Vasilica Grigoraş
Dan Plăeşu la braţ
cu Sinele prin „Răspântiile” vieţii
De curând a apărut la
Editura Sinteze, din Galaţi volumul Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar
mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am
înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane
şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să
le luăm pe rând.
Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre
forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un
singur exemplu şi misterul este dezlegat:
lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o
carte cu şapte miniromane.
În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului
meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17
silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o
puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale
japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se
cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit
o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui
Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de
minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.
Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi
insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de
inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai
simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor
lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor
simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi,
dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în
viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte,
evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale
unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul
destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai
norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu
dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.
Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care
sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire. Acestea se confesează, poate pentru prima
oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la
vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele)
este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu
fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile,
deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie.
Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim
atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că,
indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor,
ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici
nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai
devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte
şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.
Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic” ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale,
asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei
înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe
căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe
marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori
doar simţindu-se „singuri pe pământ”,
se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la
altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu,
imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt
de tine”).
Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici
scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu,
dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de
succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor
autorului se regăsesc şi în Răspântiile.
Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare
textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a
surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea
este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când
personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o
lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.
Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele
personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor,
ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii
ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat
fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi
aplicate pe portretele personajelor.
Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece
într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul
10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea
însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest
inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia:
„… am trecut şi peste asta dintr-un
simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“. Mesajul este unul uman, profund feminin;
dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a
ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea
tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru,
un cod unic: iubirea.
Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara „S“, din cel
de-al doilea miniroman. Nici aici nu lipseşte misterul. Oare
cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data
aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie
luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale
îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire,
locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte
cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se
vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în
condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de
sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui
personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul
este oarecum melodramatic „Tată ce mult
te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.
Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce
avea bărânul „singur singurel, părăsit de
unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel
partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu „vădită
răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea
„faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul
toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite
şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“,
„şaradele“ oglinzii, acestea
provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări,
asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul
face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim
aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi
afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează
pe bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră?
Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun
rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu
acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba
ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai
ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine,
om nefericit ce eşti“.
Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta,
intriga este infidelitatea. Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că
este „tradus“ în dragoste de soţie
şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită
onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul
unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte.
Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti,
medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă
răspântie, în care „sună foarte frumos
Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept,
erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător,
Norocel !... M-ai cucerit pe mine ! “... „O adevărată minune!“
În Ion,
Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale
anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne
mutăm de la bloc la casă, o casă
sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc
şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care
atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al
lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel
Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut,
i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar
vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe
slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a
luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de
serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel
încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi
asemenea oferte s-or gătat de tot?...“
În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte
de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se
merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa
ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau
crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi
cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi
ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză
cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea
de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l
bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari -
convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de
demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?
Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă
activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg
intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o
singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se
relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem
să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai
era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului
bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în
plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului
gălăţean.
M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite,
neobişnuite. Volumul de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant,
se citeşte cu plăcere. Stimulează
imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi
o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru
că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea
înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul
adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă,
să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!
Vasilica Grigoraş
iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu