REGINA MARIA-INIMOASA
ÎNFĂPTUITOARE A MARII UNIRI
NICOLETA NISTOROIU
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
„Mai mult decât o Femeie,
mai mult decât o Regină,
un simbol.”
(Prinţesa-scriitor Elena
Văcărescu)
Augusta noastră suverană şi-a iubit Ţara care, a înfiat-o, integral şi
la rândul ei a înfiat-o inimii ei mari cât o Patrie română dragă.
A iubit Dragostea cerească, Iubirea pământească, poporul, natura,
costumul naţional, lăcaşurile sfinte, văile şi dealurile, munţii şi apele,
florile şi păsările, pruncii şi bătrânii, Codrul şi Primăvara, toamna şi
viorelele, tot ce era românesc şi
dumnezeiesc în Regatul ei.
Dumnezeu a iubit-o mult, căci şi ea prea mult a iubit.
A rămas veşnic îndrăgostită de ţara ei adoptivă, ROMÂNIA-Grădina Maicii
Domnului-Regatul divin al Dumnezeieştii-MARII-Împărăteasa Cerului şi a Pământului:
„Ţară iubită! Te văd în toată
frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă
ochii văd locuri pe care le-am iubit...
Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile
şi văile...
Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau
ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii...
Văd aburul uşor al colbului plutind în
liniştea serilor de vară pe ogoare...
Văd vechile cruci de piatră de pe marginea
drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii
pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.
Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la
asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate
alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări
minunate înainte să se cufunde în zare...
Dar codrii îmi sunt cei mai dragi primăvara,
când frunzele copacilor sunt străvezii, precum vitraliile, când viorelele şi
floarea-Paştelui acoperă pământul cu mii de steluţe, ori toamna, când culorile
lor sunt mai minunate ca visul de poet.” (MARIA Regina
României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii
din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza,
Humanitas-Bucureşti, p. 64-65)
Momentul crucial, tragic, dar şi de apogeu al Reginei Maria, similar cu
al Ţării ei dragi, România, pe trei sferturi invadată de aceeaşi duşmani
creştini ce o râvnesc a odrăslit, culmea în perioada cea mai dramatică a vieţii
ei, când se afla la Iaşi în refugiul pe care şi-l împletea alături de ţară cu
tristeţe şi durere: o Ţară cu sufletul şi cu trupul sfârtecat şi cu mulţi
dintre fii ei morţi; o Mamă cu sufletul şi cu trupul frânt lăsând în pământul
ocupat jertfa copilului ei.
Suferinţa războiului crud până la urmă le-a înnobilat deopotrivă şi pe
Ţară şi pe Regină: „Mă aflam în miezul
acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile
goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântese pruncul, aflat printre primele victime
ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă-simţeam din plin această deznădejde,
fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte
puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de
propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi
de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul
dram de speranţă părea să ne fi părăsit.
Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu,
ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm
atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinututile noastre
mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te
sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare.” (MARIA
Regina României, Ţara Pe Care O
Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad.
Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 5-6)
Ursitoarele Reginei MARIA a ROMÂNIEI, prin
Grija de sus i-au pregătit şi împodobit vremea venirii pe lume sub zodia
princiară a neprevăzutului, a Suferinţei şi a Frumosului.
Răsfoind în sinaxarul destinului ei a văzut că „tot ce
era rău şi crud se îndulceşte, iar ce
era frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut din naştere
o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu trecerea anilor îl
iubesc tot mai mult... Întotdeauna am fost considerată o femeie frumoasă-de
fapt, după părerea mea, am fost considerată chiar mai frumoasă decât eram, dar
viaţa femeii e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe” de toată lumea.” (MARIA Regina României-Jurnal de Război
1916-1917. Trad. Anca Bărbulescu. Ed. îngrijită de L. Boia, Ed.
Humanitas-Bucureşti, p. 26).
Marele naţionalist creştin Doctorul Şerban Milcoveanu ne-a împărtăşit
admiraţia la superlativ pentru marea noastră Regină: „Regina Maria-cea mai frumoasă femeie din Europa. În plus
supra-inteligentă şi supra-talentată. Răniţii şi ostaşii din primul război
mondial i-au dat cognomenul de „Cea
Bună”.
Era nepoata reginei Angliei şi nepoata
ţarului Rusiei şi ca atare avea pasiunea serbărilor împărăteşti şi a
călătoriilor triumfale. Avea un mare duşman ministrul de Finanţe Vintilă I. C.
Brătianu şi un mare aliat primul ministru Ionel I. C. Brătianu.
Săptămânal cerea la telefon subvenţii pentru
serbări şi călătorii. Vintilă I.C. Brătianu ştia dinainte şi închidea telefonul
la jumătatea convorbirii. Atunci Regina Maria făcea al doilea telefon la
Preşedinţia Cosiliului de Miniştri şi Vintilă I.C. Brătianu primea de la Ionel
I.C. Brătianu rugămintea de a elibera
banii necesari.
