era la loc de cinste pentru întreaga aristocrație pelasgo-traco-geto-dacă,
folosit ca jilțuri pentru cinul scerdot, casta politică-conducătoare, mese și
scaune princiare pentru ospățuri. Se foloseau butoaie mari pentru vin, vase
mari pentru apă, miere, pentru baie, veselă și tacâmuri. Butuci mari și groși
din lemn de salcâm, trecuți prin foc în partea de jos au fost folosiți ca
temelie de casă. Ușile,pereții și acoperișul aparțin tot acestui lemn pelasg
aristocrat.
La ramura pelasgo-traco-palestiniană salcâmul a fost elementul nobil pentru
alcătuirea Cortului sfânt și a Chivotului legii. „După aceea au făcut pentru cort scânduri de lemn de salcâm, de pus în picioare. Fiecare
scândură era lungă de zece coți și lată de un cot și jumătate... După aceea
Bețaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm,
lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt tot de un cot
și jumătate. L-a îmbrăcat cu aur curat pe dinăuntru și pe dinafară, iar
împrejur i-a făcut o cunună de aur.” (Biblia, Ieșirea, 36, 20-21; 37, 1-2)
În tradiția pelasgo-traco-palestiniană, „acest
arbust cu lemn tare, care aproape nu putrezește, cu spini de temut și flori de
culoarea laptelui și a sângelui, este un
simbol solar al renașterii și nemuririi.” (Gerard de Nerval, Voyage en Orient)
Razele coroanei sale de flori regale se
aseamănă Soarelui, de aceea se spune în tradiția geto-daco-română, că bravul
Salcâm înflorit este îmbrățișat de Tatăl-soare. Sacerdoții pelasgilor – fiii
primordiali ai Pământului, aveau pentru cultul focului sacru, două bucăți de
lemn de salcâm, folosite prin frecare la aprinderea focului, care era păzit de
fecioarele vestale ale Templului. Simbolul salcâmului reflectă așadar, misterul
de inițiere și taina cunoașterii lucrurilor create.
„Pretutindeni Salcâmul este legat de valorile
religioase, ca un fel de suport divin, cu o înfățișare solară și triumfătoare.”
(Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri, vol. 3 P-Z, Ed. Artemis, București-1995) Salcâmul îmbrățișează aerul cu frunzele
sale moi, calde, ca niște aripi ocrotitoare asupra unui cuib de turturea, prins
în trepiedul unor crengi viguroase. Arborele emană împrejur o liniște verde,
iar în zbor un fâlfâit albastru de rândunici în stol.
Împăratul Constantin
cel Mare și mama sa, împărăteasa geto-dacă Elena, aveau un cult pentru Salcâmul princiar răspândit în toată
Dacia regală, pe care îl considera arborele sacru. Tradiția spune că Palatul
său din Cetatea sa ctitorie – CONSTANTINOPOL, cea mai faimoasă cetate din lume,
a fost construit din două elemente esențiale și totodată regale: aur și salcâm.
Salcâmul
este singurul copac, arbore-pom,
ale cărui flori sunt niște ciochini mari, suavi, deci fructe exotice folosite
la ceaiuri și prin iscusința mirificelor albine, la prepararea mierii.
Salcâmul
se înmulțește și fără a fi plantat de mâna omului, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Un susur mângâietor împletit ca o chemare de ape, o undă de lumină
țâșnește din clipocirea ochiurilor pârâului pădurii mele – străbuna Răzeșoaia.
Aurul serii poleiește grandioasa lui coroană lăsând să picure pogorârile unei
lumi tainice peste tinda azurului care ne fascinează.
Copacul respiră cald înainte de odihna
nopții. Rezistă la secetă. Se bucură de soare și de apă. Iarna tremură sub
hlamida albă,rămânând un erou valah, întotdeauna înalt și mereu în picioare.
Este milenar, tradițional și de mare folos
la construcția trainică a caselor și
a lăcașurilor de cult ale geto-daco-românilor. În locuințele calde
ale vetrelor lor religioase, icoanele din salcâm
strălucesc ceresc! Salcâmul primește harul binecuvântării pentru mori de apă,
căruțe trase de boi, de cai, șure, cule, foișoare, cruci, troițe, iconostase, trapeze,
capele, arhondarice, jilțuri bisericești sculptate, conace, castele, palate boierești,
vlădicești, princiare și regale.
Poate fi sădit în pământ ca un salcâmaș-răzeș de 3-4 m înălțime. Crește
în primii 2 ani, cca. 1-1,5 m înălțime, apoi începe an de an să se adaoge în
grosime. Temerarul Salcâm care sălășluiește pe lângă casa bunului gospodar creștin-valah,
poate atinge la maturitate cca. 15 m, înălțime cu o coroană regală la fel de
lată și cu o noblețe în veacuri de peste 70-100 cm grosime.
SALCÂMUL
„Cum tremura sub
apăsarea/ luminii frunza de salcâm/ cu-argintul
de pe alt tărâm!/ Sau poate numai din uitarea/ uitării, plăsmuiri rămân!// Un
vis de frunze la ferestre/ prin umbră strecurând argint./ Așa-i, poveștile nu
mint/ când peste coame, peste creste/ Salcâmii
nestemate-și prind.// Și le-am topit odinioară/ luciri verzui și argintii/
În vraja verilor pustii./ Copilăria sta să moară./ Doar verbele rămas-au vii.//
De-atunci, din arșița de-amiază/ povestea-a preschimbat-o-n scrum/ Salcâmul meu de peste drum:/ Sub frunze
parcă scânteiază/ argintul funerar și-acum.” Lidia Stăniloae, Întâlnire cu
Dumnezeu, Ed. Trinitas-Iași, 2003)
Când primește harul Cununii cerești al
înfloririi cultice, Salcâmul se
înalță Catedrală albă și Candelabru de lumini mirifice al
Naturii, în care prea harnicele și smeritele monahii ale mierii, Albinele
sacre alături de Regina-Ierarh,
oficiază liturghia sacro-profană, surprinzându-ne, înmiresmându-ne cu nardul, savoarea,
nectarul și smirna primăvăratecă a vieții binecuvântate.
Salcâmul este simbolul daco-românismului prin excelență,
întruchipând nașterea, creșterea, înmulțirea, statornicia, jertfa, demnitatea,
strălucirea, crucea, dăinuirea și învierea Neamului!
FLOARE
DE SALCÂM
„Gândind la
tine, și acum se-mbată/ Îndepărtata mea copilărie,/ O, floare de salcâm, imaculată,/ Neprețuit simbol de modestie!// Nu
te-au chemat poeții, ca pe roze,/ Imagini să le dai în madrigale,/ Și n-ai avut
nicicând apoteoze,/ Dar e din vina modestiei tale.// Ajungi târziu în cercul
primăverii,/ Pășind cu sfiiciune de fecioară/ Care-n sfârșit de-april, în
faptul serii,/ S-ar prinde-n horă pentru-ntâia oară.
Dar, când sobor
de stele scânteiază/ Și luna-și fulguie lumina pală,/ Tu schimbi întreaga fire-n catedrală/ În care Dumnezeu oficiază.//
Și-n miezul nopților de mai senine,/
Mireasma ta, ce spornic se revarsă,/ Îmi pare un miros de smirnă, arsă/ În
amfora cădelniței divine.” Craiova,
Mai 1950 (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii
– Poezii din Închisoare, Fund. Academia Civică – 2001)
În Corola magnifică de ciorchini alb-roz,
paradisiaci se aprind toate luminile albe ale castității, toate rochiile
mireselor fecioare, toate gândurile înțelepților, toate lacrimile de bucurie și
jale ale mamelor, toate surâsurile copilandrilor – muguri de Dumnezeu, toate
imnele Vecerniei în firidele sufletelor tainice ale întemnițaților
creștini-politici în odiosul regim concentraționar!
TAINA
SALCÂMULUI
(partea I-a)
„Să nu mai știe stânga mea ce face dreapta/ am întrebat salcâmul cel smerit/ care-nțelept își
tăinuiește fapta/ și gândul de mândrie și-a ferit,/ care-i lucrarea lui cea
minunată/ de-a poruncit lui Moisi, Ziditorul,/ ce lemnul său în aur să îl bată/
și Cortului să-i fie purtătorul?...
Și râvna cunoscându-mi-o salcâmul/ o ramură a-ntins să mă
umbrească/ cum mângâie pe ucenic, bătrânul,/ sub ascultare vrând să-l
mântuiască...// Și zise:/ Eu, rodul meu,
din floare, primăvara,/ îl dau albinei
să mi-l pună-n stup.../ În teci și-n țepi eu îmi primesc ocara.../ Cu mierea, gura tuturor astup...
Căci rodul curăției florii mele/ licoare parfumată-i mai presus/ de orice dar! Căci după Înviere/ un fagure-a
gustat întâi Iisus!...// Din ceara
mea albina plămădește/ făclia care
arde pe altar/ prin care, în lumină
mulțumește/ făptura înnoită AZI sub
har...” (Virgil Maxim, în Poeții După Gratii – Poezii, Ed. Elisavaros – Apriliea 2005)
Alteța
sa regală – Salcâmul, deși are o înălțime imperială și este viguros ca un
principe pelasgo-geto-dac, are o smerenie întâlnită doar la marii sacerdoți
geți ori la sihaștii din Munții Ceahlăului sfânt.
Pământul
îi face reverență, iar Cerul îi surâde.
Ploaia îl îmbrățișează lăcrimând între firele ierbii
mătăsoase.
Florile din grădină sau de câmp îl răsfață cu
prinosul lor de parfum.
Dimineața îl salută Zorii și Turtureaua.
La prânz încântă cu umbra sa răcoroasă
rândunicile.
Azurul serii, înspre roua de miezonoptică,
suspină pe ramurile și frunzele sale melodioase.
Lângă fântâna de la poartă ce potolește
setea la drumeți, omătul florilor se scutură ușor.
Cumpăna ce stă în rugăciune, tresare când se
adapă vitele la jgheabul ei.
La
poale iarba se înfioară când Cucul începe a recita.
Pe ulițele
satului mai palpită savoarea câmpiei înflorite.
O mierlă sare pe-o creangă celestă vestind
norii ce primenesc ploaia pe trupul curat al salcâmului.
Vine în grabă un guguștiuc, vestind din
vârful înaltului cireș, stăpânului, sosire de oaspeți aleși.
TAINA
SALCÂMULUI
(partea a II-a)
„În
lemnul meu, un cariu nu pătrunde/ cum nu pătrunde-n trup sfințit, păcatul.../ și de mă frângi eu lăstăresc oriunde/ același chip lund mereu în altul!...// Cum lăstăresc din Jertfă-ntotdeauna/ lumini ce umplu veacurile toate/ prin Jertfa-Vieții-Celui-făr-de-moarte,/
în care Gândul și Lucrarea-s Una...
Și poate
pentru-aceea Ziditorul/ a zis lui Moisi lemnul să-mi aleagă.../ Tu,
primăvara-vieții tale, întreagă/ Lui s-o jertfești smerit. Că-Înșelătorul/ în
calea vieții ghiarele-și întinde/și urlă ca un leu ce flămânzește! Rodirea-ascunsă
ghiara lui n-o prinde/ ci dinții-n teci și-n țepi și-i strepezește.../ Și
veste, el stângaciul, până-a prinde/ de fapta minunată-a rodniciei/ tu dreapta
ta spre ceruri o întinde/ și ia-ți pe cap Cununa-Veșniciei!...” (Virgil Maxim,
op. cit.)
Când soarele e la chindie face cu Salcâmul
din poarta Casei, Crucea umbrei albe
peste curte.
Pare
o cruce de argint ce veghează casa lui Dumnezeu, casa omului bun, coama
copacilor cu frunze de brocart.
Din dealul câmpului se-aude țipăt de
cucuvea și mioarele ce-își mai cheamă mieii jertfiți.
Mai jos
zarea și-a închis fereasta.
Se aud tălăngi de vaci, chemând stăpânii să le
mulgă.
Florile albe de Salcâm cern peste iarba verde, covorul pufos, înmiresmat de dalba nea.
„Pentru floarea lor albă și pentru
parfumul brebeneilor mărturisește poetul întemnițat religios Gheorghe Stănescu, totdeauna am iubit salcâmii. Dar i-am
iubit și pentru îndrăzneala lor de a crește spre cer, drepți, perfect
verticali, și pentru îndârjirea lor de a cuceri pământurile mai sărace și
locurile cele mai neprimitoare.
Când mă gândesc
la Salcâmi, dintre amintirile mele
sublime ies în față nopțile cu lună plină, fermecată ea însăși de pădurea de salcâmi, albă toată și suav
înmiresmată, pădurea de la marginea comunei natale.” (Gheorghe Stănescu,
Jurnal din Prigoană, Ed. Venus, p. 51)
Perioada Salcâmilor înfloriți este
vremea când frumusețea Femeii, Fecioarei, Mamei cântă!
O fecioară cu păr de aur, în straie
populare, regale a îngenunchiat sub Catedrala-Corolă a Salcâmului princiar.
Mâinile delicate, îmbujorate s-au
apropiat.
Degetele ei lungi și trandafirii s-au
lipit în rugă, petale alb-roz.
Ochii albaștrii cu gene lungi au atins
cerul lăcrimând de bucurie:
Doamne, cât ești Tu de Bun, de
Frumos și de Minunat!
În depărtări se aude un cântec de ciocârlie.
Omul creștin scrutează zarea, îmbrățișează
lumina.
Gândurile de aur, cu apele-ncrustate,
legănate în smarald, savurează cântecul păsării măiastre.
Se leagănă ușor pădurea cu bolta în mirare
și tăcere.
Salcâmul
cheamă iubirea și rodul ei viu!
Mă
pierd prin vreme găsindu-mă salcâm.
Sufletul îmi este înflorit, ca o pasăre
care cântă!
Aici, Acasă
în mireasma Salcâmilor semeți, în
inima revărsărilor doldora de senin, peste întinsul apelor nestatornice, în
verde-albastrul Cerului surâzător, roiuri
de albine vin și pleacă din Corola lor, încărcate cu polen precum Magii odinioară
cu daruri pentru Sfântul Prunc Iisus.
Frumoasele Feciore geto-daco-române care
sălășluiesc în regatul Satului – arealul paradisiac, își împletesc coronițe
princiare din ciorchinii serafici de salcâm, răspândind pe pământul verde
înspre cerul albastru, Mireasma dalbă
a Învierii Mântuitorului și bucuria
Maicii Domnului.
Un Cuc mare săgetează aerul peste curte
așezându-se pe crucea unui brad și cântă bucuros. Când princiarul Salcâm este înflorit numai castele monahii-Albine au privilegiul florilor lui.
Într-un culegător vis de dor deschis, spre-albastrul,
spre înstelatul cer se adună florile-gânduri-cuvinte care niciodată nu pier, în
sonorele lor tic-tacuri, strălucind peste milenii și veacuri!
Mă îmbrățișează brațele străbune ale Trecutului
cu acest dangăt de Dor al prezentului, cu cele vechi și noile, ca într-un hohot
ploile, ce-și vântură risipele de veșnicie clipele!
Mă leagănă trecutul în unda ivirilor, cu
sceptrul măririlor, în florile de har și dor, în legende și doine care nu mor, în
macii de jertfe și rubine de iubire, în vechile cazanii și psaltire, în
tremurul înmiresmatului-tărâm al florilor
celeste de salcâm.
În dimineața Zilei de 21 Mai, inundată de
mireasma suavă a florilor de salcâm, se pornește năvala macilor care deschid cu
purpura lor regală marea Sărbătoare a Sfinților Împărați Constantin și Elena
într-o maximă efuziune și un profund entuziasm al purtătorilor sfântului nume:
Constantin, Costea, Costin, Codin, Constanța, Tina, Elena, Ileana, Ela, Olena,
Lili, Nelly...
21 Mai 2024
+ Sf. Mari Împărați și întocmai cu
Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
Întru mulți ani binecuvântați tuturor
sărbătoriților!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
excelent!!!: IMPRESIONANT!!!!!!!!!! - Brâncuși văzut de pictorul Amedeo Modigliani
De
la pictorul Amedeo Modigliani ne-a rămas
un
portret făcut lui Brâncuși:
„Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să
te fixez și să te definesc.
Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot
picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună de țăran.
Nu te pot picta ca pe un om de știință,
deși ești detașat ca orice savant.
Ești un bucătar excelent. N-am mâncat
nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca
bucătar?
Te văd că postești zile întregi până la
înfometare pentru a atinge stagiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt
când îți licăre ochii de fiecare dată când vezi vreo femeie?
Tu ai fațete în figura ta, atât de
felurite, încât nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi?
În jurul tău este mai mult mister decât în jurul lui Rousseau Vameșul.”
Amedeo Modigliani
De la: Ion Turturica
http://ilazu.blogspot.com/
duminică, 19 mai 2024
Maria Diana Popescu - Osman Bozkurt - Un maestru al armoniei și incantației
Osman
Bozkurt - Un maestru al armoniei și incantației
Maria
Diana Popescu
19
Mai 2024
Osman Bozkurt, un poet făcut de Atotputernicul, în loc
de suflet, cu o pasăre măiastră, scoate de sub lumina tiparului „Şoapta
viselor”, Editura Betta, 2018, București,
selecţie şi traducere din limba turcă: Nermin Yusuf şi Nevzat Yusuf
Sarıgöl, prefață, Emil Lungeanu, ilustrație copertă: tablou al pictorului turc
Irfan Ertel, realizat special pentru acest volum. O carte-bijuterie, un manual
de metafore filigranate, care străbat inspirat praful stelar al unui cuib de
mătase, unde poetul respiră şi se hrăneşte cu profunde înțelesuri. Locul unde
poetul Osman Bozkurt rămâne într-o perpetuă îmbrăţişare cu lumea sa de viziuni
graţioase. Locul unde, uneori, se înspăimîntă de şoapte, de speranţe deşarte,
de gînduri pribege și iluzii, de
pierderea mamei: „Întinde-ţi mâinile pentru ultima oară-să ţi le sărut, mamă…/
Tăcut-au potăile străzii, pisicile au dispărut în ploaie/ Captive-n ploaie sunt
frunzele, tu eşti trăinicia fără de sfârşit a morţii…ˮ
Spontaneitatea, reprezentările metaforice și
imagourilor simbolice, directitatea şi sinceritatea, devin pentru poet o arcă
salvatoare - un gen de armonizare cu timpul său, la fel ca o haină bine croită,
confortabilă şi elegantă. Poeme cu un tip de glorie și cantabilitate proprii
caracterului de confesiune și gingăşie, de instrument subtil de comunicare,
poeme de o elocventă sugestivitate, poeme în care stările sufletești sînt
prilej de confruntarea cu viața însăși: „Pe neaşteptate deschis-am uşa,/ Înăuntru
era închis universul/ Oamenii-albine, globul-fagure,/ Pe deoparte îl înţepau/
Pe de alta îl sorbeau/ Afară stelele erau singuratice.ˮ
Simţire şi intelect, îmbogăţite cu dinamismul muzical
al existenţialului uman - Osman Bozkurt, poetul pentru care „moartea-i un surâs
cât să nu te sperii”, se raportează la esenţa sa ca la un centru încărcat de
potenţialităţi, în labirintul cărora nu se poate niciodată pierde. Diafanul e
doar o tristeţe pasageră, seninătatea confesiunii fiind o manieră de vieţuire
în vers: „Crescut-am împreună cu norii/ Privind Pământul prin ceaţă/ Am crezut
că aşa-i lumina/ Într-o parte eu, într-alta Universulˮ. Un maestru al armoniei
și incantației, poemele sale sînt
dominate de o stare suavă și delicată, în care prevalează sensibilitatea,
grația, tristețea, speranța și chiar o moarte împăcată, precum cea a Clorindei din poemul lui Tasso: „Cine
ştie de câte ori va trece moartea pe lângă noi/ Dar umbra va merge împreună cu
noi mereuˮ.
Printr-o paradoxală maleabilitate a reperelor, poetul
nu dezleagă claritatea lumii exterioare de registrul în care are loc conturarea sinelui poetic.
Astfel, se dezvăluie o mirabilă trăire comună în continuă desfăşurare, cu
inflexiuni ce se prelungesc în văzduhul profund al sufletului, cu ecouri care
continuă şi după ce poemul s-a încheiat: „Oriunde şi oricând se năştea un
prunc/ Mama se chinuia, se-ncovoia de durere/ Apoi îmi ştergea ochii
nemaiîndurându-mi suferinţa/ Am plâns împreună cu norii/ Într-o parte
planetele, într-alta Universulˮ. Poeme care emoţionează şi îl solidarizează pe
autor cu sentimentele cititorilor. Ce păcat cînd, despre o carte de poeme atît
de frumoasă, prefaţatorul înşiră istorioare despre Coca Cola, Moş Căciun, Ana
Blandiana (o poetă care a cîntat comunismul, ca acum, în capitalism, să fie
dizidentă), despre scandinavi şi mateloţi italieni, fără a privi atent
metafizica unui traseu liric maxim, în care eul poetului, ademenit de o reală
inspiraţie, respiră în metafore rar întîlnite. Poetul Osman Bozkurt ne şopteşte
la ureche că existenţa umană, suspendată între limite inexorabile, îşi are, în
această implacabilă trecere, drama sa într-o secretă hierofanie filosofică.
Zguduit de fiorul muzical al morţii mamei şi al destrămării universale, dar
stăpînit şi relaţional, cu pas reținut
şi uşor, treptat, treptat, pentru a nu se pierde în labirintul sondării
sinelui, poetul Osman Bozkurt se opreşte la ţărmul unor meditaţii filosofice:
„Luna de pe cer e-un astru de neatins/ De aceea ceea ce se mişcă pe ape e umbra
păsărilor.../ Nici pe apă, nici în gerul iernii păsările n-au lăsat urme/ Nici
eu, nici prezicătorii nu ştim de lipsa zilelor/ În paşii acelei aventuri
hoinare au dispărut până şi cuvinteleˮ.
Depărtîndu-se delicat de şoaptele din vis, poetul
porneşte la drum eliberat de poverilor sufleteşti, cel mai sensibil simţindu-se
în poeme creşterea din sămînţa lirismului a unui mic univers, senin şi
încrezător. În această stare propice inspiraţiei, actul creaţiei, congruent cu
talentul, îi întinde poetului aripi spre căldura unui zbor salvator. Se cuvine
să adaug, aşa cum de mult Claudel observase la Mallarmé că, în cîteva dintre
poeme există un fel de „tehnicitate poetică” de foarte mare clasă, care necontestat
este cheia demersului său intelectual care „veşniceşte” creaţie, filosofie,
morală, cultură, patriotism, tradiţie: „Gloria era să se culce cu moartea în
numele nemuririi/ Cu mâinile ei în mâinile noastre am îngheţat în august/
Puştile au scuipat flăcări, au explodat bombele cu gaz/ Inimile porumbeilor
s-au înghesuit pe balustradeˮ.
Tocmai de aceea nu poate fi ignorat Osman
Bozkurt, acest poet valoros care
serveşte metaforei pînă la contactul cu înţelepciunea. Toate aceste trame
simbolice creează mediul propice de exteriorizare a talentului şi inspiraţiei
poetului Osman Bozkurt, care îşi proiectează arhitectura lăuntrică în vers,
obligînd cuvintele să păstreze o cenzurată măsură, transformînd, astfel,
poemele în vitralii şi itinerarii ce merită cercetate cu atenţie, pînă la
picioarele luminii. „Şoapta viselor” înseamnă discurs poetic în exprimare de
bun gust, în toate, poetul Osman Bozkurt se ştie mereu deasupra trăirilor,
aidoma unui dirijor al gîndurilor ce-l poartă în pagini, predestinat, ca
Ovidiu, pentru veşnicie, versului. Originalitate se vădeşte nu doar în
înţelesuri, ci şi în discursul elegiac cu elemente de oniric. Poezia sa
onorează nevoia de „ars poetica”, nevoia de alinare a tristeţii, a fragilităţii
şi trecerii a tot ceea ce este omenesc: „Drum fără de-întoarcere este viaţa/
Mai subţire decât un fir de păr, mai ascuţită/ decât sabia/ Fără a te
nedreptăţi/ În tihnă ascultă-ţi inimaˮ. Paradisul eului originar al poetului
(nu, un „paradis în destrămareˮ) este cel adus în cumpăna gîndului de visurile
copilăriei, este dorul de părinți, de casa în care s-a născut şi a copilărit
poetul: „Copilăria mea şi-a găsit tainiţă/ în vremurile când alergam în
picioarele goale/ noaptea după castori/ când m-am născut, funcţionarul public/
n-a putut să mă înregistreze/ a plecat, numit în alt oraş/ orele şi zilele
şi-au pierdut însemnătatea/ până să coboare tata în oraş/crescut-am în memoria
mamei mele/ de parcă eram o umbră a existenţei ˮ.
Osman Bozkurt, poetul care dezleagă gratiile efuziilor
inspirative, din care curg sclipiri și metafore, reuşeşte o evadare din
locurile comune, într-un timp efemer, care devine trecut şi mirare pură. Atunci
cînd poemul său părăseşte spaţiul realităţii sufleteşti, ca să exploreze
ţinuturile de dincolo de idee, îşi cenzurează elanurile metafizice, evită cu
consecvenţă patetismul, introducînd cu delicateţe amănunte culte: „De-alungul
şoselei stejari subţiri şi zvelţi/ Stejarul e verde, eu copil, singur pe şosea/
Tata nu vede, Domnul nu vede, robul nu vede/ În faţă-i lumea de apoi ce se
roagă pentru paradis/ Sunt neputincios în hăul fără de fundˮ.
Complexul de armonizări relevate mai sus vorbesc
despre poemele lui Osman Bozkurt ca despre nişte veritabile piese ale armoniei
cosmice de o impecabilă integralizare universală. O armonie care satisface
certitudinea noastră ontologică a finitudinii, oferind cititorului o deschidere
către libertatea cultă şi sensibilă, aşa cum se întîmplă, de pildă, în muzica
lui Bach. Aşadar, poezia lui Osman Bozkurt se arată cititorului ca eliberare
din spaţiile abisale ale interiorităţii, ca mişcare sufletească şi intelectivă
de profundă simţire: „Unda numără timpul/ Cine ştie fiecare oră, de câte ori/
Ne sporeşte tristeţea în dangăt de clopot/ Şi-n chemarea muezinului din
minaret/ În fiecate atingere furioasă a ţărmului/ Unda numără timpul/ Eu mă
aflu în ape adânci/ În ochii mei se usucă sarea/ Tot ce se depune la fiecare
du-te vino/ Jumătate-i moarte, jumătate viaţăˮ.
O eliberare într-o fermecătoare curgere de poeme,
cărora Osman Bozkurt le adaugă mişcarea
ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman,
teluric, la transposibilul metafizic. O
plutire, o încîntare eliberatoare, una din cele mai mai pure disponibilizări
spirituale! Doar pronunţînd numele cărţii „Şoapta viselorˮ simţi cum eşti
cuprins de zborul către zonele eterate ale simţirii şi ale minţii. Opera
poetului Osman Bozkurt hașureaza existenţa unui filon poetic valoros, care a
reuşit să se impună atît în literatura din Turcia și România, cît şi pe
meridiane: „Privesc luna, în oglinzi îmi sângerează chipul/ Cerul, oraşul, am o
rană în inimă/ E noapte, drumu-i violet, în fiecare mărăcine o vrabie/ Sunt o
fiinţă ce-şi caută calea pe marginea hăului/ Nu ştiu ce cale să apuc,
direcţia-i necunoscută/ Sunt nepuntincios în povârnişul fără fund ˮ.
Poeme
din cartea „Șoapta viselor” de Osman Bozkurt
Zile
fără grai
Marea-i
precum o flamură legănată de vânt
Nu
mă gândesc la care uşă să sun
Ştiu
că toate uşile sunt ziduri
În
inima mea valurile-s tăcute precum uşile
M-am
ascuns în mine însumi
În
schimb apar la miezul nopţii
Au
crezut că voi muri n-am murit la margine de drum
Marea
îngheaţă tăcută eu îngheţ singur
De
unde să ştie ei că zilele-s o bâlbâială tăcută
Nimeni
n-ar înţelege că eu îngheţ în septembrie
Anii
mei se află între chepenguri
Tu
eşti în acelaşi oraş dar eu sunt fără tine
Ghiocelul
din Hiroșima
Mi
s-au descusut toate firele
Peste
tot sunt fără cusături acum
Pe
ţărm mi-a rămas jumătatea trupului
Acum
eu mă aflu în apele oceanului
Pleacă
de lângă mine, am înghiţit momeala
Nu
mă căuta în zadar nici în adâncul mării
Nici
deasupra apei precum un balon
Căci
mă aflu în tainice, neştiute locuri
Deacum,
pentru a găsi lucrul tainic
Acel
lucru de care ţi-am vorbit
Adică
jumătatea trupului meu
Trebuie
să mă afund în ape adânci
N-am
putut să fiu fasoliţa mărilor
Nici
delfinul, stăpânul apelor
Toate
gâzele mi-au fost maeştri
Eu
acum sunt printre târâtoare
Nu
sunt precum o joacă de copii
Când
toate părţile mi se vor cârpi
Să
ştiţi că eu, ghiocelul de Hiroşima
Voi
renaşte din nou
Pe-nserat
Ultima
suferinţă nu-i asemenea cu cele de nesuportat
E
ca şi cum ai aduna şi ai scădea pe cele neinteresante
Furtuna
din depărtări şi vântul deasupra noastră
Pot
fi asemenea când unul e rai iar celălalt iad!..
De
altfel nopţile-s întunecoase, zilele s-au scurtat
Un
miros de ars îmi gădilă nările c-an trecut
Revin
acum necazurile sau nostalgiile viitorului
Cine-i
acel om cu şorţul pătat de ulei mânecile suflecate
Neîncetat
cară apă ca să stingă focul stârnit
Fiecare
picătură de apă împrăştiată mi-a atins inima
Ce
mult seamănă treapta de jos a scării cu cea de sus
Departe
una de alta sunt treapta cea înaltă de cea joasă
Hei,
voi agenţi ai conştiinţei, ajunge, nu-mi forţaţi mintea!
De
vreţi, urcaţi treptele una câte una sau coborâţi
Nu
vreau să-mi pierd minţile pe-nserat…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)