luni, 26 august 2019

George Anca - CREDINȚA LUI BEN





luni, 26 august 2019
CREDINȚA LUI BEN


George Anca – Ben Todică – Lora Levițchi – Adrian Bucurescu – Dorin Radu – Luca Nicolae – Vasile Voiculescu – Lusiana Drăgușin – Alexia  Enea – Flori Bălănescu – Daniel Vorona – Moș Nelutzu G – Traian Vasilcău – Corina Dașoveanu – Emanuel Patrasciu – Ileana Zara – Adela Ifrim



George Anca


Rostirea lui Onisifor Ghibu
Note pe marginea unor adnotări inedite

         Scrisul de tumultuoasă limpezime al lui Onisifor Ghibu, ca în tăietura directă brâncuşiană, oricum expresia unei gândiri directe concurând natura, scapă clasificărilor stilistice obişnuite. De la Lazăr şi Eminescu, la Pârvan şi Goga, analogiile posibile ţin de tonalitate, patetic gravă şi lucid virulentă, însă cineva ar putea deduce o retorică originală, o revelatoare panoplie a formelor genului didactic, sau, cu un termen pe cât de vechi pe atât de nou – o kaironomie proprie, ale cărei ethos, logos şi pathos se îngemănează într-o rostire unică. Preluăm conceptul de rostire în accepţia lui Constantin Noica nu atât pentru o parafrază de genul „rostirea pedagogică românească”, dar şi amintindu-ne că filosoful se stabilise, înainte de Păltiniş, la Avrig. Or, un editor s-ar vedea în faţa unei vaste păduri de simboluri şi numai antologând scrierile despre Gheorghe Lazăr ale lui Onisifor Ghibu, inclusiv postume, din care reţinem un portret contrastiv, de amurg (1963), ca un autoportret răsturnat: „Graţie caracterului său, pe cât de complex şi de vulcanic, pe atât de dezordonat, el n-a reuşit să realizeze, în întreaga sa carieră, nimic concret, în sensul propriu al cuvântului, sesizabil material. Astfel: la Viena el nu şi-a terminat studiile în regulă; multele lui lucrări originale, compilate sau traduse când din nemţeşte, când din ungureşte, n-au ajuns să vadă lumina tiparului, excepţie făcând doar unele lucrări tipărite sub diferite pseudonime şi făcute probabil şi cu colaborarea altora pentru a putea fi tipărite în tipografia Universităţii ungureşti din Buda; activitatea lui profesorală de la Sibiu a trecut dintr-o criză într-alta, ca şi avânturile sale în domeniul politicii; la Bucureşti, şcoala lui, nimbată după el de o aureolă legendară, n-a reuşit să se „organizeze” ca o instituţie bine închegată, capabilă să înfrunte obstacolele ce era firesc să i se pună în cale; din multele manuale de şcoală, toate de o stringentă necesitate, nici unul n-a ajuns să se tipărească, nici în cursul vieţii lui, nici curând după moartea lui. Dacă ar fi să judecăm deci activitatea lui Lazăr în lumina unor criterii strâns „realiste”, ea ar putea fi considerată că a reprezentat ceva aproape insignifiant.
         Dar valoarea lui Lazăr nu trebuie privită sub un asemenea unghi. El n-a fost un simplu organizator după planuri rigide, dinainte stabilite până în amănunte,  el a fost un Prometeu, care a coborât focul din cer, el a fost un arhanghel care a despicat zările, un prooroc care a aprins în suflete credinţele cele mari, atotbiruitoare, în legătură cu ideile de dreptate, adevăr, drept, lumină, idei care nu e permis să rămână simple abstracţiuni sau privilegii ale anumitor favoriţi ai sorţii, ci trebuie să devină bunuri obşteşti, ale tuturor. El a fost un apostol al acestor credinţe şi idei, care nu s-a mărginit numai la enunţarea şi la propovăduirea lor, ci s-a aruncat cu întreaga sa fiinţă în lupta pentru înfăptuirea lor, jertfind totul pentru ducerea lor la izbândă – în măsura în care o asemenea dăruire îşi putea găsi corespondentul în forţele sale fizice destul de măcinate şi în fiinţa sa morală, biciuită de multele înfrângeri pe care a fost nevoit să le încresteze pe răbojul permanentului său martiriu”.
         Portretul de mai sus face parte dintr-un eseu aproape nuvelistic, nu lipsit de mister şi suspans, început în Avrig (în 1943) printr-un foc aprins în sobă cu cărţi din biblioteca lui Lazăr: 13 sunt salvate de norocosul vizitator. Printre acestea, una intitulată  Praelectionum in Jus ecclesiasticum universum de Ioan Nepomuc Pehemm partea I, Viena, 1791 (760 p.), are următorul autograf pe coperta a doua: „Die 22 Febr. 1821 visus est cometa magnus valde versus Crajovam, cum essemus Bukurestinni, cum esset revolutio Thodoriana, ante adventum principis Calimachi. Lazăr”. Semnătura în alfabet chirilic („în ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, când eram la Bucureşti, când era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi. Lazăr”). Pe o altă carte din biblioteca lui Lazăr - Der Römisch-Orientalisch-Teutschen Kayser merkwürdiges Leben und Thaten... (Viaţa şi faptele remarcabile ale împăraţilor români-orientali-germani..., Lipsca, 1716, 1415 p.) –  la pagina 65 se află următoarea inscripţie autografă a lui Lazăr, în limba germană: „Der 22-ten Februar 1821 etv Bukarest gegen Crajova ist ein Komet gesehen worden” (la 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucureşti spre Craiova). Un astrofizician amator ar observa că e vorba despre cometa Halley. Ghibu investighează, însă, într-un strălucit scenariu sensurile conspirative ale celor două inscripţii, întoarcerea de către Lazăr – Ghibu a înţelesului de nenorocire al cometei într-unul de izbândă şi fericire; sensul ascuns al manuscriselor de aritmetică şi de trigonometrie (redactarea amândurora „încheiată” în aceeaşi zi, la patru zile după inscripţiile în latină şi germană, de fapt, încă un alibi asupra ocupaţiilor sale reale): descrierea steagului lui Tudor, o capodoperă de heraldică, unde sfinţii Teodor Tiron şi Gheorghe se dovedesc Vladimirescu şi Lazăr.
         Concluzia parţială, obiectivând rece cvasificţiunea critic-heraldică: „Documentele” care ne vorbesc despre această strânsă colaborare sunt până în momentul acesta încă puţine: informaţiile cu caracter general ale lui Heliade, Poenaru şi ale altor apropiaţi sau contemporani ai lui Lazăr, care prin însăşi natura lucrurilor nu puteau cunoaşte mai îndeaproape activitatea secretă a acestuia – apoi însemnările de pe cele două cărţi, cele de pe manuscrisele manualelor de matematică şi simbolurile de pe steagul lui Tudor, se însumează concluziei generale a savantului istoric: „Sunt pe deplin încredinţat că cercetările istorice viitoare vor aduce şi mai multe lumini cu privire la acest capitol atât de important, care până acum a inspirat atât de puţin şi în mod atât de unilateral pe istoricii noştri. Ele vor aduce, nu ne îndoim de acest lucru, o serioasă corectură în istoria noastră modernă, aşezându-l pe Gheorghe Lazăr pe un alt piedestal decât acela al unui dascăl entuziast, şi anume pe piedestalul unui erou naţional de cea mai pură speţă, luptător pentru dreptate şi libertate, dublat în acelaşi timp de aureola unui neobosit luptător pentru umanitate şi pentru „pacea eternă” între oameni.
         Biblioteca lui Lazăr a ars, în parte, salvată fiind de Ghibu, care avea să-şi sprijine viziunea, în continuitatea gândirii lui Lazăr, pe o altă bibliotecă, extensibilă asemeni flăcărilor. Propria-i bibliotecă, deci, i-a fost confiscată în timpul primului război mondial de statul maghiar (Curtea marţială maghiară îl condamnase la moarte); în 1919, în trenul de Bucureşti-Sibiu, i s-a furat o ladă cuprinzând cărţi achiziţionate în timpul „neutralităţii” României din anii 1914-1916; o ladă mare cu cărţi şi manuscrise i s-a pierdut în 1940, în urma „Arbitrajului de la Viena”, în drum spre Sibiu, ca refugiat; alte trei lăzi de cărţi şi documente i-au fost confiscate în 1949.
         Şi totuşi, cu învederare la senectute, gândul întru Lazăr îi rodeşte în universul bibliotecii, precum Archaeus al lui Eminescu. De altfel, una dintre ultimele opere postume însemnate, apărută la Sibiu în 1944, Dictatură şi anarhie – fragmentar republicată în Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri pedagogic”, E.D.P.,1977  –  se află sub semnul lui Eminescu (Mottoul): „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră... Când suntem aspri, nu vorbele, ci adevărul ce vroim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismele. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cel figurat”.
         „Cu aceste cuvinte ale lui M. Eminescu dau drumul în largul lumii româneşti paginilor ce urmează” (VI).
Un alt gând al lui Eminescu – „Cărţile de citire ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională, ca şi textul Bibliei” – îl citase, nedecorativ, de două ori, în articolele  Scrisori din Ardeal  („Viaţa românească”, 1910) şi Spre o literatură didactică bună („Tribuna”, 1911), incluse în antologia Nu din partea aceea. Studii şi articole 1904-1914, Editura Eminescu, 1985, 424 p. Să nu uităm, apoi, că, în iunie 1902, elevul Ghibu îşi susţinuse lucrarea de bacalaureat la limba română cu titlul Trecutul şi prezentul în poezia lui M. Eminescu, asupra căreia Virgil Oniţiu  –  cel din viitoarele Portrete pedagogice  ale viitorului Ghibu – referise: „Candidatul este stăpân pe materie. Cunoaşte bine toată poezia lui Eminescu şi o judecă cuminte şi adânc. Stilul clar, uşor şi sigur. Foarte bine”.
În Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1914, şi în marea-i sumă Prolegomena la o educaţie românească, Cluj, 1940, drept o altă dublă cheie, Ghibu reţinuse acelaşi motto, din Carlyle: „Omul să nu se plângă în contra vremii în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem bune”.
Bibliografiindu-şi cele peste 1000 de cărţi cuprinzând dedicaţii autografe de la autorii lor, adresate lui, între anii 1903-1966, Onisifor Ghibu nota, ca în treacăt: „Adeseori, dedicaţiile prezintă un interes ce trece dincolo de barierele unor simple gesturi convenţionale sau de politeţă. Ele sunt veritabile documente de importanţă culturală, socială, uneori chiar politică, care îşi păstrează şi pentru mai târziu valoarea lor, chiar şi dacă ea ar fi mai mult de natură muzeală sau de arhivă”. Este, mai degrabă, o introducere în autografologie cu chei ce rămân de găsit, după propria-i metodă. La 105 ani de la naşterea lui este viu încă marele ecou al dialogului dintre el, contemporani şi poporul său, câteva aproximări-semnal de encomion fulgurant de prietenie, colegialitate, devotament, admiraţie, veneraţie, stimă (a lui Blaga), omagiu, dragoste (a lui Goga), recunoştinţă, simpatie, amintire, donum auctoris, sentimente mărgineneşti, atâtea sentinţe evocatoare pe o bibliografie dublu personalizată:
- Multă stimă şi afecţiune sinceră (Gr. Antipa)
- Răscolitorul bunurilor culturale etnice şi fondator al unei pedagogii româneşti (Petru Gherman)
- Marele campion al reintrării românilor în drepturile lor (C. Kiriţescu)
- Veteranul luptător pe câmpul istoriografiei naţional-bisericeşti (Gh. Liţiu) 
- Eminentului pedagog, românului integru şi luptătorului înţelept al idealului naţional (Constantin Lucaciu)
- Cu ocazia zilei de 31 mai 1943, românului adevărat activ, neobosit şi cu deosebire învăţat (Nicolae Lupu)
- Luptătorul neobosit pentru cultură, naţionalism şi religie românească (I. Manolescu).
- Valorosului educator al generaţiei tinere (Grigore Marcu),
- Opera sa de om de cultură, de român, de ortodoxie (Mihail Manoilescu)
- Harnicului publicist naţional şi creştin (I. Merlos)
- Cel dintâi cercetător al literaturii didactice la români (Constantin Moscu)
- Inimosului luptător pentru cauzele româneşti (Marţian Negrea)
- Vechiului luptător ardelean, cărturarului şi animatorului  (Vasile Netea)
- Prof. al Univ. Cluj, vajnic apărător al intereselor naţionale româneşti (Necodem Băcăoanul)
- Admiraţie pentru puternica sa personalitate  (C.Narly)
- Descălecatului său pedagogic în zilele marelui război (I.Nisipeanu)
- Harnicului îndrumător cultural al fraţilor de peste munţi (Ioan Nistor)
- Marele luptător antirevizionist (Stela Noaghea)
- Propovăduitorul aprig al unităţii neamului nostru (Emil Panaitescu)
- Iubitor de versuri sfinte din satul nostru (D.St. Pătruţ)
- Deschizător de drumuri în cultura românească şi cel mai bun tălmaci al comorilor spirituale ale neamului nostru (Atanasie Popa)
- Om de inimă şi mare curaj (Grigore Popa)
- Pentru lupta românească şi eroică (Grigore Popa)
- Negoiul pedagogiei româneşti (Grigore Popa)
- Îndrumătorul meu în problemele culturale ale Transilvaniei (Gh. Popovici)
- Român neaoş, mare patriot, care pe unde a trecut a lăsat urme de neşters (M. Racoviţă)
-Pentru opera pedagogică şi naţională a D-sale (Simion Radu)
- Apostol al şcolii şi al neamului românesc (Simion Radu)
-Frumoasa activitate culturală de bun român (Mariana Rarincescu)
- Cercetătorul atât de adânc şi de entuziast al întregului nostru trecut (Petre Sergescu)
- Admiraţie pentru opera D-sale de pedagog şi de neîntrecut animator al educaţiei naţionale (Ilie Sulea-Firu)
- Prof. Univ. organizatorul şi îndrumătorul învăţământului ardelean în epoca de după Unire (Gheorghe Tulbure).

Biblioteca Pedagogică Naţională deţine în fondurile sale o parte a bibliotecii lui Onisifor Ghibu (1481 titluri). Cercetătorul ce se va dedica mai bunei cunoaşteri a acestui tezaur pătrunzând, încet-încet, în intimitatea vulcanică, niciodată stinsă a cărturarului, se va rătăci, nu o dată, dinaintea tumulturilor clare, fascinat de undele secrete, ca şi kierkegaardiene, conţinute în chiar vadurile definitorii ale gândirii şi luptei lui Ghibu. În cele ce urmează, semnalăm câteva adnotări inedite ale pedagogului pe unele din cărţile sale, de obicei scrise în cerneală pe o foaie separată şi ataşată paginii de titlu sau primei coperţi. La prima vedere, acestea apar – şi sunt – ca explicitări ale volumelor respective, uneori anecdotice, nu străine nici de „însemnările de demult” – mereu actualizate – din tradiţia pusă-n lumină, de la Ioan Bianu şi Vasile Pârvan, la Gabriel Strempel şi Ilie Confus. Privite mai îndeaproape, în contextul bibliotecii şi al scrierilor lui Ghibu, astfel de frontispicii îşi dezvăluie semnificaţii de cifru ce se poate dezlega prin cheile adnotatorului însuşi.
Cu o caligrafie dreaptă, cumva coşbuciană, însemnările pe cărţi ale lui Ghibu parcă răsună în auzul cititorului ca din propria conştiinţă trezită la sine. Când nu şi le datează, avem a ne întreba dacă n-a făcut-o dinadins, în semn de refuz al timpului respectiv, de topire a sentimentelor sale în data şi soarta cărţii adnotate, chiar dacă acesteia îi era autor. Îmblânzitoarea familiaritate cu biblioteca transfigurată obiectual şi criptic îndulceşte tragismul trăirii celui ce supusese la rechizitorii ciceroniene vremea propriilor, inconfundabilelor  înfăptuiri.
Ne mărginim, pentru moment, la câteva din adnotările-cheie ale lui Ghibu risipite în labirintul cărţilor păstrate sau pierdute.
O temă surprinzătoare este aceea a „pasagiilor” – lipsă ori adăugate. O exemplificăm prin două volume cu ajutorul adnotărilor sale, esenţiale pentru înţelegerea conţinutului, substratului şi destinului lor aproape „conspirativ”, în fapt de o eroică probitate şi militantism naţional.
Volumul Psihologie pedagogică pentru şcoalele normale (preparandii). Traducere. Ediţia a II-a prelucrată şi întregită (adăugat în cerneală de Ghibu: de Dr. Onisifor Ghibu şi Dr. Pavel Roşca”; încă o semnătură a sa, mai sus şi, deasupra, ştampila exlibris-ului) are ataşată următoarea însemnare manuscrisă:
„Psihologia pedagogică a lui Em Martig a fost tradusă în româneşte, din iniţiativa Casei Şcoalelor din Bucureşti, de George Coşbuc, şi a apărut, la 1909, în Biblioteca Pedagogică a Casei Şcoalelor.
La 1911 fiind eu însărcinat de arhidiecezan  să supli-nesc catedra de ştiinţele pedagogice de la seminarul Andreian din Sibiu,  pe urma morţii profesorului Dr.Petru Span, am introdus ca manual de psihologie cartea lui Martig.
Pentru a eluda vigilenţa Ministerului de instrucţie ungar, care n-ar fi tolerat întrebuinţarea în şcolile noastre a manualelor tipărite în România, cu asentimentul administratorului Casei Şcoalelor, Mihail Popescu, am schimbat foaia anteth şi coperta ediţiei de la Bucureşti, înlocuindu-le cu altele, pe care le-am tipărit la Sibiu căutând că manualul e tipărit în „Tipografia Arhidiecezană” din Nagyszeben.
Neputând continua prea multă vreme această experienţă, care ne-ar fi putut deveni fatală, dat fiind că în ediţia aceasta se găseau mai multe exemple din istoria românilor, am hotărât să scot o ediţie nouă a cărţii înlocuind exemplele care ar fi putut să ne expună faţă de Ministerul din Budapesta cu altele mai inofensive din punct de vedere politic.
Această nouă ediţie, dată ca „a doua”, a fost prelucrată şi îngrijită de mine şi de succesorul meu la catedră, Dr. Pavel Roşca, care a întregit-o şi cu paginile 263-290. În forma aceasta nouă, în care i-am corectat o mulţime de greşeli de ale ediţiei de la Bucureşti, cartea s-a întrebuinţat în toate seminariile din Transilvania, până la 1918.



Onisifor Ghibu”

Iată câteva din adnotările şi sublinierile făcute de Ghibu în interiorul cărţii:

         p.48: „Insula S-ta Elena ne reaminteşte pe Napoleon, muntele Măslinilor pe Hristos, Sarmiseghetuza pe Decebal” (marginal, în creion: „Pus de noi”; adaosul, subliniat în creion); „Apostolul Pavel ne reaminteşte pe apostolul Petru şi pe ceilalţi apostoli, fiindcă au trăit într-acelaşi timp: Traian ne aduce aminte de Decebal” (marginal, în creion: „Lăsat de noi”).
p.51 „un Sas” (marginal, Bulgar)
Numai sublinieri (cu acelaşi înţeles, de adaos)
p.52 Arad: Zala
p.53 „Scrisoarea de la Muselim-Selo” a lui Coşbuc.
p.91 Şcoala normală din Arad
p.93: „Tot aşa, nu putem împărţi pe Români d.e. în ortodocşi, greco-catolici, agricultori, meseriaşi etc.”
p.121: „Pe copii trebuie să-i îndrumăm mai întâiu a formula concluziuni în mod inductiv, de la fapte şi lucruri singuratice (marginal, în creion „particulare”) întinzând raţionamentul la generalităţi, şi numai după aceea, prin deducţie, să-i deprindem a aplica adevărurile generale la cazuri singuratice”.
p.173. subliniat (adaos):
         „Admirăm moartea celor doi Grachi pentru drepturile şi bunăstarea poporului, admirăm pe Socrate că, putând fugi din închisoare, a preferat să moară spre a fi consecvent cu învăţăturile sale, aprobăm pe Constantin Brâncoveanu că mai bine moare batjocorit decât să-şi schimbe legea strămoşilor”.
p.182: 3. „Participarea copiilor la practicile religioase” (8 rânduri) – marginal, în creion „Redactat de mine (213)”.
p.183: poezia „Grozea” a lui Alecsandri
p.238: Principii sau norme sunt d.e. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” a lui Socrate, „Statul sunt eu” a lui Ludovic al XIV, „Dreptatea este temelia împăraţilor” a Habsburgilor, „Nihil sine Deo” a Hohenzollernilor etc.” (subliniat cu creion roşu).
         O ilustrare a „absenţelor”. Ataşată publicaţiei „Doisprezece ani de pedagogie românească 1919-1930”, Bucureşti, f.a. („Dintr-o conferinţă ţinută la Sibiu, în ziua de 1 Februarie 1931”), citim următoarea însemnare:
         „Lucrarea aceasta s’a tipărit în revista generală a învăţământului cu mari tăieturi de către Censura liberală. Redactorul revistei a reuşit totuşi să facă vreo câteva extrase peste precauţiile Censurei.
Acesta este unul din cele 2 exemplare pe care le posed eu. Celălalt exemplar subliniază pasagiile tăiate de Censură. Ele sunt extrem de elocvente pentru politica şcolară a guvernelor burghese.
O. Ghibu”
         „Pasagiile tăiate” – absente din „Revista generală a învăţământului” martie-aprilie 1938  –  sunt următoarele:
p.9 „Această legislaţie a făcut din „susţinătorii de şcoală” din vremurile antebelice, „îndrumători de şcoală”, cari se îndreptează în mod conştient împotriva Statului”.
p.10 „Concluzia generală, care se desface din cele spuse până aici, este limpede: pedagogia oficială a României întregite este o pedagogie a renunţării la prestigiul şi la interesele Statului.
         De sigur, că o astfel de pedagogie nu poate creşte nici apostoli, nici eroi, nici patrioţi, nici cetăţeni; în schimb, ea poate contribui la înmulţirea din zi în zi a duşmanilor Neamului şi ai Patriei”.
p.11 „De sigur că nu, mai ales dat fiind şi faptul că, din cauza lipsei de înţelegere a oficialităţii pentru marele rol, pe care ar trebui să-l aibă şcoala în vieaţa de Stat, corpul didactic de toate gradele a fost osândit să-şi irosească partea cea mai mare a timpului şi a energiei, într’o enervantă luptă de organizare profesională proprie şi de apărare împotriva vitregiei oficialităţii, în loc ca împreună cu aceasta să fi luptat, umăr la umăr, pentru aşezarea temeinică a Statului”.
p.14 „Salvând prin aceasta Statul nostru profund primejduit de mulţimea duşmanilor lui externi şi interni”.
         Nu numai cititorul obişnuit al cărţilor din anii patruzeci ale lui Ghibu, dar istoricul însuşi, mai ales el, îşi va face o idee mai clară asupra nuanţelor atitudinii scriitorului faţă de puterea politică a vremii, la parcurgerea celor trei autografe de pe volumul său  Prolegomena la o educaţie românească, vol.I, Cluj, 1940:
„Domnului General Ion Antonescu, conducătorul Statului român, care simte, în aceste vremuri apocaliptice, că problema de căpetenie a României se reduce la o nouă educaţie, românească în toate încheieturile ei.
16.IX.1940, O. Ghibu”
„Acest exemplar fusese destinat pentru conducătorul statului, căruia vroiam să i-l înmânez personal. Dar tot timpul cât am stat la Bucureşti, între 6-18 septemvrie, mi-a fost imposibil să obţin o audienţă. Celelalte două exemplare le-am dat Ministerului Educaţiei naţionale, şi anume d-lui Alexandru Marcu, pe atunci secretar general.
Sibiu, 9 VII 1944 O. Ghibu”
„Se anexează exemplarul unic din Prolegomena, destinat Generalului – Conducător. Document f. important şi – impotent. Am vrut să-l ajut pe acest om, dar el era, din nenorocire, prea plin de sine, încât să-şi mai ataşeze şi oameni incomozi ca mine”.
         Dintre însemnările pe abecedare, cea de pe „Abecedarul pentru clasa I primară”, Iaşi 1917, pe care o transcriem, cuprinde, de asemenea, precizări de istorie pedagogică, dar şi politică:
         „Am făcut şi eu odată  –  la 1917 – un abecedar oarecare, pe care l-a semnat, ca autor, Arhimandritul Gurie, la Chişinău.
         Ce e drept, originalul fusese făcut de acesta, dar ce-a rămas din el, după ce l-am „revăzut” eu?
         Doar un schelet, pe care eu l-am îmbrăcat în viaţă, în duh, „moldovenesc”, românesc şi omenesc.
         Arhimandritul elaborase cărticica în duhul „Rusiei   –  patria noastră”. Eu, spre uimirea lui, am tras dungă cu cerneală roşie peste poesia intitulată: „Rusia, patria noastră” şi am potrivit lucrarea pe calapodul neamului românesc din acele vremuri de mari suferinţi şi de mari avânturi.
Ce-a scris despre acest abecedar profesorul universitar I. Simionescu, în Calindarul
Regina Maria, Iaşi, 1918.
Ministrul instrucţiei dela Iaşi, I.G. Duca, mi-a cerut să tipăresc şi pentru Moldova o sută de mii de exemplare. N-am putut.”
Nesemnat
O „Colecţiune de legi, regulamente...”, Bucureşti, 1916, pierdută şi regăsită, are următoarea „poveste”:
         „Habent sua fata libelli  –  zice o veche vorbă latinească.
         Şi cartea aceasta şi-a avut soarta sa de care abia astăzi îmi dau seama.
         Ea mi-a fost dată, în ziua de 11/12 decemvrie 1918, la Ministerul de Instrucţie din Bucureşti, de către secretarul general al acestuia Iuliu Valaori, în chiar momentul când, deţinător al demnităţii de secretar general al Ministerului instrucţiunii Publice din Transilvania – unită, la 1 decemvrie 1918, cu Regatul român – mă întorceam după o pribegie de aproape 4,5 ani, la Sibiu românesc, apt a-mi începe activitatea în cadrul „României Mari”.
         Nu ştiu cum, cartea a ajuns, la un moment dat, în mâinile profesorului Ilie Beleuţă, care, după 34 de ani, mi-a înapoiat-o astăzi, 12 decemvrie 1953.
Onisifor Ghibu”.
         Omagiul nepereche pe care Ghibu îl aduce cărţii ca întruchipare a jertfirii întru durerile ţării se citeşte şi pe nişte nemaianonime „Jocuri de băieţi”, publicate de O. Ghibu în 1914 şi adnotate, fără dată:
         „Jocurile acestea au fost adunate de învăţătorul Ionescu Miclăuş din Sălişte, în anul 1913.
         Autorul a murit pe câmpul de luptă în primul război mondial”.



Ben Todică

DESPRE CREDINŢĂ – părerea unui om simplu

Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.
Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca un credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.
Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru. Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.
Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au aleşi, preferă să fie sănătoşi în felul acesta - de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.

Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese,  trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine. 
De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali  spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.
Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?
Viaţa ne este luată din mână fiind preocupaţi cu lupta pentru supraveţuire şi hrănirea noului mit, banul, materialismul şi cultul personalităţii, populismul. Eu nu vreau să creez un cult, ci doar sunt interesat ca o îndatorire faţă de identitatea mea şi a celui ce sunt, să aflu calea binelui. Tot ce ne este dat este în beneficiul nostru şi avem datoria să-l împărtăşim. Toate invenţiile şi descoperirile ştiinţifice şi tehnologice ne sunt date spre beneficiul general, nu doar corporatist sau individual, pentru că s-a ajuns la ele prin contribuţia tuturor şi chiar a sacrificiului speciei noastre; ca atare trebuie să fie în folosul tuturor.  Aceşti indivizi care se îmbogăţesc pe spinarea unei naţiuni profită de securitatea şi siguranţa asigurate şi nu dau nimic înapoi, de aceea ar trebui făcuţi de ruşine în faţa semenilor lor. Aspiraţia universală trebuie să aibă prioritate înaintea lăcomiei individuale sau corporatiste lipsită de responsabilitate şi echilibru raţional şi moral. Putem ajunge acum în centrul universului dacă o dorim ori nu, să ne exterminăm la nesfârşit prin apocalipse în cercuri ciclice.
Conducerea societăţii nu trebuie lăsată în mâna unor grupuleţe financiare sau politice. Trebuie să realizăm asta înainte de a fi duşi în râpă. Trebuie să participăm şi să sacrificăm timpul pentru reuşita scopului vieţii, aceasta e credinţa pe care trebuie să o recunoaştem dacă vrem să nu repetăm istoria dispariţiilor regulate ale civilizaţiilor de pe pământ. Să luptăm pentru şi să apărăm accesul la adevăr. Minciuna ne conduce şi e la putere azi! „Îl minţi pe urât că e frumos şi el te iubeşte!” Când ne maturizăm? Nu ştiu.
Ştiu că sunt multe uşile Domnului şi câte suflete sunt pe pământ, tot atâtea credinţe şi toate legale şi independente. Consumăm o viaţă încercând să ne întregim, să ne căutăm împlinirea şi întregirea întregului, toate demersurile realizate nu prin forţare şi asuprire, ci prin libera îndreptare şi atractie către locul potrivit. Credinţa nu trebuie lăsată doar pe mâna întâmplării sau a celor la putere. Credinţa e prea importantă pentru existenţa conştiinţei omului ca să fie lăsată la cheremul altora ori să fie divizată şi neglijată. Noi suntem inundaţi de materialism şi s-a creat mitul fericirii prin posesia lui, însă forţa adevărată stă în conştiinţa şi sufletul omului, căci el e etern, materialul însă nu. Planetele se nasc şi dispar, însă conştiinţa nu. Când gândeşti te reabilitezi, când crezi exişti, când îţi foloseşti harul şi  talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii  de casă.
Te întregeşti.
Fiecare interpretează călătoria spre adevăr în felul lui şi toate căile sunt adevărate, însă  “întortocheate şi spiralate”. Nu trebuie să dictăm nimănui direcţia,  ci să fim credincioşi în ceea ce suntem şi drumul ales. Viaţa e poezie atunci când conştientizezi că tot ceea este în jurul tău şi în univers face parte din tine. La unii mai mult,  la alţii mai puţin, de aceea e recomandat să nu-i acuzăm sau să ne îndepărtăm de alţii pentru că există o explicaţie şi pentru diferenţa dintre noi. Toţi suntem unici în felul nostru. Vecinul tău e gelos şi îl acuzi. Nu o face, pentru că şi tu ai o sămânţă de gelozie în tine care poate exploada. În loc să te baţi cu lumea să o convingi să fie ca tine, mai bine adaptează-te şi înţelege-te pe tine. “Scoate-ţi bârna din ochiul tău!” Toţi suntem un tot unitar, suntem din unul Dumnezeu, Creatorul.  Toată viaţa ne căutăm să ne completăm. Este loc pentru noi toţi în întregul şi măreţia credinţei.
Soţia mea e budist, eu sunt român ortodox. Merg cu ea la templu şi mă rog, ea merge cu mine la Biserică şi se roagă, iar în casă e armonie. Merg la Sinagogă pentru a lua interviuri şi acolo mă rog, merg la baptişti, la penticostali, catolici, sâmbetişti etc. şi mă rog. Am rămas o dată blocat cu maşina în nisipul deşertului Simson din Australia. Acolo am căzut în genunchi şi m-am rugat Domnului. Toate drumurile se deschid cu cheia lui Dumnezeu, rezolvările şi vindecările duc şi vin de la Creator şi trăiesc în bună înţelegere cu fiecare.
Este mare diferenţă între religia organizată corporatist şi credinţa individuală. A nu fi confundată corporaţia cu Biserica mamă. Dumnezeu îi dă după puterea ta. Poţi începe viaţa prin a fi ateu, apoi devii ortodox, pe urmă penticostal, baptist, catolic, budist, musulman etc. Cine sunt eu să te judec? Este călătoria ta spre acasă, spre împlinire.
Religiile corporatiste nu au rezolvat dorinţa credinciosului adevărat. L-au îndepărtat de suflet şi direcţionat spre plăcerile materiale, pământene. Credinţa fiecărui cetăţean e diferită faţă de celălalt, de aproapele lui, toţi avem dorinţele şi lipsurile noastre unice de împlinit şi nu ar trebui amestecată cu politica.




Lora Levitchi
  
ÎNGERII DIN ORGĂ

Această poveste face parte din cartea " Geneza Chihlimbarului" ce o pregătesc de tipar in formă bilingvă română şi engleză.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un colţ de rai, aruncat de D-zeu printre nişte coline îmburdate printre păduri ale Moldovei. Un loc în care liniştea îmbracă pământul, oamenii, animalele şi le duce într-o dimensiune arhaică, unde îngeri de copii umblă desculţi pe hudiţi făr să se teamă de a fi huidiţi de săteni. La rândul lor ţăranii şi tărăncile moldovence cu mâini crăpate de muncă robotesc de la răsaritul zorilor pân la lăsarea întunericului pentru că recolta era în pârg, se cerea grijită.
Am fost şi eu un înger răzgâiat de copil ce alerga la bunici desculţă prin ogradă. Şi cine mă putea opri când inima îmi dădea ghies aşa de tare să trăiesc clipa ca şi când mâine nu ar mai fi existat şi să mă joc fiecare minută care aş fi prins-o la dispoziţie.
- Haidi, Dană, hăi, haidi, că n-or intrat zâlele în sac, parcă azi ţi s-or terminat zâlele di jiocă. Haidi şă m-ajiută.
Dar copchii tăt' copchii. Năzdravani şă zurlubeţi tot cu poftă să se joace. Parcă şi viaţa era mai dulce cănd n-o luai in serios şi n-o bagai prea mult în seamă.
- Viu, bunică, viu, daaaa, după aşeia mă laşi să mă jioc?
- Tu-ţi prânzu mătii, copchilă hăi, da, nu ti mai saturi di jiucat?! Punii mâna şî ia coşarca aiasta. Ti urşi în podu din Casa Nouă. Hai să ţâu di scară că io-s bătrână şî nu mă mai bizui, nu mă mai ţân oasâlii. Tu eşti mai sprintină, ti strecori mai răpidii. Ia şî lumânarea şî chibrita aiasta. Avem di vopsît fusălaiele di lână. Am tors eu şe-am tors, amu' trebi a pregăti şirilii di ţăsut şî împletit. Le-am hutuchit sus, în gura podului astă primăvară, dacă bunic-tu nu le-o fi mutat, tăt' acolo li găsăşti.
- O să facem culori, bunica? Boim lâna? Fac eu ochii mari de emoţie şi exaltare. Eu iubeam tot ce era legat de culori. Era un întreg ritual în care bunica facea după reţete numai de ia ştiute din ierburi, plante, flori, ceapa şi chiar gândaci rosii si de Colorado.
- Da, dragu bunichii tre' să faşem colori şî să vocsâm lâna ca să facă bunica covoari. Am primit un model nou cu trandahiri di la Polixănia adus di la Şernăuţi.
Cu gândul să termin cât mai repede ca să mă-ntorc la joacă, înşfoc coşarca di nuiele deşălată şi îmi fac vânt cu picioarele încălţate cu flinchi pe treptele noduroase de lemn ale scării, mai fac nişte jonglerii de bucurie că sunt la înălţime, de pe scară mai mai să-i stea inima bunicii ce ţinea protector picioarele scării cu mâinile, caut să ridic cu capul mai întâi oblonul de la pod, apoi îmi pun şi mâna liberă în mişcare. Cu zgomot de uruit şi puţin praf ce îmi cade exact în ochi, oblonul se mişcă la o parte deschizând o bortă întunecată în partea din colţ a antretului Casei Noi.
Mă încord şi îmi fac vânt în pod cu tot cu coşarcă. Calc pe ceva, iau în durat altceva şi mă rostogolesc pe o claie de chelicici de miel ce probabil bunicul le pusese capcană pentru cei ce ar fi vrut să cotropească podul, gândesc mormăind câteva înjurături în barbă ce le auzisem tot de la bunicul. A trebuit ceva ca ochii de la lumină să se acomodeze cu semi-întunericul din pod.
Uau... exclam eu, când din capul podului, jos fiind pe chelicici mi se deschide în faţa ochilor o împărăţie ce nu o mai vazuzem până atunci. Rămân înmărmurită cu gura căscată la o aşa minunăţie în culori difuze cărămizii, reflectate de ceva fâşii de lumină ce intrau de pe sub streşinile casei. Casa avea acoperiş ţuguiat, iar căpriorii casei erau din bârne groase de lemn, ce în toată neperfecţiunea lor - totul fiind făcut manual de bunicul când construise casa. De ei atârnau pe centrul un întreg arsenal de şunci, coaste, muşchi de porc puse la afumat şi apoi la păstrat la uscăciune de bunica . Nişte bunătăţuri în care aş fi dat iama cu plăcere servindu-mă cu dinţii direct de la sursă.
Apoi am întrezărit un patefon cu pâlnie, războiul bunicii de ţesut, instrumente de sculărie ale lui bunicul, cutii cu ceapă, planşete de scrijăle de coji de mere şi prune ce le făcusem cu bunica, bocanci militari, laviţe, leicere, coşărci, multe coşărci habar n-am cu ce pline, cufăre, tărgâţe, dulap, ferestre de lemn, hârgaie mari, cazane, talgere, lighene şi multe altele. Îmi ţâţâia inima de emoţie că acuşi acuşi o să sară vreun spiriduş din cel ce îl văzusem în cărţile mele de poveşti ori vreun duh al pădurii ori cine ştie ce creatură mitică de prin cotloanele colbuite. Era o căldură molâie în pod ce te îmbia la lenevit, la somn şi visare. Parcă intrasem în altă lume.
- Hai, ce ai inţăpenit în capu' podului, vezi fuioarele, vezi aţele, vezi lâna? Mă trezeşte din visare bunica.
Cu părere de rău revin cu picioarele pe pământ. Caut să scăpăr chibrita, una, două chibrite nici că au vrut să se aprindă, reuşesc la a treilea şi pân să realizez încotr-o să mă uit îmi şi ajunge flama la degete şi urlu de usturime. Scuip pe el să îl sting, să nu dau foc din greşelă la pod.
- Da undi să mă uit, bunică, zic eu confuzată de mulţimea şi diversitatea acareturilor. Că aişi îi Babilon. Văd di tăti şă ninica!
- Măi, copchilă, hăi, aşa la stânga ori mai hacana, la dreapta în gura podului, dacă nu mai în spati. Poati le-o mutat bunic-tu.
- Clare direcţii mi-a mai dat şî mata, bunică! Bunică, matale vorghesti româneşti...ori la stânga ori la dreapta, mă înfurii eu că ridicându-mă şi ştergându-mă de praf după ce aproape îmi rupsesem gâtul i-au în durăt din nou o ladă de lemn numai dea naibii pusă în cale, apoi mă izbesc cu capul de o bucată de slană ce atârna lenavoasă cu toată grăsimea ei cu tot. Futu-i gura măsii, la altceva nu mă puteai pune, bunică, decât să-ţi caut matale aţele şî lănele în iarmarocul ista?
- Hai, fat', hai, apridi lumânarea şă uită-ti cu grijă pân li găsăşti.
Ce lumânare, că mai degrabă mă încurca decât mă ajuta. Mi se dăduseră ochii cu întunericul şi bâzbâiam cu mâinile prinprejur tremurând că o să fiu înşfăcată de degete de vreun şoarec.
- Auuuuu.. bunicăăă... bunicăăă... ptiu ptiu îmi scuip eu în sân...sărind de doi metrii.
- Şei fat' hăi, şei, strigă bunica zguduind în disperare din antret braţele scării hurducăind gura podului.
- Ptiu, drăcie, bunică, mâţa lu Costachi, ce naiba caută aici?
- O hi venit la afumătura, fat' hăi, haide, şe ti sparii di-o maţă. Haidi, că am treabă di nu-mi văd capu'.
Mă pun în mişcare din nou băjbâind în stânga şi dreapta străduindu-mă să văd caierele de aţă şi lână. Dar ele nu vor să apară şi pace.
- Le-ai fi pus prin vreun cufăr bunică?? Şi încep frenetic a deschide cufere vechi şi prăfuite cu tot praful Bălăii, parcă. Care aveau haine, care aveau leghicere, care aveau câlţi, care aveau cărţi, hârtii, care aveau cizme lungi de armată şi mantale de postav. Mai mă poticnesc de nişte scaune puse unul în capul celuilalt şi iau în bot de flinchi cu durere inevitabilă, un fier de călcat din ăla de fier ce trebuia umplut cu jăratec ca să calce.
- Fir' ar al naibii cu caierele matale, bunică, şi mai deschid şi-apoi trântesc cu zgomot capacul unui cufăr iar apoi mă îndrept spre fundul podului. I-au în durat, tuburi, tubuleţe de aramă lipite între ele şi aproape mă infing într-un cap de pian cu 3 rânduri de clape. Bunică ce e asta?
- Care asta, fat hăi? Haide, în pranzu lu mata ş-a lu' tac-tu, că mă faşi sî pierd tătă zâua. M-aş sui eu da am genucheli istia hârbuiţi. Las că vezi tu când ajiungi jos.
După ce îmi cere un favor îmi promite şi o bătaie, gândesc eu.
- Bunică, e un pian aici bunică.
- Şe pian, fat' hăi, e orga lu' bunic-tu, di ani di zâli stă acolo, ocupă spaţiu digeaba. I-o dat-o un popă di la Traian s-o refacă, da, popa o murit între timp ş-am rămas cu ditamai hardughia în pod. Haide, scoboară -te jios că merg să îl chem pe bunic-tu, o aud pe bunica că tună şi fulgeră înfuriată de jos.
Ai aud paşii şi vocea prin ogradă strigând după bunicul ce trebăluia la lemnar ca de o obicei.
Eu rămân mesmerizată în a privi nemaivăzutul aşa la cei şapte ani ai mei. O orgă?? Ce e aia o orgă? Mă aşez pe coşarca întoarsă cu curu în sus, aceia ce trebuia să o umplu cu aţe şi îmi aşez degetele tremurând de emoţie pe clape şi apăs la întâmplare pe ele.
Un strigăt neomenesc a ţâşnit din ele de m-au cutremurat din cap până în picioare. Mai apăs o dată. Alt ţipăt sfâşâietor a ieşit.
- Doamne, gândesc eu, Doamne dar aici sunt mai multe suflete de oameni închise. Trebuie să le eliberez, trebuie să le eliberez!!
Şi frenetic încep a apăsa de-a lungul şi de-a latul, clapelor, dând din cap aşa cum văzusem eu la pianiştii îmbrăcaţi impecabil în tuxido-uri negre cu coadă, la emisiunile de muzică simfonică ce le urmăream la televizorul alb negru cu orele.
Am fost fascinată de mică de muzica simfonică şi de sunetele ce o orchestră în concerte puteau să producă. Iar acum eram în faţa acestei minunăţii, toată numai a mea iar aceasta se deschisese toată ca o orchestră numai pentru mine. Podul parcă se transformase într-o catedrală gotică.
Cuferele se deschideau parcă singure dând la iveală comori ascunse ce le văzusem în cărţile cu piraţi. Coşărcile, baniţele parcă înviaseră şi dănţuiau în aer. Pânzele de păianjeni ce cu generozitate decorau burta de lemn înnegrită de fum şi cariată de vreme a podului în fantastice valuri aurite de fâşiile de raze de soare ce intrau prin streşini. Dulapul pitulat într-o râlă că-i lipsea un picior se înviorase parcă în poziţie de drepţi şi strălucea din oglinzile încadrate în ale sale uşi. Fierul greu de călcat se ridicase în aer parcă ca o pană şi îşi găsise partener de vals cu un vraf de mături ce bunicul le strânsese la gură în mănunchi de câte şepte după ce muncise la ele câteva nopţi.
Ha... de aceia nu mă lăsaseră bunicii niciodată în pod.. îmi ziceam eu şi apăsăm mai frenetic pe clape să învii toate la viaţă din cele mai îndepărtate unghiere ale podului.
Uitau să vă spui că la baza pianului sofisticat cu vreo 3 rânduri de clape stăteau câteva pedale ce din reflex am început să le apăs aşa cum am văzut că tata apasa cu piciorul pe pedalele de la maşină.
Am obţinut nişte variaţii de tonuri şi sunete ce mă făceau parcă să las totul şi să mă aşez în genunchi la rugăciune. Simţeam că D-zeu este plenar şi pregnant în fiecare colţ al podului. Ca şi copil îl simţeam cu inima.
- Domne, tu eşti cu mine, Domne, am exclamat, tremurând din tot corpul, cu mânuţele transpirate de emoţie. Îmi bătea inima mai mai să îmi iasă din piept ca şi cum aş fi dat cel mai mare examen din viaţa mea. A fost ca o descătuşare a unei aşteptări de sute de ani. Acel moment alesese să se producă şi acele sunete parcă erau suflete ce se cereau să fie eliberate prin muzică.

"Serafini şi heruvimi, nopţi şi zile de serai,
În bătăi de aripi angelice, cad meteoriţi din rai,
Flaute de-argint stropite, în surâsuri de viori,
Fermecate clape de-orgă, curg safire printre nori,
Filigram topit de aur, îmburdat în căpriori,
Dănţuiesc prin slăni şi cărni, suflete de te-nfiori,
Diafane mâini de sus, prind mâini muncite de pământ,
Sfântul ales-a fugări nesfantul printre iţe de ţesut război;
Violonce şi viole râvnesc sunete din absolut,
Copiii îngeri cu stea în frunte, alcătuiesc corul luminii,
Scriu simfonii din frământările dintotdeauna a omenirii,
Partituri ecleziastice pentru orchestre rupestre,
Umplu sufletul mamelor ce poposesc pe cuminţi pe clape,
Vibrează pulsul unei inimi cea înviat din moarte."

- Fat' hăi, fat' hăi, aud pe bunicul că răcneşte din gura podului. O lumină slabă de opaiţ văd că se iţeşte din dreptul gurii podului. Mă opresc deodată din cântat şi toată lumea ce mi se desfăşurase în faţa ochilor parcă intrase în pământ.
- Bunicule, bunicule, am eliberat îngerii, i-am spus eu alergând spre el şi luând în durăt toate lăzile, coşărcile şi vechiturile depozitate pe pod. Bunicule, bunicule şi încep a plânge, strângându-l în braţe. Da, au fugit, trebuie sa reâncep să cânt!
- Şezi, Dană, şăzi, nu-i decât o orgă. Trebuia să o repar că era dezmembrată tătă aşa cum mi-o dat-o popa, D-zău să îl ierte, să ai hie ţărâna uşoară. Da, dac'o murit n-o mai vinit nimini după ie ş-am rămas cu ea pi cap. O s-o i-au s-o desfac în bucăţi şî s-o arunc pi foc că ocupă loc digeaba.
- Nu, bunicule, nuuuuu, încep a urla eu, trăgând de vesta bunicului. Să nu care cumva să faci una ca asta, bunicule, învăţ eu să cânt la ea. Mă duc la şcoală şi învăţ. Numa să nu o arunci, te rog eu mult bunicule, că se pierd sufletele, bunicule, îi urlu eu din toţi bojocii şi încep a plânge de săreau hainele de pe mine.
- Haidi, haidi, ghini, ghini... las că nu-i un capăt di ţară. Dacă ţ-o plăcut aşa di mult poati o reparăm să videm şe iesă din ea.
- Da, daaa, bunicule, s-o reparăm, s-o reparăm... şi-o să vezi ce cântări frumoase o să-ţi fac... ţip eu ţopăind, plină de bucurie că..." am salvat sufletele" de la a fi arse pe foc. Aşa gândeam eu cu mintea mea cea de şapte ani...
- Haidi bree... şe v-aţi pironit amândoi în pod, aţi dat di aur... v-o chicat deodată podu cu tronc?? Aud pe bunica strigând din antret. Vă scoboraţi cu lâna ori ba, jios că acuşi să-ntunică şî o trecut zâua di pomană.
- Fă, Georgetă, eu ast' primăvară ţi-am pus caierele şă lâna în saşi di' plastic legaţi la gură cu nasfalină în ele să nu li roadă moliile, aşa-i că le-am pus mai întâi în pod, da acuma mi-am amintit că le-am cărat pi beşi să ste la aer că mănâncă moliile iestea tăt mai ales lcăldură în pod.
- Of.. că nu mai pot cu voi, zaşe bunica nadusăta di jios. Haidi, nu mai căscaţi gura dijeaba în pod. Haidi, Ghiorghi, dăti jios şî adu-mi din pământ din iarbă verdi, di undi ai pus lana că ni s-o rădicat tensiunea di pierdut vremea di pomană!
Am pornit cu bunicul pe drumul de întoarcere spre cotidian, coborand cu spatele, pe scara de lemn si am ajuns, jos, la realitate.
Făcusem un pact cu el secret că va păstra hardughia iar eu o să pot din când în când să merg a " elibera sufletele din clape"
şi asta mă făcea fericită.
Sper că am putut să vă rup de grijile cotidianului şi să vă împrumut din starea de fericire ce eu am simţit-o în casa bunicilor mei.



Adrian Bucurescu
Crucea și Svastica

Panteonul atlant

     Cei mai îndepărtați strămoși ai Românilor în timp, Atlanții, cinsteau Patru Zei ai Universului, pe care îi simbolizau prin cele patru brațe ale Crucii. Aceștia erau: Tatăl, Mama, Fiul și Fiica. Toți alcătuiau Sfânta Pătrime, considerată o singură entitate, luându-se ca exemplu cărămida, care conține la un loc Focul, Aerul, Apa și Pământul. Se poate spune deci că religia Atlanților era monoteistă, înaintea tuturor religiilor monoteiste de astăzi.
     În culturile atlante, Crucea este des reprezentată. Domnia unei dinastii imperiale divine a făcut ca, în Cerul Atlanților, să fie slăviți și Patru Arhangheli, fiecare având rolul său:
     OEAGRUS stăpânea Vara, Amiaza și Sudul;
     ORPHEUS domnea peste Iarnă, Noapte și Nord;
     DIONYSOS patrona Primăvara, Dimineața și Estul;
     MARKO era domnul Toamnei, Amurgului și Vestului.
     Acești patru împărați divinizați ai Atlanților erau Arhanghelii, căpeteniile îngerilor, apărători ai Raiului. Uneori apar în jurul Celor Patru Zei, adică în jurul Crucii, cum se vede și pe un vas din cultura Cucuteni. Li se mai spunea și SIL VANI ”Cei mai Buni; Foarte Valoroși; Prea Milostivii”; cf. rom. silă (arh.) ”putere; forță”; bun; bine; pâne (reg.) ”pâine”; fân; ban ”mare dregător, al doilea după voievod; monedă”; fin. De altminteri, firele care înconjoară Crucea de la Cucuteni au formă de S, inițială de la SILVANI.
   Din SIL'VAN româna a moștenit serafin ”serafim; înger de mare rang” și Șerban (n.). Termenul SILVAN apare înscris pe un vas descoperit în ruinele cetății getice Helis, astăzi Piscu Crăsanilor. În zorile Evului Mediu, este atestat și SRIBANEUS, un conducător al Valahilor.

În numele Crucii

     În limba tracă, moștenitoare a celei atlante, sunt atestate și următoarele denumiri: CARESOS (râu), CARSAS (n.).  CARSEAI,(loc.), CARSIS (n.),  CARSIUM (loc.);  CARSUM (loc.), CARZEIS (n.), CHRYSE,(loc.), CREAS (loc.), CRESUS (n.),  CREUSA (n.) și CRISIA (râu). Iată și sensurile lor:
CAR SEAI, C'RI SIA ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. care; a (se) sui; șa; hireș ”arătos; chipeș; frumos; celebru; vestit; renumit; reputat; faimos; ilustru”; alban. kreshe ”creastă; coamă”; hitit. haras”vultur”.
CH'R YSE, C'RE AS, C'RE USA ”Cu Forță”; cf. rom. care; os;  Oaș; latin. as, assis ”as; monedă romană; unitate de măsură”; latin. iussus ”poruncă; ordin”; alban. joshje ”atracție; seducție; fascinație”.
CARE SOS, CAR SAS, CAR SIS, C'RE SUS ”De (pe) Deasupra”; cf. rom. care; sus.
CAR SIUM, CAR SUM ”Cel (Cei) de Sus”; cf. rom. șoim; samă ”seamă”.
     Se poate deduce, din cele de mai sus, că, în română, termenul cruce s-a format din CARSEAI și CHRYSE, ce se vor fi pronunțat o vreme crușe. Dar în atlantă și tracă, bogate în omonime, CARSEAI și CHRYSE, din tâlcurile de ”Forță; Întrecere”, însemnau și ”Cai; Alergători”; cf. engl. horse ”cal”; latin. cursio ”alergare”; cursus ”fugă; goană; întrecere”. Iată de ce, o piesă de aur, din tezaurul getic de la Băiceni-Cucuteni, este de fapt o ideogramă, și cu sensul de ”Cruce” și cu cel de ”Cai”.
    Caii de la Băiceni sunt patru, câți sunt și Zeii. Patru brațe are și Sfânta Cruce, dar la Băiceni seamănă deja cu Svastica, termen universal care provine din trac. SE GHESTICA ”În Forță; Cu Putere; Care învinge”; cf. rom. să; a câștiga. Din SEGHESTICA româna a moștenit și sfiștoc ”pămătuf, buchețel de busuioc cu care se împrăștie agheasma”. Pentru evoluția fonetică GH > Favem exemple ca doctor > doftor (pop.), pohtă (arh.) > poftă etc.
     Este evident că acest semn sacru, Svastica, a poruncit împăratul de origine getă, Constantin cel Mare, să fie pus pe steagurile armatei cu care a învins dușmanii. Păi, da, că S-EG E STICA asta mai însemna: ”Care se coase (țese) pe Steaguri”; cf. rom. se; ac; sac; șiac; zeghe; steag.
     Și coroana reginei Maria este aceea a unei crăiese victorioase, Marea Doamnă a României Mari. Această cunună are în vârf o svastică. Totodată, cele două discuri ale pandanților temporali continuă cu câte trei lanțuri, două scurte și unul, cel cental, lung, și se termină cu câte un pandantiv circular, având fiecare înscrisă în centru câte o svastică. Este limpede că și regina Maria și făuritorii acestei coroane sfinte erau inițiați în Misterele Zalmoxiene! Pe vremea acestei crăiese a României, Ordinul Solomonarilor mai cultiva încă marile taine ale religiei noastre adevărate...
     Svastica este și astăzi la mare cinste, nu doar în țările budiste, ci și în țesăturile populare românești mai vechi și mai noi.
  

Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei

     Patru erau și fiii lui Marko, Arhanghelul Amurgului, cărora li se mai spunea și CA BIRI sau KA BIROI ”Cei Patru”; cf. rom. cu; ca; germ. vier, engl. four ”patru”. Dar în atlantă, respectiv în tracă, termenii CABIRI și KABIROI însemnau și ”Pe (de; la) Cai; Călăreți; Cavaleri”; cf. rom. cobilă ”iapă”; latin. caballus ”cal”; ital. cavaliere ”cavaler”. Titlul de CA BIRI sau KA BIROI are și tâlcul de ”Care curăță (purifică)”; cf. rom. cu; ca; perie; bură; a bura; a birui; latin. purus ”pur; curat; curățat; cinstit; virtuos”. Astfel, au ajuns protectorii navigatorilor, ”Cei care curăță”, înfricoșătorii Cavaleri din ”Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul,” compilată clar din religia Atlanților, respectiv a Tracilor.
     De altminteri, cum s-a mai văzut și se va mai vedea, Creștinismul s-a inspirat de foarte multe ori din  Zalmoxianism, dar, din păcate, unele povestiri și mesaje din cultura noastră antică au fost prelucrate după ureche, zăpăcind mai întâi Europa.



Dorin Radu

Capitolul III
DOMNUL CONSTANTIN

Domnul Constantin venise la mânăstire cu două zile înainte de Sfinții Constantin și Elena. Se pensionase recent. În ultimii ani predase, ca profesor asociat, un curs de teorie la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Venise la ei cu gândul să se călugărească. Nu fusese însurat și nici rude apropiate nu mai avea. În trecut, Teofilact îi urmărise cu interes emisiunile de la radio. Însă nu-l întâlnise niciodată. Știa de competențele lui în materie de muzică clasică... Prezența profesorului la mânăstire îl miră. Fu uimit de modul neglijent în care sosise îmbrăcat: pantalonii erau necălcați, iar haina îi era tocită la mâneci și la guler. Purta bocanci, era nepieptănat și părea bătrân.




Luca Nicolae
La sfârșit de săptămână

Ard păduri în Siberia:

https://www.greenpeace.org/…/russian-wildfires-blog-siberi…/.
Ard pădurile Amazoniei: https://moldova.europalibera.org/a/amazonia-a…/30125662.html; Explozie nucleară în Rusia cu efecte pe termen lung:https://www.digi24.ro/…/doua-persoane-ranite-in-explozia-nu…
Pentru România nu există pericol radiologic : https://www.capital.ro/romania-in-stare-de-alerta-apar-info… ; https://www.digi24.ro/…/igsu-dupa-incidentul-nuclear-din-no….
În schimb, Germania este îngrijorată și comandă unei firme din Austria 190 milioane de comprese de iod anti-radiații în valoare de 8,4 milioane euro: http://www.rainews.it/…/Berlino-ordina-190-milioni-compress…
La noi, vizită externă la nivel înalt, congrese etc. Unele televiziuni continuă să bată apa în piuă despre Caracal...


   

Vasile Voiculescu

Cântec pentru negresa Nilunga-Lula-Landa
Când vii lângă mine furiş din zăvoi
Nilunga-Lula-Landa
Mă faci, Lula-Landa, să jur că la voi
În tropice îngerii sunt negri şi goi
Nilunga-Lula-Landa...
Alături de tine ai noştri-s de scamă
Nilunga-Lula-Landa,
Năluci boreale: le-atingi, se destramă...
Nilunga-Lula-Landa[1]
Bălana Yolanda cu ochi în migdale
N-ajunge la glesna frumseţilor tale,
Miss Mary, o mâţă cu viţii minore,
Umblând după şoareci râvneşte-aurore.
Devizia Brigittei e-nscrisă în pat:
Amorul e-o rufă, se cere schimbat,
Vestita vestală Katrina Flamanda
E-o perlă fragilă din seu de Olanda.
Superb dos întoarce milady Sibyll:
Din faţă i-e teamă că prinde copil.
Cer toate iubire pe veci, ideală,
Şi-s pline de suflet ca de o grea boală...
Tu dai numai carnea, o carne cu şoapte,
Nilunga-Lula-Landa,
O carne de-adâncă şi virgină noapte,
Nilunga-Lula-Landa
Tu, neagra mea dragă, cea făr’ de ispită,
Pitonii coapselor desfaci să mă-nghită;
De spasmul iubirii tot magicu-ţi pântec
Dansând, jubilează al sexului cântec.
Tu nu ştii plăcerea s-o tai jumătăţi
Întreagă arzi, torţă-n lumini-voluptăţi....
Să cerc altă cale, piezişă,-i inept:
Cu tine păcatul e alb, pur, de-a drept.
Culcat peste sânu-ţi fierbinte ca para
Îmi caut o oază şi intru ca fiara
În strâmpta pădure ascunsă-n Sahara...
...Şi intru în tine ca-n marile glorii,
Nilunga-Lula-Landa,
De-ai fi canibală să nu mai văd zorii!
Oh, Nilunga-Lula-Landa.
Joi, 20 febr.1958.



Lusiana Drăguşin

Doamne, te-aș ruga ceva:
fă-mă Ană nezidită
doar de rouă miruită
și mai fă-mă un ulcior
setea să n-o mai măsor
când pasu' mă duce acasă
și când simt că nu-s aleasă
lasă-mă să rămân lut
chiar de asta m-a durut
și mă du pe-aripa Ta
colo, sus, pe steaua mea...



Alexia Ema‎
to


e foarte târziu
doar eu și câteva chiștoace de țigară
mai suntem pe plajă
am chef să mă rătăcesc pe o stradă
pe care n-am mai fost niciodată
poate un străin
mă va întreba cine sunt
de unde vin și
de ce merg desculță
poate își va trece mâna prin părul meu
fără un motiv anume
sau motivul
ar fi să nu-mi atingă obrajii uzi
nu vreau
să mă întorc acasă
în camera în care dorm
e o haită de lupi
pregătită să-mi sfâșie somnul
în care mă ascund



Flori Bălănescu

caniculă
când soarele-i la zenit
inima se rotește nu mai
bate tic tac tac tac tac
o ia în sensul opus
acelor de ceasornic
o știm doar noi două
rândunica e de serviciu
în cuib sub terasă confirmă
și ea piu piu piu piu piu
așteptăm să se mai învârtă
un sfert de cadran apoi să
țâșnească printre lăcuste
fluturi flori vițe



Daniel Vorona

avea mersul sculptat ca în limba latină i-am arătat sula și o jumătate de domn
m-a invitat în camera ei să tăiem frunze la câini
--- să-mi aparțină toată am cules un braț
de ștevie am furat un sac
de porumb am pliat-o ca pe parașută ---
să nu se degradeze i-am pus niște bani pe ochi
(mă ținea de aripă ca pe o panaramă ca pe un golan solar răsărit de niciunde).



 Mos Nelutzu G

Anasarcă
Năcut să vrei s-ajungi
Nu reuşeşti de fel,
Iar viaţa-i pe sfârşite.
Ia apă, toarnă şi ascultă.
Ea te va duce unde
n-ai să ajungi vreodată
Cuvinte ai - nisip, dar în zadar.
Părţi tari şi colţuroase
Trup de pămând sau oase,
Pustie mare fără far
În faţa celui tânjind s-atingă zarea.
Anasarcă, s.f. (gr. Ana: de-a curmezișul, sarx: carne)
- de-a curmezişul cărnii)

  

Traian Vasilcău

Cine mult știe mult tace.
Cine mult tace mult rabdă.
Cine mult rabdă mult iartă.
Cine mult iartă mult iubește.
Cine mult iubește mult simte.
Cine mult simte mult se smerește.
Cine mult se smerește mult înțelege.
Cine mult înțelege mult plînge.
Cine mult plînge mult se curățește.
Cine mult se curățește mult se înnoiește.
Cine mult se înnoiește---se mîntuiește.
Amin.



Corina Dașoveanu

tu nu ai nevoie din când în când
de un prieten eschimos ?
să te-nvelească în untură de focă
și să îți spună că a auzit el
că ăia de la ecuator nu sunt nici ei fericiți,
firește, asta nu te încălzește,
ba chiar te lovește, așa,
un plâns pământiu și global,
dar îți place vocea lui
mai mult decât toate peisajele nelocuite...
și
nu-ți vine extrem de des,
dar foarte puțin curajos,
să îi pipăi unul, două sunete
să te încredințezi că i-auzi existența?
acestui 4 al meu
i-au crescut degete de auzit,
când pleacă prietenul eschimos,
îmi lasă
o mânușă fără explicații.
apoi îl înjur pe ăla
de a inventat polul nord
atât de departe,
dar cu teamă...
să nu-l dea și mai departe.

corina dașoveanu, 24 august 2019



Emanuel Patrascioiu

ai văzut
peștii
cum se frâng
copleșind apele
cum se dau
la o parte
și acoperă
strigătele pruncilor
repetă
zborul balenei
peste epava navei
scufundă-mă
în povestea ei
fă piatra
să-și urmeze curenții




George Nina Elian
QUALCOSA

qualcosa che nemmeno devi capire:
il sangue scorre
sempre da un'altra parte - indecisa
linea di demarcazione
tra grido
e penombra
(guarda, così arriva la morte: come un calco
che ti viene messo,
caldo e lieve,
sopra le linee del viso)
... e il mondo ricomincia...



George Elian
Something

Something you don't even have to understand

The blood flows
Always somewhere else - indecisive
Dividing line
Between cry
And Twilight

(look, so death comes: like a cast
That you get put,
Warm and mild,
Above the face lines)

... and the world starts again...




Ileana ZARA

* * *
E nevoie de degete agere şi subțiri
ca să dezlegi vechile noduri
atât de strânse încât până şi
înțeleapta răbdare renunță
din lipsă de timp
sunt perfecte cele ale copiilor
căci cu două piruete-ale mâinilor
un sărut un salt un zâmbet
şi-o pocnitură din degete
nodul se desface sfoara se slăbeşte
iar ei c-o înălțare din umeri
se-ntorc la joacă nerăbdători.



Traducere din limba italiană:
Costel Drejoi (George Nina Elian)

* * *
Ci vogliono dita agili e sottili
per sciogliere i nodi antichi
così stretti che persino
la saggia pazienza rinuncia
per mancanza di tempo
perfette quelle dei bambini
che con due giravolte di mani
un bacio un salto un sorriso
e uno schiocco di dita
il nodo si scioglie la corda si allenta
e con un'alzata di spalle
impazienti ritornano al gioco.



Adela Efrim

dimineața mușcă din noi
ne scuipă ca o sămânță în mijlocul deșertului
în pavilioanele de vânătoare câinii au năluciri, văd peste tot corbi
azi e zi de ridicat gunoiul, suntem mai goi decat ghenele de joi
toate femeile se aștern în tine
cearșafuri apretate



André Cruchaga
SOBRE EL TABURETE DE LAS OPACIDADES

Sobre el taburete ciego de las opacidades aquellas sombras que besan el aliento hasta la impotencia de los tejados en el adobe de las palabras el mundo al descubierto sobre la faz de la tierra en el minotauro de las clarividencias las máscaras que nos construyen en el disimulo de la muerte alrededor de los caminos circundantes los féretros crujientes del precipicio la campana de niebla como una capucha de mutilaciones hirientes claro que en medio de la arboleda hay ángeles perdidos en la tierra y juguetes cortados hasta los dientes con cierto optimismo sobre la calle la llave incierta de las semanas y su grito confuso de bullicio y sollozos ante los duros senos del pavimento un ciprés sangra de humanidad como un féretro líquido a punto de hablarnos de un cuervo o de un búho aquella luz en desuso de los cadáveres pervive en la nostalgia ahuecada de los ojales o en el niño que añora las esquinas del sueño temblando de nubes en la noche la sangre urdida por cuchillos despoblados de humanidad deja de ser inútil cuando galopa mordiendo las pupilas hay tantas enredaderas como cruces en mis sienes tampoco hay una boca serena o unos brazos que gocen mi silencio.

Del libro: Metáfora del desequilibrio”, 2019
©André Cruchaga


[1] Refrenul se repetă din vers în vers.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu