VLADIMIR
VOLKOFF
TRATAT DE
DEZINFORMARE
Traducerea:
MIHNEA COLUMBEANU
CAPITOLUL IV
E ADEVĂRAT, FIINDCĂ AM CITIT
Întrucât
inventarea scrisului, imemorială de altminteri, nu a modificat prea mult
condiţiile comunicării de la gură la ureche, se poate spune că trei fenomene
principale trebuia să ajute trecerea dezinformării de la o copilărie incoerentă
la o tinereţe luminată: - inventarea tiparniţei de către Gutenberg, în anul
1434, dând posibilitatea de reproducere nelimitată a dezinformării. Această
invenţie a antrenat după sine: - lansarea primului periodic (la Koln, în anul
1470), urmat rapid de o multitudine de alte periodice, de unde a apărut
posibilitatea de a modifica dezinformarea de la o zi la alta. Această lansare a
avut ca rezultat: - importanţa crescândă, începând din secolul al XVIII-lea, a
ceea ce se numeşte opinia publică în viaţa politică a Occidentului, urmată de
ocazii înmulţite la nesfârşit pentru dezinformare. Practic, cartea şi ziarul,
intrând în toate căminele unde cel puţin o persoană ştia să citească, aveau să
priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică,
de monopolul cunoaşterii. Astfel a luat fiinţă cercul vicios contemporan şi
democratic: cu cât contează mai mult opinia publică, cu atât ea cere mai multe
informaţii; cu cât primeşte mai multe informaţii, cu atât contează mai mult Or,
aceste informaţii sunt obligatoriu viciate de doza de dezinformare amestecată
în ele. Se observă clar că, timp de cel puţin două secole, autoritatea
exercitată de cuvântul tipărit asupra unui public de bună-credinţă, care nu era
întotdeauna foarte avizat, a rămas necontestată. Concepţia „este adevărat,
fiindcă am citit” a ajuns să treacă drept o dovadă de veridicitate pentru mulţi
oameni. La fel de adevărat e că, în secolul al XIX-lea, existenţa polemicilor
dintre partide opozante a uşurat întrucâtva această sufocare de către hârtia
ziarului, această otrăvire cu cerneală de tipar, iar practica permanentă a
duelului i-a făcut pe gazetari să devină cât de cât mai prudenţi în
întrebuinţarea calomniei şi a defăimării/Astăzi, întrucât responsabilitatea
fizică a ziaristului nu mai este angajată şi toate ziarele, fie că se declară
de dreapta sau de stânga, spun cam acelaşi lucru, cu un vocabular abia diferit
de la un caz la altul, situaţia e şi mai neliniştitoare decât în trecut. Marea
Enciclopedie Fără a face aici istoria completă a influenţei cuvântului tipărit
asupra opiniei, să amintim câteva exemple. Putem cita fie şi numai acţiunea
marii Encyclopedie din Franţa, care nu a fost absolut inocentă. Fără îndoială,
aşa-zişii „filosofi” nu doreau decât să-şi propage pretinsele „lumini” dar
acestea erau lumini numai după părerea lor şi, în cel mai insidios mod, au
început să distrugă prejudecăţile politice şi religioase ale epocii, pentru a
scorni altele, care nu întotdeauna erau mai adevărate. A fost oare aceasta o
dezinformare? S-ar putea obiecta că ţelul Enciclopediei se etala în ochii
tuturor. Dar dorinţa de a influenţa opinia era cât se poate de prezentă, atât
spre scopuri politice, cât şi prin mijloace deturnate, din moment ce obiectivul
mărturisit nu era altul decât acela de a lumina publicul cu privire la arte şi
meserii. Diderot a scris, fără false pudori: „Caracterul pe care trebuie să-l
aibă un bun dicţionar constă în a schimba modul comun de a gândi”, lecţie care
avea să fie aplicată de mulţi dintre succesorii lui, după cum vom vedea în curând,
iar Louis Blanc a înţeles perfect ideea: „Cenzurată prin edictele Papei,
atacată de deciziile consiliului, expusă furiei Parlamentului, Enciclopedia a
rămas în picioare. Un nou Cal Troian intrase între zidurile cetăţii asediate.
Vechea societate îl văzuse din capul locului cum, fără sfidare, se infiltra în
mijlocul ei; şi, curând, conduşi de Ulise, filosofii au ieşit înarmaţi, pentru
a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revoluţiei Franceze - o idee
văzută cu ochi deloc răi. Voltaire, manipulatorul Un caz particular de presiune
pe care cuvântul scris avea s-o exercite asupra opiniei constă în valul mareic
de pamflete, fascicule, broşuri diverse, care s-a revărsat asupra Franţei în
secolul al XVIII-lea, provenind din Provinciile-Unite. Bastion al unui
protestantism avansat, Provinciile-Unite, care nu se întreceau cu simpatia la
adresa monarhiei franceze, le-au permis scriitorilor contrariaţi de cenzura
regală să se exprime liber asupra tuturor subiectelor pe care le aveau la
suflet, iar opusculele lor, trecând clandestin frontiera, făceau deliciul unui
public contestatar în mod firesc. Unul dintre utilizatorii acestei filiere a
fost Voltaire. Se ştie că, spre sfârşitul vieţii, Voltaire şi-a descoperit
vocaţia de corector al greşelilor şi şi-a consacrat mari eforturi reabilitării
sau achitării multor personaje pe care le considera acuzate sau condamnate pe
nedrept Remy Bijaoui, autorul cărţii Voltaire, avocatul, afirmă pe
bună-dreptate că Voltaire considera această activitate un „război contra fanatismului
şi a superstiţiei” şi nu se poate nega faptul că afacerea i-a dat ocazia de
a-şi infiltra ideile în societate, „îşi pregăteşte campania ca un adevărat
strateg, definind sarcini prioritar, repartizând roluri tuturor agenţilor
executivi, dându-le ordine unora, sugerându-le manevre utile altora, coordonând
acţiunile, fără a neglija nici un detaliu.” îşi hăituieşte, bineînţeles,
prietenii, amantele, judecătorii, avocaţii, prinţii străini pe care îi
cunoaşte, pe rege însuşi - „Să urnim mereu cerul şi pământul, acesta e refrenul
meu” - dar, în realitate (şi tocmai prin asta ne interesează), ţinta sa este
opinia publică. O declară limpede, în legătură cu un memoriu pe care prietenii
săi n-au vrut să-l înainteze decât judecătorilor: „Mi se pare că trebuie să
păstrăm pentru noi înşine ovaţiile publice.” Ştie bine că, atunci când moda va
ajunge la Calas, la Sirven, la La Barre, judecătorii vor fi obligaţi să se
supună, altfel riscând să treacă drept nişte reacţionari obscurantişti. La
drept vorbind, câte^cazuri se cunosc în care magistratura nu a cedat
presiunilor populare? Aproape zero, ceea ce înseamnă că Pilat din Pont nu e
singur în situaţia lui. Voltaire înmulţeşte memoriile, diatribele, faptele:
Piese originale despre moartea Sirilor Calas şi judecata pronunţată la
Toulouse, Cerere către Rege şi Sfatul său, Scrisoare a Domnului de Voi... către
Domnul Dam..., Comentariu despre Delicte şi Pedepse, Dispreţul lui Atras,
Relaţii despre moartea cavalerului de La Barre, Cerere de graţiere a servilor
din Saint-Claude, Strigătul sângelui nevinovat şi zeci de alte scrieri, până la
Fragmente despre India, pentru că, nu-i aşa, „întotdeauna trebuie să trezeşti
curiozitatea cu ceva nou”, ca să nu fii nevoit a înşira la nesfârşit subiectul
nefericitului Lally-Tollendal. Uneori, Voltaire semnează aceste pledoarii cu
propriul său nume, alteori îi dă cuvântul însuşi cavalerului de La Barre, sau
unui „tânăr avocat din Besanţon” care rămâne anonim, sau unui „Domn Cassen;
avocat în Sfatul regelui”, care nu există. Adevărul faptelor contează prea
puţin pentru autor, cu condiţia să îl încânte cauza. Trişează cu vârsta, cu
atitudinile religioase, cu situaţia pecuniară a personajelor pe care le apără,
dacă prin aceasta le poate face să pară mai simpatice. În schimb, ţine o socoteală
scrupuloasă a sensibilităţii publicului. Cutare memoriu e „pentru Franţa” şi a
fost copt „la bain-marie”. Altul, cu „carnea mai crudă”, e destinat ţărilor
străine. După ce l-a modificat de la cap la coadă pe un al treilea, se
nelinişteşte să afle „dacă se va permite intrarea în Paris a unei noi ediţii
conforme cu ceea ce s-a tipărit deja şi foarte circumspectă în ceea ce se va
adăuga”, circumspecţie şi con-formitate de pură faţadă, bineînţeles. Ceea ce îl
interesează e ,,frământarea conştiinţelor, pregătirea opiniei”. „Când estimează
că spiritele sunt pregătite”, se angajează pe „calea legală”. Căruţa înaintea
boilor? Există rezultatele care dovedesc că nu-şi greşise strategia. Jurnalul
enciclopedic îi reproduce memoriile in extenso. In afacerea Montbailli, efectul
intervenţiei voltairiene a fost imediat: „Consiliul de Stat, compus din toţi
miniştrii de Stat şi consilieri în sutană ai Bisericii, prezidat de cancelar, a
admis în unanimitate petiţia în revizuire. Două zile mai târziu, regele a casat
hotărârea.” De fapt, tribunalele epocii nu erau complet oarbe faţă de influenţa
pe care o putea exercita Voltaire: cu corpul cavalerului de La Barre recunoscut
vinovat de sacrilegiu, s-a dat foc... Dicţionarului filosofic. Câteva cuvinte
despre noţiunea de transmiţător - pe care am văzut-o deja apărând în cazul
Calului Troian - aplicata acţiunii voltairiene. A căuta emoţionarea opiniei
publice astfel încât să se obţină o anumită acţiune din partea factorilor de
decizie, înseamnă deja a folosi un transmiţător, configurat în acest caz de
către opinie însăşi. Dar această opinie nu putea fi atinsă decât prin alţi
transmiţători. Principii europeni, care dădeau fondurile, simpatizanţii care
alertau saloanele, pseudonimele, oamenii de paie, sfatul regelui şi, uneori, regele
însuşi, erau transmiţători ai acţiunii întreprinse de Voltaire pentru
protejaţii săi. Poate va trebui să mergem şi mai departe. De unde îi venise lui
Voltaire această pasiune bruscă pentru protejarea celor oprimaţi? îşi
descoperise cumva, amintin-du-şi de vechile vremuri, o „inimă sensibilă” în
stilul lui Rousseau? Sau, poate, protejaţii lui înşişi nu erau decât
transmiţători în războiul personal pe care îl purta de mult timp contra unei
Weltmschauungbazata pe sacru, pe care el o găsea, bineînţeles, „gotică” şi
„fanatică”? ,Acest edificiu imens pe care, cu mâinile [sale] mari, îl săpa
lent”, avea să se prăbuşească la unsprezece ani după moartea lui, luând cu sine
pentru totdeauna „plăcerea de a trăi”, de care era atât de ataşată
„mondenitatea”. Din fericire pentru el, nu a apucat să guste din roadele
propriei sale victorii. Colonizarea spaniolă Alt exemplu de dezinformare. Un
american, Philip W. Powell, a povestit în cartea sa Tree - >( Hate („Copacul
urii”) istoria a ceea ce numeşte el „legenda neagră”, cea a colonizării
Americii de Sud de către spanioli, colonizare care, faţă de publicul
anglo-saxon, trece drept a fi o st deosebit de sângeroasă. Or, chiar dacă
nimeni nu se îndoieşte că a făcut să curgă mult sânge, ca toate colonizările,
se pare totuşi că spaniolii nu i-au hăituit niciodată pe indigeni ca la
vânătoarea cu câini, cum u făcut englezii în Australia, nici nu au practicat
genocidul indienilor, ca americanii din America de Nord - unde se poate spune
chiar că genocidul a continuat în plan cultural, din moment ce au rămas cam un
milion de locuitori autohtoni care trăiesc în rezervaţii, cu o rată de
sinucideri de două ori mai mare decât media naţională şi o speranţă de viaţă de
patruzeci şi şase de ani, faţă de şaptezeci. Spaniolii, dimpotrivă, o dată
încheiată cucerirea, au practicat o integrare progresivă a raselor în toate
ţările Americii de Sud care depindeau de ei. Atunci, de unde provine proasta
reputaţie a latinilor catolici? Din necesitatea de a-i dezvinovăţi pe
anglo-saxonii protestanţi care, prin influenţa Statelor Unite, dispuneau de
mijloace universitare superioare. Fără a ni-i imagina pe puritanii cu pălării
ascuţite manipulând agenţii de influenţa pentru a deturna atenţia dinspre
propriile lor nelegiuiri, trebuie să recunoaştem că întreaga comunitate
intelectuală a lumii s-a asociat mult timp contra pac/recilor din Castilia,
uitând că nici pastorii evanghelişti nu fuseseră nişte îngeri. Satele lui
Potemkin Exemplul satelor lui Potemkin este interesant din mai multe puncte de
vedere. Multe cărţi de istorie, altminteri respectabile, ne asigură că în 1787,
când Ecaterina cea Mare a călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii
ruseşti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul Potemkin, a
ordonat ca pe traseul împărătesei să se dispună decoruri de teatru care erau
deplasate pe măsură ce se deplasa şi ea, pentru a o face să creadă că ţara ar
fi fost mai populată decât în realitate. Prin urmare, ar fi avut loc o manevră
cel puţin de intoxicare - dacă nu de dezinformare, din moment ce nu urma să fie
înşelaţi decât suverana şi invitaţii ei. În realitate, „satele lui Potemkin” nu
au existat niciodată, sau mai bine zis era vorba de sate adevărate, care
fuseseră zugrăvite proaspăt pentru acea ocazie. Prinţul de Iigne, martor ocular
care a însoţit-o pe împărăteasă, denunţă şi veştejeşte deja această legendă, a
cărei sursă e cunoscută. Un ziarist monden german, numit GA.W. von Helbig, un
soi de diplomat de cancan care se învârtea pe la curtea din Sankt Petersburg,
ofensat că nu fusese invitat şi el în voiajul din Crimeea, s-a hotărât să-l
ridiculizeze prin toate mijloacele şi a publicat fabula satelor din carton
într-o revistă din Hamburg numită Minerva, sub titlul Potemkin în Taurida
(1797-1800). Grotes-ca fabulaţie le-a plăcut tuturor şi, în ciuda dezminţirilor
lansate de prinţul de Iigne, a fost publicată iarăşi în germană (1804), în
olandeză (1806), în franceză (1808), de două ori în engleză (1812 şi 1813) şi
chiar în rusă (1811). De atunci, s-a impus expresia de „sat al lui Potemkin”
(sau „potemkiniadă”), cu sensul de „faţadă mincinoasă, mistificare,
escrocherie”. Este o mare artă, aceea de a înşela atribuind victimei o
înşelătorie. Oriunde s-ar afla acum, Herr von Helbig mai râde încă, cel puţin
dacă nu s-a pocăit tardiv pentru ipocrizia sa. Dezinformarea revoluţionară
Revoluţia franceză a dat naştere mai multor manevre de manipulare a opiniei
publice. Revoluţionarii erau pe deplin conştienţi de importanta ei: îi
consacraseră chiar şi o sărbătoare, una dintre zilele numite sanculottides.
Fenomenul merită să fie analizat în Raportul pentru Convenţia naţională in
şedinţa din 3 a lunii a doua din al doilea an al Republicii franceze, Fabre
d'Eglantine a scris următoarele, în legătură cu calendarul revoluţionar pe care
urma să-l propună membrilor convenţiei: „Regenerarea poporului francez,
instaurarea republicii, au antrenat cu necesitate reforma erei vulgare. Un
îndelungat obicei al calendarului gregorian a umplut memoria poporului cu un
număr considerabil de imagini pe care acesta le-a venerat mult timp şi care
astăzi încă mai constituie sursa erorilor sale religioase; prin urmare, este
necesar ca acestor viziuni ale ignoranţei să li se substituie realităţile
raţiunii, iar prestigiului sacerdotal, adevărul naturii. Astfel, începând de la
întâi de Germinai, se va zugrăvi fără efort în imaginaţie, prin terminaţia
cuvântului, faptul că începe primăvara, prin construcţia cuvântului şi imaginea
pe care o prezintă cuvântul, că germenii se dezvoltă. Ne rămâne să vă vorbim
despre zilele numite înainte epa-gomene. Ne-am gândit că aceste cinci zile
aveau nevoie de o denumire colectivă. Ni s-a părut posibil, şi mai cu seamă
drept, să se consacre printr-un cuvânt nou expresia de sans-culotte, care
reprezintă etimologia lor. Din perioada de glorie a Antichităţii, galii,
strămoşii noştri, îşi făcuseră cinste cu această' denumire. Istoria ne învaţă
că o parte din Galia, numită mai apoi Lyonnaise (patria lyonezilor) se numea
Galia cu nădragi, Gallia braccata; în consecinţă, restul galilor, până pe malurile
Rinului, formau Galia fără nădragi; prin urmare, părinţii noştri au fost încă
de-atunci sans-culottes. Indiferent care este originea acestei denumiri antice
sau moderne, ilustrată de libertate, ea trebuie să ne fie scumpă, ceea ce este
de ajuns pentru a o consacra solemn. Prin urmare, vom numi cele cinci zile la
un loc „sanculottidele”. Quintidi, a cincea şi ultima dintre sanculottide, se
va numi Sărbătoarea Opiniei. Aici se înalţă un tribunal de soi nou, în acelaşi
timp vesel şi cumplit (...). În ziua unică şi solemnă de Sărbătoare a Opiniei,
legea deschide gura tuturor cetăţenilor asupra moralei, personalului şi
acţiunilor funcţionarilor publici; legea deschide cariera imaginaţiei glumeţe
şi vesele a francezilor. Cântecele, aluziile, caricaturile, sarea ironiei,
sarcasmele nebunatice vor fi în ziua aceea leafa aceluia dintre aleşii
poporului care îl va fi înşelat sau se va fi făcut dispreţuit ori detestat de
acesta. Animozitatea particulară, răzbunările private, nu sunt deloc de temut;
opinia însăşi îi va face dreptate temerarului detractor al unui magistrat
stimabil. Tribunalele pot fi corupte, dar opinia, nu. Cea mai cumplită şi cea
mai profundă dintre armele franceze contra francezilor este ridicolul; cel mai
politic tribunal e acela al opiniei. Această sărbătoare a opiniei este numai ea
pavăza cea mai eficace contra abuzurilor şi a uzurpărilor de tot felul.” Şi, o
sută de ani mai târziu, gravul domn Thiers supralicitează: „Opiniei îi revine
rolul de a face dreptate, opiniei însăşi şi tuturor magistraţilor nu le rămâne
decât să se apere prin virtuţile lor contra adevărurilor şi a calomniilor din
această zi.” Este o naivitate delicioasă, cu condiţia să nu fie ipocrizie.
Ei nu că
asta-i bună, „tribunalele pot fi corupte, opinia nu”! Dar, dragă domnule Fabre
d'Eglantine, dacă nu căutaţi să „corupeţi” opinia cu cupoane, nu v-aţi străduit
s-o manipulaţi cu ideile dumneavoastră, care nu valorau nici ele mai mult? Oare
cu inocenţă aţi eliminat din calendar numele sfinţilor pentru a le înlocui cu
nume care vă erau mai simpatice, cum ar fi «Copaie, Teasc, Poloboc, Gâscă,
Cartof, Tărtăcuţă, Păpădie au Noduroasă, Ciupercă, Zorea şi Lăcrimioară»? Ne
putem imagina cu câtă spontaneitate aveau să-şi dea întâlnire agricultorii din
Basse Bretagne, ca să vă facă plăcere, la „Ciupercă viitor”, sau sa ceară trei
gologani cu împrumut până „în zece, când cade Lăcrămioara”! Iar Barere nu v-a
divulgat planul, când a declarat: „suprimarea numelor mistice din calendarul
gregorian le va pricinui mai mult rău preoţilor decât confiscarea averilor
lor”, înainte de a adăuga pe faţă: „sfinţii sunt ii Urnii emigranţi ai
Revoluţiei”? În acelaşi spirit de manipularea opiniei, noul regim a încercat să
modifice şi toponimia. Cuvintele „oraş”, „burg”, „sfânt”, „castel”, „rege”,
„conte”, .cruce” au fost interzise. Asttfel, Bucy-le-Roi a devenit
Bucy-a-Republique, iar Argenton-le-Château, Argenton-le-Peuple. /d Fontaine nu
se mai născuse la Château-Thierry, ci la Kgalite-sur-Marne. Saint-Tropez a fost
rebotezat Heraclee, iar Monaco, Fort d'Hercule, Rocroy a devenit Roc-Libre, iar
Irelibre nu era altceva decât localitatea Grenoble rebotezată. ! Pentru
Saint-Do, care nu are nimic acvatic, s-a găsit o soluţie şi mai bună: i s-a dat
numele de Ceint-d'eau. S-au înverşunat chiar şi împotriva numelor care nu aveau
nimic tipic aristocratic sau religios: Toulon ezita dacă să se numească
Ville-Plate sau Port-la-Montagne; prin efectul unui fericit joc de cuvinte,
Montmartre s-a transformat în Mont-Marat; Vaureal a devenit, cu umilinţă,
Lieux. A ieşit o asemenea confuzie încât, la 10 messidor anul II, Comitetul
Salvării Publice a emis următoarea doleanţă: „întrucât numeroase comune şi-au
schimbat numele şi nu se găsesc, cu aceste noi denumiri, în dicţionarele
geografice şi nici pe hărţi, iar alte comune poartă nume asemănătoare,
Comitetul se întâmplă uneori să nu ştie nici de unde i se scrie, nici unde să
răspundă, drept pentru care rezulta obstrucţii regretabile în guvernare. Pentru
a face să înceteze aceste inconveniente, Comitetul invită toate administraţiile,
societăţile populare, funcţionarii publici şi, în general, toţi cetăţenii care
îi vor scrie, să adauge pe lângă numele actual al comunei şi pe acela pe care-l
purtase înainte.” După cum se vede, dezinformarea riscă uneori să-şi depăşească
propriile obiective. Dincolo de latura anecdotică, rămân următoarele.
Revoluţia, care triumfase graţie agitaţiei întreţinute de cafenele, cluburi,
societăţile de gândire şi o aristocraţie ocupată-foc să-şi taie singură creanga
de sub picioare, adică graţie unei opinii publice prelucrată savant, a avut
inteligenţa de a trage concluziile care se impuneau: această opinie care o
adusese la putere nu trebuia lăsată în nici un caz să fie dezarmată, ci trebuia
să fie hrănită cotidian cu sentimente de ură şi angoasă şi să fie convinsă, în
pofida sângelui care curgea prin rigolele Parisului, că avea dreptate, că
avusese întotdeauna dreptate. De unde şi cultul zeiţei Raţiune - ce contează că
rolul era jucat de o divă de operă - şi, de asemenea, căutarea neobosită (şi
niciodată zadarnică) a ţapilor ispăşitori buni de înfierat, pentru a-i
ghilotina ca să fie înfieraţi şi mai bine. Genocidul din Vendâe Ar trebui să se
realizeze un studiu asupra metodelor de stăpânire a opiniei în timpul
Revoluţiei. Monarhia, în cel mai rău caz, nu urmărea decât să interzică anumite
moduri de a gândi - o atitudine de un autoritarism deplorabil, recunoaştem.
Revoluţia, din partea ei, s-a străduit să impună anumite moduri de a gândi: ale
sale, ceea ce reprezintă o atitudine totalitară. Numai ea singură deţinea
adevărul: prin urmare, avea toate drepturile. In acest sens, trebuie să-i
aducem omagiul de a fi practicat o coerenţă abso-lută. Din moment ce stăpânea
monopolul adevărului, datora, îşi datora şi era datoare Franţei să-i impună
acest adevăr, scop în care urma să ia toate măsurile necesare, printre altele
şi aceea de a truca istoria, ceea ce se observă deosebit de clar în tratamentul
aplicat populaţiei din departamentul Vendee. Acest trucaj avea să se constate
abia peste două secole, în preajma Bicentenarului din 1989, mai ales graţie
lucrărilor lui Pierre Chaunu, ale lui Xavier Martin, Reynald Secher şi Jean de
Viguerie, care s-au străduit să denunţe, fiecare în felul lui, „genocidul
franco-francez” din timpul insurecţiei vendee-ne, care a costat Franţa peste o
jumătate de milion de morţi şi pe care, timp de două sute de ani, istoricii au
reuşit să-l escamoteze. Nu intră în preocupările subiectului nostru să
determinăm motivul pentru care Revoluţia franceză a simţit nevoia de a anihila
populaţia vendeeană. „Nu vom lăsa nici un corp eterogen în republică”, a scris
Garnier de Saintes. „Striviţi complet această oribilă Vendee”, ordona Comitetul
Salvării Publice. „Vendee nu trebuie să fie altceva decât un cimitir uriaş”,
declara Turreau. „Trebuie ca provincia Vendee să fie anihilată, pentru că a
îndrăznit să se îndoiască de binefacerile libertăţii”, proclamau reprezentanţii
în misiune. „N-am luat nici un prizonier. Soldaţii libertăţii erau prea
indignaţi de această hoardă de sclavi care au îndrăznit să-i deranjeze de la
cină”, raporta generalul Mieskowski, în timp ce Babeuf chema pe faţă la
„populicid”. Ceea ce ne interesează aici este modalitatea pe care a găsit-o
Revoluţia pentru a justifica a priori şi a posteriori această exterminare, căci
e o modalitate care face să apară două elemente importante ale tehnicilor de
dezinformare: tema şi logomachia, asupra cărora vom reveni mai încolo. Tema
campaniei contra vendeenilor este simplă, la fel ca toate temele adecvate ale
dezinformării, simplă şi scutită totodată de orice veridicitate şi logică,
lucru foarte important, căci o temă veridică sau logica prilejuieşte
contestări, ceea ce trebuie evitat în primul rând. În cazul vendeean, tema e
următoarea: „Vendeenii nu sunt oameni la fel ca toţi ceilalţi.” Logomachia, la
care La Harpe făcea deja aluzie numind-o plimba inversă”, permite exprimarea
acestei teme în public. Iată câteva dintre amabilităţile proferate sau scrise
de administratorii şi militarii revoluţionari la adresa vendeenilor: „ţărani
feroci, bandiţi, fanatici, sceleraţi, tigri însetaţi de sângele francezilor,
hoardă de sclavi, bandă scelerată, armată mizerabilă de tâlhari, drojdie feroce
şi fără minte, barbari, rasă rebelă, rasă de hoţi, rasă abominabilă, monştri,
monştri fanatizaţi de sânge şi carnagiu”. La drept vorbind, „scelerat” nu este
decât o injurie, dar folosirea cuvântului „ţărani” e deja mult mai gravă într-o
perioadă când Voltaire îi numea pe agricultori „neciopliţi care trăiesc în
colibe cu femelele lor şi câteva animale”, sau Buf fon îi găsea pe „oamenii de
la ţară (...) mai urâţi decât cei de la oraş”, iar La Bruyere îi descria ca
„animale sălbatice, masculi şi femele, răspândiţi prin ţară, negri, livizi şi
complet arşi de soare”. Cuvântul „fanatici” trimite la gândirea aceluiaşi Voltaire:
„Astăzi, prin fanatism se înţelege o credinţă religioasă sumbră şi crudă.”
Epitetul „tâlhari” e aplicat de Barere unor „oameni nedemni să se numească
francezi”. Intrăm în esenţa subiectului cu cuvântul „barbari”, care înseamnă că
vendeenii nu fac parte din naţiune (Saint-Just urma să spună despre Ludovic al
XVI-lea: „a combătut poporul, e un barbar, un străin”). Termenul de „monştri”
îi azvârle pe vendeeni în afara speciei umane. „Tigri” îi asimilează explicit
animalelor. Iar „rasă”, acest termen care revine atât de des, confirmă că nu
sunt, la un nivel colectiv, congenital, asemenea nouă, celorlalţi. Conţinutul
rasist al acestei logomachii ne poate surprinde, dar adevărul este că
sensibilitatea noastră e diferită de aceea a secolului al XVIII-lea, oricât de
luminat se pretindea acesta. Jean de Viguerie aminteşte pe bună dreptate că Buf
fon îi califica pe laponi drept un „popor abject şi vrednic de dispreţ (...) ai
cărui indivizi nu sunt altceva decât nişte avortoni, cu toţii”, că Rousseau
găsea „organizarea creierului mai puţin perfectă” la „negri”, că Voltaire le
reproşa „însăşi măsura inteligenţei lor [care introduce] între ei şi celelalte
genuri de oameni dife-renţe prodigioase”, iar blândul abate Prevost nota, în
legătură cu o revoltă a sclavilor negri: „O turmă de mizerabili care nu au
decât înfăţişarea de oameni nu ar merita să i se dea mai multă atenţie decât
deranjului broaştelor şi al muşte-lor, dacă forţa şi ura lor, mai redutabile
decât le sunt spiritul şi raţiunea, nu ne-ar obliga să luăm mai multe măsuri de
prevedere pentru a ne apăra”. Pe scurt, în Secolul Luminilor, era perfect
posibil ca un rrup de oameni să fie exclus din restul omenirii şi, odată
exclus, nimic nu împiedica exterminarea acestuia. Instructivă concluzie. Se
observă că retorica revoluţionară nu le reproşează vendeenilor opiniile
regaliste sau credinţa catolică - ci rasa. ( eea ce va permite să fie
anihilaţi, fără a face deosebirea între partizanii vechiului regim şi aceia ai
celui nou: „Comitetul a luat măsuri care tind să extermine această rasă rebelă
a ven-fleenilor”, spune Barere. Iar la data de 15 brumar anul II (5 noiembrie
1793), declară cu satisfacţie „că departamentul care .i purtat prea mult timp
înfricoşătorul şi perfidul nume de Vendee nu mai este în acest moment decât un
maldăr de cenuşă şi un pustiu întins”. Aceasta, cu conştiinţa absolut împăcată.
De asemenea, locuitorii din Angers, eliberat de marea ar-i nată catolică şi
regală, „au ars tămâia patriei pentru a purifica zidurile de pângărirea
regaliştilor”. Cu aceasta, satanizarea vendeenilor ca atare era consumată
definitiv. Asupra acestui termen vom mai reveni. E interesant de consemnat, în
treacăt, această aluzie la numele departamentului Vendee (care, după cum se
ştie, a fost înlocuit temporar cu Venge = Răzbunat): importanţa acordată unui
nume propriu calificat în mod bizar drept înfricoşător şi perGd arată foarte
clar că ne aflăm în plin război al cuvintelor. Timp de două secole,
dezinformarea asupra genocidului vendeean a fost întreţinută de învăţământul
Republicii, nu atât prin calomnie cât prin subinformare. În şcolile primare ale
Republicii a III-a şi cele secundare din Republica a IV-a, unde mi-am făcut şi
eu studiile, abia dacă se menţiona acest mic incident care risca să
prejudicieze buna reputaţie a Revoluţiei pentru Drepturile Omului. Întreaga
atenţie a profesorului şi a elevului erau dirijate sistematic fie spre
pericolul pe care îl reprezentau coaliţiile străine pentru cuceririle
Revoluţiei, fie spre instaurarea eminamente simpatică a sistemului metric.
Malet şi Isaac În acest sens, mi-a venit ideea de a lua din nou manualul de
istorie scris de Malet şi Isaac, care mă iritase deja în trecere când aveam
vârsta studierii lui. Am constatat că iritarea mea de adolescent nu fusese
nejustificată. Manualele pot fi excelente relee ale dezinformării; în
continuare, vom întâlni şi alte exemple. Deocamdată, să observăm cum este
descrisă execuţia lui Ludovic al XVI-lea. Autorii noştri vorbesc despre
„procesul” şi „moartea” regelui, termeni destul de neutri, care servesc la a
descrie un proces pseudojuridic în care Convenţia a fost atât judecător cât şi
parte în litigiu şi care a permis să se taie în public capul unui tată de
familie în vârstă de treizeci şi nouă de ani. Acest „proces” şi această
„moarte” au fost cauzate de „descoperirea într-un dulap de fief a unor
documente care dovedeau „cârdăşia între Curte şi suveranii străini”. Ceea ce e
interesant aici este, pe de o parte, cuvântul „Curte” - nu se spune că regele
era complice cu suveranii străini, ci se dă de înţeles, ceea ce echivalează cu
a-i vota moartea - şi, pe de altă parte, caracterele italice ale „dulapului de
fier”. S-ar crede că documentele ar fi fost mai puţin compromiţătoare, dacă
Ludovic al XVI-lea . le ţinea într-un dulap de lemn. Orice are efect asupra
imaginaţiei cititorului e de folos. Un dulap de fier, ia gândiţi-vă! Era cum nu
se poate mai drept ca un guvern atât de tiranic încât folosea dulapurile de
fier să piară pe eşafod. Nu m-ar mira ca aici să se fi dorit o reamintire a
dulapurilor în care Ludovic al XI-lea îşi închidea duşmanii, se pare, astfel
încât să nu poată face nici o mişcare. Montagnarzii nu rămân nici ei
necriticaţi de Malet şi Isaac, din punct de vedere cripto-marxist, după cum era
şi de aşteptat: „nu doreau să existe presiuni din partea poporului asupra
Adunării”, le „repugna intervenţia Statului în viaţa economică”, pe scurt,
„erau nişte burghezi”. Totuşi, printre ei se găseau şi „apărători sinceri ai
claselor sărace, ca Robespierre şi Saint-Just”. Pericolul pe care îl
reprezentau pentru Franţa coaliţiile provocate de Convenţie este, evident, scos
în evidenţă. El va permite, la nevoie, să se scuze atrocităţile comise în
Vendee. De altfel, modul în care sunt povestite evenimentele din Vendee merită
să fie examinat mai îndeaproape. „Convenţia a ordonat o recrutare de trei sute
de mii de voluntari. Aceasta măsură a fost semnalul răscoalei din Vendee:
vendeenii, încă dinainte foarte ostili Constituţiei civile a clerului şi
măsurilor luate contra preoţilor refractari, au refuzat să se înroleze.”
(Atunci, de ce se mai vorbeşte despre „voluntari”?) „Intre 10 şi 15 martie
1793, s-au răsculat sub conducerea unui paznic de vânătoare, Stofflet, şi a
unui vizitiu, Cathelineau.” (Nici o vorbă despre prinţul de Talmont.) „Lupta
dintre vendeeni, sau «albi», şi revoluţionari, sau «albaştri», a dobândit încă
de la început un caracter de o cruzime atroce.” (Dar nu se menţionează nici că
Albaştrii erau aceia care invadaseră departamentul Vendee, nici că Albii nu au
ucis niciodată altceva decât soldaţi inamici, în timp ce Albaştrii exterminau
populaţiile civile.) „Absenţa trupelor regulate, aflate atunci la frontiere, şi
mediocritatea comandanţilor repu-blicani, au facilitat înaintarea insurecţiei.
Vendeenii au cucerit localităţile Cholet şi Saumur, ameninţând oraşul Nantes
(iunie, 1793).” (Nimic despre calităţile militare ale vendeenilor, care sunt
consideraţi „răsculaţi”, când putem considera la fel de bine că şi Convenţia
s-a „răsculat” contra puterii regale, considerată legitimă de mii de ani.)
Titlurile paragrafelor sunt la fel de instructive: „Primele măsuri ale salvării
publice”, „Revoluţia în pericol”: se captează simpatia cititorului. Acum,
acesta va fi făcut să se teamă de tot ce poate fi mai rău, în acelaşi timp
vendeenii fiind discreditaţi ca nişte aliaţi ai străinătăţii: „Toate
frontierele erau forţate: englezii... austriecii... prusacii... In interior,
răscoala vendeeană avansa: unii nobili, Charette, La Rochejacquelein, îi
preluaseră conducerea şi o transformau într-o mare revoltă regalistă şi
catolică. Regaliştii acţionau şi în alte părţi: au ridicat la luptă oraşul
Lyon, apoi Marsilia, şi în curând aveau să predea portul Toulon flotei
engleze.” (Exploatarea patriotismului prezumtiv al cititorului.) „La Paris,
Marat a fost asasinat de o tânără regalistă, Char-lotte Corday.” (Fals:
Charlotte Corday era republicană.) „În Adunare, contrarevoluţionarii sădeau
suspiciuni, îi împingeau pe deputaţi să ia măsuri extreme, pentru a deveni
nepopulari.” (Pe scurt, contrarevoluţionarii sunt cei vinovaţi de Teroare. Ce
frumos.) Fragmentul se termină printr-o interogaţie demnă* de un roman de
aventuri: ,Aveau să reuşească montagnarzii să salveze Franţa şi Revoluţia?”
Continuarea, în numărul viitor. Iar restul, mai vedem noi. Istoria Rusiei Va
trebui să se scrie într-o bună zi istoria dezinformării sistematice căreia
Rusia i-a fost şi, într-o anumită măsură, încă îi mai este victimă, fără a pune
la socoteală şi mitul satelor lui Potemkin. Primele inexactităţi săvârşite de
francezi în legătură cu istoria rusă i-au aparţinut lui Voltaire, în lucrarea
consacrată lui Petru cel Mare, dar ignoranţa şi reaua voinţă au început să se
alieze, dezlănţuite, din primii ani ai secolului al XIX-lea: prinţul de Ligne
se plângea deja de acest lucru. În rândul întâi al dezinformatorilor, îi găsim
pe Marchizul de Custine, care nu-i iertase Rusiei faptul de a fi fost rugat să
părăsească ţara din cauza moravurilor lui mai speciale, şi pe Alexandre Dumas,
care pretindea că băuse vodkă dintr-un samovar, la umbra unei cliuvce stufoase,
ceea ce le-a dat ruşilor prilejul să dea un sens nou cuvântului kliuvka:
„Baliverne îndrugate de străini despre Rusia”. Dar nici ruşii nu sunt curaţi ca
lacrima: de la contesa de Segur, născută Rostopcin, care a creat personajul
bufon al generalului Durakin, al cărui nume derivează de la durak, „naiv”, până
la Alexandre Herzen care, ambuscat în Occident, a făcut toate eforturile să
denigreze Rusia în general şi ţarismul în special, trecând pe la Turgheniev care,
trăind pe picior mare în Franţa pe seama iobagilor săi, nu se sfiia să critice
iobăgia. Este oare cazul să vedem în această complicitate a ruşilor cu
prejudecăţile alimentate de alţii împotriva lor un simţ al dreptăţii extrem?
Sau un anumit masochism? Întrebarea nu este lipsită de interes din punctul de
vedere care ne interesează. Am pus deja accentul pe consimţământul fără de care
dezinformarea nu e posibilă, dar era vorba de consimţământul publicului, nu al
victimei. În cazul ruşilor, este vorba de consimţământul victimei. Ei
reprezintă atât obiectul, cât şi subiectul operaţiunii. Autodezinformaţi şi
autodezinformatori pe propria lor socoteală. A fi victima unei dezinformări e
una; a te complace în ea, cu o plăcere morbidă, e cu totul altceva. În anii
douăzeci, elevii francezi învăţau pe de rost că „Rusia este o câmpie întinsă,
bogată în grâu, locuită de un popor barbar”, sic, dar ruşii emigraţi, când li
se cerea să arate cum mâncau ei lumânări, cum li se dusese vestea, răspundeau
că le păstrează „pentru desert”, iar marele pianist de reputaţie internaţională
Uninsky, excedat de suficienţa francezilor care-l luau drept un sălbatic
cumsecade, a ajuns să simuleze că nu mai văzuse un pian în viaţa lui, înainte
de a începe să „improvizeze” ca un mare maestru ce era. Lăsând la o parte
posibila responsabilitate a anumitor ruşi, ni i s-ar putea atribui genul de
toxicitate care înconjoară Rusia, mai ales în spiritul intelectualilor
occidentali? Distanţei ecografice, diferenţelor religioase, împărţirii Poloniei,
incendierii Moscovei, ranchiunei tenace a rentierilor francezi care nu i-au
iertat niciodată imperiului ţarist celebrul „împrumut rusesc”? Nimic din toate
acestea nu pare să explice mulţumii voinţa lor încăpăţânată de a fi maltrataţi.
De câte ori a trebuit să explic că Alexandru al II-lea a fost cel ce a suprimat
iobăgia în Rusia, dintr-o trăsătură de condei, in anul 1861, încă înainte ca
sclavia să fi dispărut în Statele Unite cu preţul unui război civil, numit şi
Războiul de Secesiune, care a costat aproape şapte sute de mii de morţi! De
câte ori n-a trebuit să reamintesc că nu Nicolae al II-lea ci, dimpotrivă,
bolşevicii au semnat pacea separată de la Brestitovsk, abandonându-i pe Aliaţi
în plină frământare, pe când Nicolae al II-lea riscase şi-şi pierduse tronul,
pentru a le rămâne fidel! Ce satisfacţie morbidă am văzut pe feţele multor
occidentali de fiecare dată când asupra Rusiei se abătea încă o nenorocire! Şi
pe ce ton superior îi auzeam vorbind pe toţi cei ce se refereau la şeful
statului rus, care totuşi si-a eliberat poporul de tirania comunistă cu
ajutorul primei revoluţii ne-sângeroase a tuturor timpurilor! Toate acestea ar
trebui să fie elucidate odată pentru totdeauna: căci se vede bine de ce
Bisericile rivale au interes să-şi atace reciproc popularitatea, de ce
comuniştii şi complicii lor considerau că era avantajos să desconsidere regimul
imperial, dar există ceva straniu în această unanimitate a animozităţii, în
acest refuz încăpăţânat de a se informa despre o mare ţară. E o temă de meditaţie.
Am putea include şi o analiză a obişnuitelor scorneli despre sufletul slav,
farmecul slav, fatalismul slav şi butada nu prea inteligentă a lui Churchill
despre o Rusie-ghicitoare ascunsă într-un plic învăluit în mister. Aceasta e o
rea-voinţă flagrantă a Occidentului, pe care ar fi interesant s-o demontăm
piesă cu piesă. Depeşa din Ems Un alt exemplu despre aptitudinile
dezinformatoare ale cuvântului scris: celebra depeşă din Ems. Situaţia este
destul de tulbure. Să încercăm s-o clarificăm. Suntem în anul 1870. Tronul
Spaniei e vacant. Spania i-l propune lui Leopold de Hohenzollern, văr al
regelui Wilhelm I al Prusiei. Leopold este de acord, Bismarck e entuziasmat,
Wilhelm nu are nici el nimic împotrivă. Franţa se agită şi protestează.
Ambasadorul Benedetti îl caută pe Wilhelm la Ems, unde se afla la băi, între
două chioşcuri de fanfară. Franţa doreşte să obţină o declaraţie a regelui,
dezavuând candidatura şi angajându-l pe Leopold să se retragă. Wilhelm e
împăciuitor: răspunde că este o problemă de familie şi, dacă Leopold îşi
retrage candidatura, îşi va da şi el asentimentul. Afacerea s-ar fi putut opri
aici.
Dar Franţa
insistă, într-un mod destul de grosolan. Ducele de Gramont, Ministrul
Afacerilor Externe al lui Napoleon al II-lea, îl trimite pe Benedetti pentru
a-i cere regelui să-l sfătuiască pe Leopold să renunţe la tronul Spaniei.
Wilhelm consideră că s-a mers prea departe. Totuşi, întrucât ştie deja că
prinţul Carol-Anton, tatăl lui Leopold, acceptă să retragă candidatura fiului
său, promite să dea un răspuns în douăzeci şi patru de ore. Încă o dată,
afacerea ar fi putut să se suspende. Or, Gramont nu e satisfăcut nici de data
asta. Benedetti, intâlnindu-se cu regele într-un parc, în sunetele vesele ale
orchestrei de la cazinou, îi cere acum să aprobe renunţarea în scris şi să se
angajeze că niciodată nu va mai susţine candidatura unui Hohenzollern la tronul
Spaniei. Aceasta este într-adevăr o exagerare. La umbra ulmilor clin Ems,
regele îi răspunde ambasadorului: „Spuneţi-i clar împăratului că îmi consider
verii oameni de onoare. Dacă au retras o candidatură pe care o acceptaseră,
n-au făcut-o în nici nu caz cu gândul ascuns ca mai târziu s-o ia de la început
(...). V-am dat cuvântul meu şi nu mai am nimic de adăugat. Per-l11 iteţkni să
mă îndepărtez.” După care, îi ordonă aghiotantului său Abeken să-l pună la
curent pe cancelarul Bismarck, care, la rândul său, se afla la băi, în
Karlsbad. Iată textul depeşei din Ems, semnată de Abeken: Maiestatea Sa mi-a
scris: „Contele Benedetti m-a oprit în timpul unei plimbări, cerându-mi, cu o
insistenţă deplasată, să-l autorizez să telegrafieze numaidecât ca pe viitor mă
angaja să nu-mi mai dau niciodată acordul, în cazul că membrii familiei
Hohenzollern ar reveni asupra candidaturii lor. În cele din urmă, l-am
concediat cu severitate, căci nu se poate şi nici nu are dreptul să ceară
asemenea angajamente pentru totdeauna (...).” Maiestatea Sa (...) a hotărât să
nu-l mai primească pe ambasadorul Franţei, ci să-i transmită prin intermediul
aghiotantului său că Maiestatea Sa a primit între timp de la prinţ confirmarea
acestei ştiri anunţată deja de la Paris lui Benedetti şi nu mai are nimic să-i
comunice. Maiestatea Sa îi cere Excelenţei Voastre să judece dacă această nouă
intervenţie a lui Benedetti şi refuzul său ar trebui să fie comunicate imediat,
atât ambasadorilor noştri, cât şi presei.
Este data de
13 iulie. Bismarck primeşte scrisoarea, în timp ce se află la dejun, cu doi
militari gata de luptă - generalii Moltke şi Roon, care fac nişte mutre
uite-atat de lungi: situaţia pare să se calmeze, nu vor mai avea ocazia să-şi
practice meseria. Dar, din fericire pentru ei, pornind de la depeşa amănunţită
a lui Abeken, cancelarul redactează următorul text lapidar: Vestea retragerii
prinţului moştenitor de Hohenzollern a fost comunicată oficial guvernului regal
spaniol de către guvernul francez. (De ce se amestecă guvernul francez?) Între
timp, ambasadorul francez i-a adresat regelui, la Ems, cererea de a-i aproba să
telegrafieze la Paris că regele se angajează să nu mai permită niciodată şi cu
nici un chip reluarea candidaturii. (Evident, această cerere e jignitoare.) La
aceasta, M.S. regele a refuzat să-l mai primească pe ambasador şi i-a transmis
prin aghiotantul său de serviciu că nu mai are nimic să-i comunice. (Aici
intervine o ruptură, din moment ce se dă senzaţia că ambasadorul a fost alungat
în special formula „aghiotant de serviciu”, când în original se spunea doar
„aghiotant” reprezintă o mică inspiraţie de geniu, care accentuează afrontul.)
Fără îndoială, actualii noştri şefi de stat sunt obişnuiţi să deguste alte
afronturi, dar în secolul al XIX-lea, de îndată ce depeşa a fost remisă, sub
această nouă formă, ambasadorilor străini şi presei, Franţa nu a mai avut de
ales: a fost obligată să declare război, ceea ce a şi făcut, la data de 19
iulie 1870, cu rezultatele care se cunosc. Pe cine intoxicase, dezinformase,
manipulase Bismarck? Pe toată lumea. Guvernul francez, pe care l-a constrâns să
intre în război; pe propriul său rege, obligându-l de asemenea; şi populaţia
germană, mai ales cea din sudul ţării, în rândurile căreia perspectiva unui
război nu dezlănţuia entuziasmul, dar care n-avea de gând să se lase insultată
în persoana regelui său, chiar dacă acesta era de origine nordică.
Frumoasă
operaţiune de dezinformare. Suport: incidentul neînsemnat relativ la
succesiunea Spaniei, care a dat naştere manipulării depeşei. Transmiţători
(magnific aleşi în tabăra adversă): Ducele de Gramont şi consilierii lui
Napoleon al III-lea. Protocoalele înţelepţilor Sionului Unul dintre procedeele
de dezinformare constă în a-i atribui adversarului afirmaţii pe care acesta nu
le-a făcut. Un altul constă în a-i atribui lucruri pe care nu le-a spus, dar
care se pot extrage din declaraţiile lui cu ajutorul decupajelor, al aproximărilor,
al retuşurilor: este ceea ce se numeşte amalgamare. Un al treilea, pe cât de
pervers, pe atâta de naiv, are scopul de a-i atribui ceea ce s-ar putea crede
că ar fi spus dacă era sincer. În 1905, Şerghei Nilus a publicat la Moscova,
sub titlul Protocoalele înţelepţilor Sionului, un text prezentat ca şi cum ar
fi constituit concluziile secrete ale Primului Congres Sionist de la Bale.
Autenticitatea acestuia este mai mult decât îndoielnică, atât de mult îi pune
autorul pe sionişti să spună ceea ce vede el că ar fi spus în mod firesc. Este
oare acest autor Nilus însuşi, sau „protocoalele” sunt rodul unei colaborări
între mai mite personaje neliniştite de progresul sionismului? Fără K loială,
n-o vom şti niciodată. Dar răsunetul acestui fals tradus în germană cu începere
din 1919, în poloneză, engleză şi franceză din 1920, a fost imens şi l-a
inspirat, printre alţii, pe Adolf Hitler. În esenţă, constă în a le atribui
unor „înţelepţi” ipotetici ambiţia de a domni asupra întregii lumi, scop în
care urmăresc: - să aţâţe popoarele la discordie; - să-i extermine pe nobili şi
pe marii proprietari de pământuri; - să provoace tulburări printre muncitori; -
să urmărească o acţiune de dezagregare prin intermediului presei; - să
răspândească în rândurile opiniei publice confuzia; - să depraveze tineretul; -
să submineze justiţia; - să lupte contra religiei. Se observă în ce măsură se
apropie aceste porunci, reale sau imaginare, de doctrina lui Sun Ţî, şi nu a
fost nevoie de mai mult pentru ca evreii să fie bănuiţi de a fi vinovaţi de
aceste practici. Autenticitatea documentului a fost intens discutată. Sursele
sale par să se revendice din Dialog în Infern între Machiavelli şi Montesquieu,
scris de Maurice Joly în 1864. Publicarea, autentificata imperfect în mai multe
ţari, pare să dateze din 1901, în Rusia. Tribunalele din Berna au declarat
documentul un fals, în 1935; în 1937, au revenit asupra deciziei. Dar, la drept
vorbind, trecând peste cercetarea unor falsuri autentice sau a unor originale
false, ceea ce ne interesează aici este faptul că un text probabil apocrif, a
putut avea efecte cu consecinţe incalculabile, că nişte oameni de bună-credinţă
s-au putut lăsa influenţaţi şi că în acea epocă se putea duce la îndeplinire o
operaţiune de dezinformare reuşită doar cu un minimum de verosimilitate. Este
indiscutabil că o anumită acţiune subversivă, întreprinsă în decursul secolului
al XIX-lea, a folosit, între alţi afiliaţi, şi anumiţi evrei: e vorba de
revoluţia rusă. Iar aici ajungem la unul dintre cele mai eficiente resorturi
ale dezinformării: generalizarea. Nişte sionişti au putut întreprinde acţiuni
subversive: imediat, se va trage concluzia că evreii reprezintă un element
subversiv. Această tendinţă pe care o avem de a simplifica lucrurile va fi
exploatata din abundenţă în continuare, permiţând înzestrarea tuturor
partizanilor Vietnamului sau ai Vietminhului, a tuturor afiliaţilor F.L.N. sau
OA.S., a tuturor etnicilor Tutsi sau a tuturor etnicilor Hutu, a tuturor
azerilor sau a tuturor armenilor, a tuturor sârbilor bosniaci sau a tuturor
bosniacilor musulmani, cu toate virtuţile sau cu toate viciile. Publicarea
Protocoalelor înţelepţilor Sionului a cauzat un efect de bumerang, care nu este
nici el lipsit de interes, din moment ce unii au acuzat Ohrana, poliţia politică
a monarhiei ruse, de a fi cauţionat această publicare. Pentru moment, o
asemenea aserţiune pare lipsită de temei: un fals contra altui fals; documentul
a emanat mai degrabă din cercurile antisemite private care ar fi încercat să
forţeze mâna guvernului ţarist pentru a provoca măsuri care, din fericire, nu
s-au pus în aplicare niciodată. Între altele, se pot reciti pe această temă
scrierile lui Babei şi se poate revedea Crucişătorul Potemkin de Eisenstein,
care demonstrează că regimul ţarist, contrar unui zvon larg răspândit, se împotrivea
pogromurilor antisemite.
Vagonul plumbuit Una dintre cele mai mari
operaţiuni de dezinformare - sau, mai bine zis, de influenţă - a fost
desfăşurată de germani in 1917. Când monarhia rusă a fost înlocuită, în luna
februarie a acelui an, de un guvern provizoriu inept dar hotărât să continue
războiul alături de Aliaţi, statul-major german a decis să-l trimită în Rusia
pe Lenin, care în ceea ce-l priveşte era hotărât să facă pace cu Germania.
Urmarea se cunoaşte: Lenin traversează Europa într-un „vagon plumbuit” (care,
de altfel, se pare că numai plumbuit nu era), ajunge în Rusia, declanşează
lovitura de stat din 7 noiembrie, cufundă ţara în teroare, foamete şi, curând,
război civil, distruge disciplina militară şi fi trimite pe Tfoţky să negocieze
tratatul de la Brest-Litovsk, care e semnat în ziua de 3 martie 1918 şi prin
care Rusia încetează să mai fie parte beligerantă. Pierde, este adevărat,
Polonia, Ţările Baltice, Finlanda, Ucraina, Basarabia, o parte din Bielorusia
şi locurile strategice din Caucaz, dar lui Lenin puţin ti pasă. După aceea,
degeaba va declara el „ruşinos” acest tratat şi-l va anula, în data, de 13
noiembrie, căci operaţiunea, din punctul de vedere al germanilor, reuşise:
Rusia fusese scoasă din luptă, cu ajutorul unui agent de influenţă de prima
calitate. Bineînţeles, Lenin, ştiindu-le numai pe ale lui şi fiind finanţat de
germani, nu lucra pentru ei, ci pentru el însuşi şi pentru partidul său:
rezultatul rămâne neschimbat şi se poate spune că există o supremă eleganţă în
a întrebuinţa un agent de influenţă cu propriul său acord, pentru o cauză care
nu îi aparţine. De altfel, la fel de valabil e şi contrariul: folosit de
germani, Lenin îi făcea să acţioneze pentru el şi, cu distanţarea pe care ne-o
oferă istoria, putem spune că Lenin avea dreptate, iar statul-major german a
dat dovadă de o miopie tragică. Diviziile ruse au fost înlocuite rapid cu
divizii americane, deznodământul războiului nu s-a modificat, monarhia prusacă
s-a prăbuşit şi astfel s-a deschis era totalitarismelor, cu toate consecinţele
cunoscute. Desigur, nu acestea erau rezultatele pe care contaseră generalii
germani. Propaganda de război Să menţionăm, pentru a se reţine - şi pentru a le
deosebi de dezinformarea propriu-zisă - propagandele de război ale tuturor
ţărilor, pe parcursul acestor doua conflicte mondiale. Nu prezintă mult interes
pentru specialişti, în pofida minciunilor grosolane la care au recurs, pentru
că niciodată nu şi-au dat osteneala de a se masca serios. Era firesc ca
britanicii şi francezii să tipărească aberaţii că germanii spintecau sugari,
era la fel de firesc ca germanii antisemiţi să publice nelegiuirile evreului
Suss. Singurul aspect care poate fi demn de reţinut al acestor propagande
constă într-o modificare a filosofiei războiului în sensibilitatea
Occidentului. Timp de secole, motivul de război considerat ca fiind cel mai
onorabil fusese cucerirea, altfel spus, pofta de a jefui vecinii şi a le
acapara teritoriile. Pe plan moral, nimeni nu găsea nimic de comentat, nici
măcar în epoca ebraică sau creştină, chiar dacă aceste victorii antrenau
exterminarea unor popoare întregi, cum ar putea depune mărturie filistinii sau
indienii, dacă încă ar mai exista într-un număr suficient de mare. Începând din
Evul Mediu, unele masacre au fost justificate de o anume motivaţie morală:
fidelitatea faţă de suveran. Nimeni nu se preocupa de cauzele războiului:
oamenii îşi „slujeau regele”, lucru considerat glorios şi, de asemenea, o
datorie, pentru nobili în orice caz. În epoca Renaşterii, războaiele religioase
au fost deosebit de feroce şi considerate ca fiind cu atât mai meritorii: îţi
înjunghiai fratele creştin ca să-l înveţi cum să trăiască. Sub Revoluţia
Franceză, s-au declanşat războaie ofensive pentru a elibera celelalte popoare
de tirania suveranilor lor, de care oamenii erau, în ansamblu, destul de
mulţumiţi. În secolul al XIX-lea, sensibilitatea s-a modificat: meseria
militară rămânea cea mai nobilă, cea mai admirată, dar vocaţia ei consta în
apărarea propriei patrii, nu în cucerirea patriei altora (cu o excepţie
confortabilă în cazul colonizării, chipurile destinată să răspândească lumina
şi progresul prin-tre nişte popoare fericite în înapoierea lor). În Primul
Război Mondial apare o nouă schimbare, bogata în consecinţe. Războiul în sine
se relevă acum ca un rău şi nu se mai justifică decât dacă adversarul este
prezentat ca un răufăcător, Idee complet nouă şi contra căreia s-ar fi raliat
Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, Moliere, Corneille, Goethe
şi, practic, toate marile spirite occidentale (fără a-i mai pune la socoteală
şi pe chinezi), dintre care nici unul nu a condamnat războiul ca atare. Ar
trebui să distingem aici o influenţă a moralei puritane şi de tip cowboy, white
hats („pălării albe**), contra blâck hats („pălării negre**), ca în westernuri?
Sau mai degrabă ar fi cazul să considerăm că tipul de război medieval,
considerat ca un sport de către cei care îl practicau, nu depăşea pragul de
toleranţă a populaţiilor, câtă vreme recrutarea de tip revoluţionar şi
napoleonian, impusă unor popoare în esenţă paşnice, n-a putut fi susţinută de
acestea pe termen lung decât cu sprijinul unor motivaţii satisfăcătoare din
punct de vedere moral? Se cuvine să recunoaştem doar că, ponderea opiniei publice
devenind determinantă în desfăşurarea acţiunilor politice, această opinie
trebuia doar să fie convinsă, iar morala furniza teme propagandistice uşor de
dezvoltat? Ori vom spune, mult mai simplu, că ipocrizia omenească progresează
din generaţie în generaţie? Nu vom spune absolut nimic, fiindcă ar însemna să ne abatem de la subiect Totuşi, să remarcăm în treacăt că informarea şi dezinformarea, imediat ce începe să li se facă simţită importanţa, caută să creeze un maniheism fundamental în care cei buni sunt complet buni, iar cei răi, iremediabil de răi. Informarea nu poate exista fără deformare - şi, întotdeauna, în sensul unei simplificări moralizatoare.
Din pacate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu