Delia MUNTEAN - „Oglinzile” Dorinei Măgărin

„Oglinzile” Dorinei Măgărin

După un debut liric mai târziu, prin anul 2011, în paginile revistei „Destine Literare” din Montréal, Dorina Măgărin (născută în 31 martie 1964, la Oravița, actualmente bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara) își lasă deoparte timiditatea, publicându-și creațiile atât în periodice românești („Reflex”, „Nord Literar”, „Singur”, „Rotonda valahă”) ori străine („Observatorul” - Toronto; „Piramida - Zrenianin), cât și în mediul online. Anul acesta, un text în proză (Copiii Sabatului) i-a fost inclus în antologia colectivă Insula fiecăruia, scoasă la editura timișoreană „Eubeea”, iar la David Press Print, tot din Timișoara, i-a apărut cel dintâi volum individual, intitulat Galeria oglinzilor. Acesta din urmă, prefațat de criticul literar Cornel Ungureanu, cuprinde, după cum aflăm și din subtitlu, „proză mai mult sau mai puțin scurtă”.

Cele 21 de narațiuni trădează, pe alocuri, un impuls autobiografic. Ele aduc înaintea cititorului o lume nu demult apusă, recognoscibilă în ambianța ultimelor decenii ale secolului XX și în primii ani ai celui de acum. O singură proză face excepție: Montréalul din sufletul meu sau Noaptea curcubeelor, a cărei acțiune se derulează în perioada interbelică.

Eroii - posesori, majoritatea, ai unui vast orizont cultural, preocupați de Esenin, Sofocle, Euripide, Rousseau, Edgar Morin, de Also sprach Zarathustra, La Cantatrice chauve, de Bach, Mikis Theodorakis,Nabucco, Sonata Lunii sau Boema - pendulează întrespațiul urban (Craiova, Oravița, Iași, Timișoara, Reșița) și cel rural (Ciutura, Măureni, Răureni), se avântă spre tărâmuri străine (Paris, Haifa, Budapesta, Valencia, Corsica, Cipru ș.a.), cel mai des însă călătoresc în ei înșiși, întru acomodarea mai chibzuită cu vremile și cu ceilalți. Astfel, dacă personajului Pompiliu, din narațiunea Salut, America, doar exilul îi adduce eliberarea dintr-o ambianță ce-l încorsetează („era ca hultanul ținut în colivie, îi trebuia libertate pentru măreția zborului” - p. 182), pictorița însărcinată Maia, din Copiii Sabatului, își caută soluții la provocările vieții hoinărind singură prin pădurea de la marginea satului. Ieșindu-i în cale, Maria Cetinii, care știe din proprie experiență „cum e să ai sufletul zdrobit cu făcălețul” (p. 79), îi dă de înțeles că nu fuga de ceilalți îi va aduce împlinirea: „Ce om vrea, machea, să se bucure de singurătate? Singurătatea să nu ți-o dorești! Ea vine nechemată și e urâtă. Mie să nu-mi vinzi gogoși! Ești aici de tristețe, ai venit că-ți simți sufletul răvășit și aștepți un răspuns de la viață, însă răspunsul e în tine!” (p. 79).

Este interesantă povestea acestei Marii a Cetinii. Și numele e bine ales. Ar merita un spațiu mai generos, numai al ei, o proză distinctă. Ce aflăm acum este că bătrâna trăiește departe de sat, într-o colibă de lut, și vânează iepuri. Că în tinerețe studiase filozofia. Când comuniștii i-au confiscat cărțile, vreo cinci căruțe, punându-i-le pe foc, și-ar fi pierdut mințile: „Maria Cetinii stătea cu mâinile încleștate pe Ramayana și Mahabharata și jelea văzând cum toată biblioteca e înghițită de pălălăile flămânde” (p. 78-79). Deseori, mai ales după ce experimentează viața la oraș, naratorul-personaj (în ipostază feminine sau masculină) se reîntoarce în mediul rural, înspre rădăcini. Este o chemare lăuntrică greu de stăpânit, chiar dacă reîntâlnirea cu locurile natale provoacă, precum în cazul Constandinei din Casa fără suflet, amărăciune: „Nu am pătruns în locuință ca să nu vărs lacrimi, căci fiecare cameră, fiecare perete l-aș fi udat cu lacrimi după copilăria mea dulce-amară, după adolescența mea sfielnică, după tinerețea pierdută peste umăr” (p. 21). Vechea casă, rămasă acum fără părinți, nu mai are nimic viu în ea: „Sufletul mamei nu mai este acolo, este undeva printre florile de măr și de păr, printre firele de iarbă, printre stelele ce răsar timid și trist pe boltă” (p. 22).

Anii petrecuți la țară sunt evocați nostalgic și în proza Conclavul amintirilor pierdute, unde este relatată o vizită pe care o face adolescenta Dorada, împreună cu mama și cu tante Colette, la bunica din satul Ciutura, în Oltenia. Orășencele sunt întâmpinate de Maria lângă fântână, cu cobilița pe umeri, legănând niște urcioare de lut: „Uf, uf, uf, puicele maichii! Uf, uf, uf! Mult v-am mai așteptat, puicuțele mele!” (p. 26).

Naratoarea își amintește cum mângâia în copilărie bobocii de rață și de gâscă („să văd cum mă pițigă”, „să le simt puful moale intrându-mi în nări” - p. 27) și cum se adunau nepoții în jurul mesei cu trei picioare, „ca și puii cloțelor din vorețul” mamaiei. Meniul zilei: „ciorbă de măcriș cu zdrențe, drob de ied, salată de melci cu frunze verzi de ceapă, pâine făcută în țest și lapte de pasăre”…

Universul înfățișat de autoare în narațiunea de mai sus cunoaște o rânduială aparte, cu legi nescrise, este o lume încă nepervertită de civilizația apuseană. Aici oamenii sunt împăcați cu ei înșiși, sunt acceptați de pământul pe care își duc soarta, spre deosebire de proza, să zicem, Montréalul din sufletul meu sau Noaptea curcubeelor, unde familiile nevoite să plece peste ocean „după o pâine mai bună, după lapte și miere” (p. 151) sunt respinse de o societate pentru care outsiderii erau doar o mână de lucru ieftină.

Mama – notează naratorul – „robotea” în industria confecțiilor, pentru ca după serviciu să frece cu leșie podelele celor înstăriți. „Venea acasă cu genunchii umflați ca turtele de floarea-soarelui și strălucind ca oglinda” (p. 152). Ca să-i găsească de lucru și soțului (adică să poarte, vreme de două săptămâni, moloz și mortar pentru „rotofeiul și chilugul Maxa”), a fost nevoită să sacrifice una dintre pernele din puf de gâscă aduse de-acasă… Patruzeci de familii au revenit la Rudna după experiența canadiană interbelică.

Alte narațiuni surprind episoade din perioada totalitară. Relatarea lor se face aproape cu resemnare, insistându-se mai degrabă pe ceea ce simt personajele, pe neputința de a schimba ceva. Ca și cum revolta, lupta ar fi fost zadarnice. Așa se întâmplă în Galeria oglinzilor, unde Nana, proaspăt admis la Facultatea de Filozofie-Istorie din Cluj, își satisface mai întâi stagiul militar la „teriști” - prilej pentru autoare de a problematiza, prin intermediul destăinuirilor personajului, modul în care tinerii erau pregătiți să înfrunte viața: „De multe ori găsim viermi în mâncare, îi dăm deoparte și mâncăm, ce naiba să facem? În ceai ni se pune bromură…” (p. 105). Pregătirea militară se făcea, de altfel, încă din gimnaziu. Nici fetele nu scăpau de tragerile cu arma în poligon. „Mi se părea că am ridi-cat pietroaie de moară” - se confesează Andra, din Garoafe galbene. „Am simțit o durere în umărul de care lipisem patul puștii ca și când cineva m-ar fi lovit cu barosul, ca și cum spiriduși ar fi jucat tontoroiul și mi-ar fi rupt oscioarele în mii și mii de bucățele” (p. 111-112).

Tot în Garoafe galbene, aceeași Andra, acum profesoară, e obligată la început de an școlar să efectueze cu elevii de-a opta două luni de practică agricolă. Copiii sunt transportați către IAS „ca vitele”, în tractoare cu remorci. „Mulți dintre ei - scrie fosta profesoară Dorina Măgărin - veneau cu burta goală, cu mațele ghiorăind și lucrau ca iobagii pe întinsele latifundii. Unii își aduceau de-acasă cuțite, rădeau pământul de pe sfeclă și mâncau. Alții căutau porumb mai crud și se încumetau să mănânce ca porcii, din știuleți cu lapte” (p. 115).

Întâlnim, de asemenea, pagini ce dezvăluie relația individului de rând cu instituțiile de stat și permanenta suspiciune a preaputernicilor zilei vizavi de cei care nu agreau ideologia vremii, neîncrederea preventive față de orice posibil dușman al poporului [întrebând milițienii ce păzeau „cu armele în mâini” intrarea în clădirea securității din Reșița dacă se poate înscrie în audiență la comandant, Mălinei i se răspunde cateDelia MUNTEAN „Oglinzile” Dorinei Măgărin goric: „Aici, nu merge pe înscris! (…) Aici, n-ai decât să vii în fiecare săptămână în care sunt audiențe și aștepți să te cheme înăuntru” - Galeria oglinzilor, p. 107; „Poate de aceea ai mei se zbat cu nevoile, că nu au acceptat să fie de-ai regimului. De aceea mama nu are un loc în cancelarie și stă pe lada de lemne, lângă godun, parcă ar fi aruncată acolo de milă” - idem, p. 110], atmosfera din maternități („pereții lucioși, vopsiți letargic în albastru”, sălile friguroase și neîngrijite, paturile acoperite cu „o pătură scorțoasă și nespălată cine știe de când”, asistentele ce refuză să se ocupe de paciente înainte de terminarea serialului TV «Dallas» - Copiii Sabatului, p. 80-83) sau situațiile stranii din cimitire, cu gropari care abia așteaptă să dezbrace defunctul, înlocuindu-i îmbrăcămintea cumpărată de rude cu haine de duzină („Mălina a simțit asta ca o palmă izbită cu ură, o ultimă lovitură primită de fratele său, ultima hulă. Degenerații, cioclii, Mălina îi percepea dintotdeauna ca pe niște vulturi imenși care s-au ațintit asupra fratelui său, cu gheare puternice, încovoiate, iar cu ciocurile coroiate i-au strivit toracele și s-au înfruptat din inima-i” - Copacul Vieții, p. 63).

În expunerea propriu-zisă a întâmplărilor, Dorina Măgărin inserează secvențe de jurnal, fragmente epistolare, SMS-uri, cântece studențești, declarații ale unor martori, elemente de corespondență juridică (Taine și incertitudini, Copacul Vieții, Conclavul amintirilor pierdute). Textele sunt presărate și cu numeroase versuri (din Bacovia, Coșbuc, Păunescu, Petică, Heine ori din folclorul infantil), cu expresii și enunțuri în limbile franceză, engleză, germană, italiană și greacă.

Ele dezvoltă frecvent trimiteri către note de subsol, în care sunt explicate unele regionalisme („cecea”, „cipcă”, „cinără”, „fărșang”, „coțche”, „pulma”, „imală”, „fireang”, „căigană” ș.a.), se precizează sursa unor versuri citate sau echivalentele românești ale unor cuvinte ori ale unor titluri de opere.

Întrezărim câteodată și condeiul poetei Dorina Măgărin („zorile mușcau din tuciul nopții” - p. 32; „Și-a răsucit mâna dreaptă prin aer de parcă ar fi vrut să dea la o parte perdeaua de gânduri” - p. 75; „Deschisei ochii ca o mâță ce toarce” - p. 23; „Mândră-i toamna ca o jună aflată înaintea sorocului nunții și bogată ca purecii de mâță” - p. 14; „s-a simțit ca o ciută aflată în bătaia puștii” - p. 33).

Portretele sunt descrise meticulos, cu insistență asupra detaliilor (morarul din narațiunea Inimi tridimensionale „avea o barbă lungă și stufoasă, păr mult și scărmănat ca luna, cămașă albă, presărată cu tărâțe și făină” - p. 119), câteodată cu umor (preoteasa din Răureni era „durdulie și rumenă ca o pită proaspătă, abia ieșită din cuptor” - Copacul Vieții, p. 41; Reta, capra roșcată din narațiunea Mellonta tanta, avea „niște sfârcuri lungi și ascuțite ca ardeiul iute ce-l punea buni pe sfoară la uscat” - p. 145).

Este bine ticluit finalul prozelor Frumoasa Doamnă și Dormicum. Este de efect alunecarea discretă de la studiul despre Risk management, principles of risk management and insurance, pe care îl parcurge personajul Adrian din proza Privind-o pe Smarty, la gestionarea pericolelor de fiecare zi. Fără manual, fără instrucțiuni, fără proceduri: „Oare nu toată viața noastră este un risc? Cine ne ajută, cine ne învață, cine ne ferește de risc?” (p. 178).

Sunt particularități care, șlefuite și despovărate de amprenta cercetătorului [avem în vedere – printer altele - scrupulozitatea anumitor explicații din subsolul paginii sau referitoare la atitudinea și comportamentul unor personaje („Nu era ușor să înțeleagă tot ceea ce-i scria, căci ea, Thea, avea un vocabular bogat, se exprima cu spontaneitate și vivacitate. Ei îi veneau în cap cuvinte cunoscute pentru ea, necunoscute pentru el, mai ales dacă era vorba de cuvinte de origine maghiară sau slavă. Dar el vroia să o înțeleagă și căuta fiecare cuvânt într-un dicționar. De obicei, dacă era acasă, folosea DEX-ul, dar dacă era la restaurant, doar cu iPad-ul său, încerca să ghicească, să înțeleagă cu ajutorul contextului…” - Taine și incertitudini, p. 225), precum și colajul, uneori obositor, de calupuri textuale concepute în registre lingvistice diferite, strategie identificabilă îndeosebi în proza ce încheie volumul], trădează un creator al unui univers artistic individualizat, cu personaje creionate cu finețe, un prozator sensibil la nuanțele sufletești și cu un background cultural consistent.