Argumentul cu care Ionel I.C. Brătianu
convingea pe Vintilă I.C. Brătianu: „Ce
vrei, dragă dacă suntem Regat în loc de Republică şi avem o Regină din două
dinastii imperiale.”
Vintilă I.C. Brătianu ofta şi plătea, dar
prin Bucureşti el mergea pe jos pentru ca Ministerul să nu cheltuiască banii cu
benzina.”(Milcoveanu
Şerban, Politica în întrebări cu/ fără
răspunsuri. Vol. I, editat de Asociaţia
foştilor preşedinţi ai studenţimii-persoană juridică şi de Liga pentru apărarea
Adevărului istoric-persoană juridică,
Bucureşti.)
Zelul regal, suveran al Reginei Maria
a României, deşi era cel de autoritate augustă,
nu avea caracter de absolutism, nu tindea spre afirmare politică, ci răspândea
acea aură a Frumuseţii, a Maternităţii creştine naţionale, acel simţ şi
instinct diplomatic, de îndrăzneală, de implicare şi asumare politică: „Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta,
departe de viaţa politică, consemnează istoricul Ioan Scurtu, ci s-a implicat direct, acţionând nu numai
pe lângă rege, dar şi participând la convorbiri cu diplomaţi străini şi
fruntaşi ai vieţii politice din România.” (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti-2016, p. 26)
Atitudinea fermă a
reginei Maria cu privire la tratatul din anul 1883, cum că acesta nu putea
să oblige România de a nu se împotrivi Imperiului Hasburgic, dacă interesele
naţionale cer acest lucru era destul de „clară
şi deschisă”.
Principesa Maria Alexandra Victoria de Edimburg, păşea spre tronul de
Regină a României în cadenţa suverană cu poporul spre înfăptuirea idealului lui
suveran, suzeran, naţional.
Într-o conversaţie cu I.G. Duca, Regina Maria spunea răspicat: „...Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg
aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu
sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când
m-am măritat, altă patrie decât România nu am.” (Apud Mircea Muşat şi Ion
Ardeleanu, De la statul geto-dac la
statul român unitar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.
446).
Regele Ferdinand, deşi poseda multiple calităţi era: „stângaci, fără poză şi prestanţă” (Ioan
Scurtu, op. cit., p. 24) ..., afişând
o „timiditate bolnăvicioasă..., o compromiţătoare stângăcie şi o lipsă
cumplită de armonie şi de majestate.” (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Exxpres-1992, p. 135).
Lipsindu-i însuşirile esenţiale: vigoarea, zelul, diplomaţia,
tenacitatea, iubirea poporului, asumarea, hotărârea şi rezolvarea rapidă al
situaţiilor politice extreme, cum a fost cazul izbucnirii războiului, pierderile
de teritoriu şi consecinţele lui nefaste pentru prezentul şi viitorul ţării şi al
poporului român, regele purtându-şi drama în suflet se poticnea deseori.
Regele Ferdinand era desigur educat şi spiritual, dar îi lipsea vlaga de
bărbat şi de monarh.
Nu era uşor pentru Ferdinand să lupte împotriva ţării natale, însă dragostea
Reginei Maria pentru Patria ei regală, adoptivă l-a covârşit ajutându-l să iasă
din această sfârtecare sufletească: „...A
trebuit să-i impun inimii mele tăcerea;(spunea regele); asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi
face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc.” (Alexandru
Marghiloman, Note politice, vol. II,
1916-1917, p. 155)
În luarea acestei decizii covârşitoare a regelui Ferdinand un rol
hotărâtor i-a revenit frumosului prinţ oltean Barbu Ştirbei: „...Lângă dânsul sta însă neclintit în
hotărârea de a lupta alături de Aliaţi pentru înfăptuirea românismului Barbu
Ştirbey. Lui i se datoreşte în primul rând hotărârea regelui. Cum s-a hotărât,
prin ce lupte sufleteşti, cu ce jertfe, e meritul regelui şi numai al
conştiinţei lui. Că această eroică luptă sufltească a dat-o în această direcţie
şi nu într-alta, meritul îl are, întreg, Ştirbey.” (I.G. Duca, op. cit.,
p.151)
În sângele Reginei Maria, fostă principesă Maria Alexandra Victoria de
Edimburg, nepoata reginei Victoria a
Marii Britanii, cochetă, aristocrată, inteligentă, deşteaptă şi frumoasă, dogorea
fierbinţeala slavă şi senzuală a Marii Ducese Maria Alexandra a Rusiei, fiica
ţarului Alexandru al II-lea, martirul şi a ţarinei Maria, precum şi calmul,
cumpănirea, tenacitatea şi fascinaţia navigării
ducelui-marinar Alfred de Edimburg şi Saxa-Coburg-Gotha.
La cumpăna dintre vremuri, când se juca drama destinului ţării sale,
Regina Maria a luat calea diplomaţiei să lupte pentru soarta Regatului român,
pe care-l purta în sufletul ei mare.
Întâlnirea dintre cel mai urât om politic al vremii evreul-francez Georges
Clemenceau şi cea mai frumoasă femeie a timpului, Regina Maria este
revelatoare:
„Lui Clemenceau (martie 1919,n.n.)
îi face plăcere să stea de vorbă cu această femeie dârză (Regina Maria), dotată
cu simţ politic, pe care rar îl întâlneşte la omologii săi...”,consemna
Jean de Cars, citat de Cornel Bîrsan în Doamne
şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnilor Români, Ed. Libres,
Bucureşti-2017, p. 588)
Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la
Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale,
îngrozindu-l şi înspăimântându-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre
Tardieu: „Cum să se poate înţelege un
tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”
În fiinţa Reginei Maria înzestrată de Dumnezeu şi de gena părintească sălăşluia
o conştiinţă deosebit de puternică, o tărie de caracter de cremene, o iubire
nemărginită şi o bărbăţie demnă de
marii Eroi daci ori Cavaleri medievali şi o popularitate care se răsfrângea în
evlavia poporului ce o venera ca pe o Fiică şi o Mamă deopotrivă.
Regina Maria şi-a legat, şi-a împletit, şi-a împlinit Soarta ei regală
cu Destinul poporului pe care îl iubea cu dragoste sfântă de Mamă. Ea era
profund conştientă că se asumă unui moment istoric frumos, aspru, dar şi
crucial în acelaşi timp, străduindu-se din răsputeri să-i dea măreţia regală a
suferinţei şi a iubirii sale frumoase.
Frumoasa noastră Regină Maria conştientiza faptul că încercările
dramatice prin care trece un mare caracter sau un mare popor, mai de vreme sau
mai târziu aduc şi supremele biruinţe.
Pe cerul luminos şi serafic al Patriei sale, unde se lăfăiau Zorii
strălucitori ai geniului acestui mare Neam dac, Regina Maria întrezărea ivirea
norilor negri care anunţau furtuna războiului:
„Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş
duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei
până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o
realitate în rândurile lor, nu un nume!
Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege
rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi
să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai
aspre dacă ar fi nevoie-nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e
vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare
şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.” (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917.
Op. cit., p. 9, Însemnarea din 5/ 18 septembrie 1916)
Dârzenia şi autoritatea Reginei Maria nu sta numai în coasta lui Ferdinand, ci înfiera şi
laşitatea fiului ei Carol, înainte ca acesta să se înroleze şi să devină
dezertor: „Cum poţi sta liniştit când
patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?Nu-nţelegi
nobleţea rolului pe care ai putea să-l joci? [...] Ai putea fi idolul armatei,
credinţa ei, speranţa ei; în loc de toate astea tu nu eşti nimic, nimic altceva
decât un băiat care-şi pierde vremea acasă.” (Paul al României, Carol al II-lea, regele României, Bucureşti,
Ed. Holding Reporter, p. 23)
Din ipostaza de Căprioară regală care ţâşnea printre dealurile şi
pădurile Regatului se transpunea în cea a Eroinei în mijlocul trupelor şi în
cea a Mamei lângă căpătâiul suferinzilor.
Datorita faptului că unităţile străine ale Crucii Roşii nu mai pridideau
cu starea mulţimii bolnavilor, Suverana a înfiinţat societatea sa filantropică Regina Maria, alinând răniţii şi
muribunzii.
Fiinţa ei care emana mireasma frumuseţii sale regale era într-o
permanentă stare de dăruire şi de jertfă: „Războiul
mă sileşte cu adevărat, să dau tot ce e în mine din toate punctele de vedere şi
să mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii străini, pe toţi reprezentanţii
străini ai Crucii Roşii, pe toţi delegaţii Crucii Roşii române şi pe miniştrii
noştri, cei care îngrijesc de buna stare obştească.
Izbutii să pun temelie întocmirii dorite de
mine şi să văd primele puncte statornicite, anume ca fiecare ţară, să numească
un reprezentatnt al ei şi că aceştia laolaltă să-şi împartă munca, după cum li
se va părea mai bine. Eu rămîneam ca ocrotitoare a întregii organizări şi aveam
să fiu gata în orice clipă să primesc pe aceşti reprezentanţi, căci aveau
nevoie de îndrumare sau cînd aduceau vreun raport.”(Maria, Regina
României, Povestea Vieţii Mele. Ed.
Moldova-Iaşi-1991, vol. III, p. 288-289)
Străbătea mulţi kilometri dobândind suferinţă şi împărţind milostenie:
pâine, zahăr, ţigări, bomboane, cărţi de ale ei, iconiţe, cruciuliţe, medalii
pentru soldaţii viteji, sfaturi pentru ofiţeri şi rugăminţi pentru generali.
Mergea peste tot pe unde stăpâneau durerea şi tifosul: prin gări, bordeie,
trenuri-spitale, spitale improvizate, spitalul ei-Regina Maria, tranşee, corturi militare, comandamente, marile
cimitire cu puzderia lor de morminte mereu, mereu proaspete: „Am dat cîte ceva fiecărui bolnav, fiecărui
agent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor de altă naţionalitate, cîte
un mic portret de al meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era plină de
înflăcărare.”( Maria, Regina României, op. cit., p. 167)
Înflăcărata Regină Maria a fost sufletul celor de pe front, cât şi inima
celor rămaşi în grija ei părintească, improvizând zeci de cantine şi organizând
ceremonii în care a decorat cu Crucea „Regina Maria” pe „toate doamnele, doctorii, infirmierele şi
sanitarii care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost o adevărată plăcere
atît pentru ei cît şi pentru mine.”(ibid., p. 249)
Cu ambele mâini Regina Maria îşi împărţea sufletul şi inima sa în
dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoia sa, în timp ce se mai găseau iude care
să arunce în ea cu insulte ori cu pietre: „Mărturisesc
că m-a năpădit o neţărmurită disperare. Mă lupt împotriva năvalei unui puhoi de
dezastre. Nu sunt scutită de nici o durere, nici măcar de simţirea că mulţi, în
ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să arunce cu pietre în mine. Totuşi, cei
ce sunt vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti cea care
trebuie să ne ajuţi!”
Şi pentru că mă cred
toţi plină de stoicism, mă doboară cu dezvăluirea celor mai grozave adevăruri,
cu uneltirile ascunse, a egoismului, a trădării; şi cu toate acestea, trebuie
să găsesc puterea de a le răbda cu inima mea de femeie, căreia i s-au smuls
prea multe. A muri ar fi mai uşor, decît a răbda toate astea. Şi mereu, acelaşi
strigăt: „Ajută-ne, ajută-ne!”
Doamne, dacă vreodată
o femeie a avut nevoie de ajutorul tău, sînt eu aceea! Dar tu eşti aşa de sus,
deasupra noastră în cer, aşa de îngrozitor de departe!... Însă voi încerca, voi
lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu e; voi lupta fără nădejde, căci nu
găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini pînă la amarul sfîrşit. Iar dacă îmi
va fi scris să fiu învinsă, la urma-urmei vreau să cad cu faţa spre duşman.”(Maria,
Regina României, op. cit., p. 89-90)
Regina Maria dăruia tot ce avea, dar şi primea admiraţia aproape a
tuturor românilor.
Torentul ei de iubire, Dorul ei pentru Ţară s-a revărsat ca o
nestăvilită cascadă a dragostei.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Păintelui ceresc nu s-ar fi
înfăptuit Creaţia lumii.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fiului dumnezeiesc nu s-ar fi
născut Cuvântul-Viaţa Creaţiei şi mântuirea Omului creştin ales.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Duhului Sfânt, Creaţia n-ar fi
împodobită în frumos, în sublim, în sfinţenie şi-n nemurire spirituală.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fecioarei MARIA, n-ar fi avut loc Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, Naşterea lui Iisus Hristos şi întronizarea Maicii
Domnului-Vlaherna Carpatina ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Sfintei Treimi, seminţiile,
naţiunile, popoarele şi Biserica lui Hristos nu s-ar fi întocmit, nici pe
pământ nici în cer.
Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Suveranilor aleşi, a Poporului
credincios drept măritor şi a Elitei sale naţionalist creştin-ortodoxe unitatea
spirituală, religioasă şi politică a Vetrei Strămoşeşti, a Patriei-Mame şi a
Statului naţional suveran şi suzeran nu s-ar fi înfăptuit.
În umbra aurei lui Mihai Vitezul-Întregitorul Daciei Mari, la statuia
lui de la Universitate, regele Ferdinand prin loialitatea sa faţă de poporul
său, prin zelul şi jertfa înălţătoare şi pilduitoare a Reginei Maria şi prin
jertfa sângeroază şi spirituală a Naţiei sub care s-a înfăptuit unitatea de
Neam, monarhul a rostit: „Ceea ce strămoşii
au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat,
idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri
şi-au vărsat sângele, azi a devenit fapt împlinit. Azi mama România poate
strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două
fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul,
frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai
ţărilor româneşti, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul român.”
(Cuvântări de Ferdinand I, p. 125)
Ferice de Neamul care are o astfel de inimoasă, de jertfitoare şi de frumoasă
Regină Maria!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu