Ce
treabă avem noi cu moartea?
De curând, l-am întrebat pe un bătrân sănătos, ce-ar
dori mai mult în lume aceasta de la Dumnezeu.
Acela, punându-și mâna pe piept, mi-a răspuns:
– Moartea și numai moartea!
– Și crezi în
viața de după moarte?
– Tocmai pentru că cred, doresc tot mai degrabă
moartea, a spus bătrânul.
Necredincioșii tremură la gândul morții, deoarece
socotesc că moartea este deplină dispariție a vieții. Mulți credincioși,
iarăși, se tem de moarte deoarece cred că nu și-au încheiat îndatoririle lor în
lumea aceasta, nu i-au așezat pe copii la locurile lor, sau n-au dus la bun
sfârșit ceea ce au început. Chiar și unii oameni sfinți s-au temut de ceasul
morții. Când îngerii au coborât ca să-l ia pe Sfântul Sisoe, acel înger în trup
se ruga să-l mai lase puțin în această viață, ca să se căiască și să se pregătească
pentru viața cealaltă. Prin urmare, sfinții nu se temeau de moarte, ci de
Judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.
Fără credință în viața cerească, frica devine funie în
jurul gâtului prin care moartea îi trage pe cei osândiți. Pentru credincios,
viața nu este altceva decât vântul morții, vânt care suflă și risipește cenușa
lui și o mortifică. Dacă necredinciosul ar cugeta logic până la sfârșit, ar
trebui să mărturisească faptul că în realitate viața nu există. Pentru aceasta,
moartea este singura lui credință, singura putere veșnică, singurul Dumnezeu.
Pentru noi, creștinii, moartea înseamnă absolvirea
unei școli, semnul eliberării unui livret militar, puntea peste care pășim ca
să ne întoarcem în țară.
Moartea, în esența ei, pentru cei care cred în Hristos
este un nimic. Mântuitorul Însuși i-a spus Martei: „Eu sunt Învierea și Viața.
Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va fi viu!” (Ioan 11, 25-26).
În cine vom crede, dacă nu în Hristos, frate Stavros?
În oameni nu poți crede, nici când îți spun numele lor, și mult mai puțin când
zic: „Te voi plăti mâine” și chiar mai puțin când vorbesc despre lucruri adânci
și înalte.
În afară de Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu știe nimic,
nici despre moarte, nici despre ceea ce ne așteaptă după moarte. El le-a
cunoscut și ni le-a descoperit, și ni le-a arătat pe toate, că: „Moartea a fost
înghițită de biruință” (I Coriteni, 15, 54), după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel. Așadar, de ce avem să ne temem de aceasta care a fost biruită de
Învierea lui Hristos?
Frica morții nu se lipește de cei care sunt uniți cu
Hristos, cu Biruitorul morții și Dătătorul darului.
Însă ne așteaptă o frică conștientă și îndreptățită pe
care au simțit-o chiar și sufletele sfinților în fața morții. Aceasta nu este
friica de moarte, ci teama de a nu fi pregătiți pentru viața viitoare, o frică
legată de necurăția sufletului, pentru că cei necurați nu-L vor vedea pe
Dumnezeu, nici în viața adevărată, în Împărăția cerurilor.
Prima Lege a lui Dumnezeu, Nicolae
Velimirovici, Editura Egumenița – 2011
Creştinul
nu se poate mântui în afara Bisericii
Vă propunem spre atenţie un interviu realizat cu
Părintele Varahiil de la Sfânta Mănăstire Noul-Neamţ, pentru a afla gândurile
şi poveţele unui monah cu trăire deosebită.
Cor. Părinte Varahiil,
astăzi unii creştini nu vin la biserică, zicând că preoţii sunt răi. Au ei
dreptate?
P.V. De fapt sunt în
ziua de azi preoţi, care nu prea ştiu legea, nu au frică de Dumnezeu. Dar
Dumnezeu totuşi lucrează printr-ânşii, căci ei au Darul ce li s-a transmis prin
Taina Preoţiei. Dacă preotul este păcătos, el o să răspundă de păcatele lui,
dar rânduielile pe care le face au har lucrător. Oamenii nu trebuie să-i
judece, căci îşi iau păcate mari asupra lor, trebuie să-i lase la voia
Domnului. El le va răsplăti după faptele lor. Dacă preotul face păcate, să nu
le facă şi oamenii. Trebuie să ascultăm şi ne vom mântui prin asemenea preot,
după credinţa noastră.
Cor. Foarte mulţi
creştini vin la Mănăstirea Noul-Neamţ să se mărturisească, să facă alte
rânduieli. De ce vin anume la mănăstire?
P.V. Oamenii vin aici
pentru că preoţii sunt mai învăţaţi şi-s călugări, credincioşi. Şi înainte în
mănăstire viaţa era mai severă decât în biserica de mir, fiindcă aici e altă
rânduială, mai multă rugăciune.
Cor. Ce le puteţi
spune celor care se abat de la credinţa ortodoxă?
P.V. Acum sunt foarte
multe secte, mii de secte. Toţi aceşti oameni, dacă nu se vor pocăi, sunt
prăpădiţi. Sectele sunt o lucrare a diavolului. Numai cei care sunt în credinţa
dreaptă, adevărată, cea pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul, se mântuiesc. Dar
ceilalţi, chiar dacă nu înţeleg, se duc în iad, fiindcă ei sunt în afara
Bisericii, în afara trupului lui Hristos. Degeaba se laudă unii că sunt
pocăiţi, mântuiţi. Diavolul i-a amăgit şi ei merg pe calea lui.
Cor. Ce ne puteţi
spune despre mândrie, se spune că oamenii în ultimele vremuri vor fi mândri şi
răi…
P.V. Mândria este cel mai
mare păcat. Din cauza mândriei, Lucifer, care era cel mai mare dintre îngeri, a
căzut. Şi cu el au căzut o treime din îngeri. Dacă îngerii, care erau frumoşi
la chip, când au căzut s-au transformat în demoni urâţi şi straşnici la chip,
apoi oamenii din mândrie se fac mai straşnici ca demonii. Dar noi n-avem de ce
ne mândri, căci toate faptele bune nu le facem noi, le face Dumnezeu prin noi.
Cum
să ne îndreptăm?
Acestea vi le scriem, iubiţilor, nu sfătuindu-vă pe
voi, ci amintindu-ni-le şi nouă ; că şi noi suntem în acelaşi loc de luptă şi
aceeaşi luptă ne stă în faţă.
Să vedem ce este bun, ce este plăcut şi ce este primit
înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi. Să privim cu ochii deschişi la sângele lui
Hristos şi să cunoaştem cit este de scump lui Dumnezeu şi Tatălui Lui, că,
vărsându-se pentru mântuirea noastră, a adus har de pocăinţă întregii lumii.
Să străbatem cu mintea toate generaţiile şi să vedem
că, din generaţie în generaţie, Stăpânul a dat loc de pocăinţă celor ce vor să
se întoarcă la El. Noe a predicat pocăinţa, iar cei care l-au ascultat s-au
mântuit. Iona a predicat ninivitenilor pieirea cetăţii lor, iar cei care s-au
căit de păcatele lor au făcut îndurător pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi au
dobândit mântuire deşi erau străini de Dumnezeu.
(Sf. Clement Romanul, Epistola către
Corinteni, PSB, vol I)
Invidia
– pricină a căderii
Toată slava şi belşugul vi s-a dat vouă, dar s-a
împlinit ceea ce este scris : „Cel iubit a mâncat şi a băut, s-a îngroşat şi
s-a îngrăşat şi a dat cu piciorul»(Deut. 32, 15.).
De aici gelozie şi invidie, ceartă şi răscoală,
prigoană şi neorânduială, război şi robie. Şi aşa, s-au răsculat cei necinstiţi
împotriva celor cinstiţi, cei fără slavă împotriva celor cu slavă, cei
neînţelepţi împotriva celor înţelepţi, cei tineri împotriva celor bătrâni.
De aceea s-a depărtat dreptatea şi pacea ; fiecare a
părăsit frica de Dumnezeu şi i s-a slăbit vederea credinţei , nu mai umblă în
poruncile cele legiuite de Dumnezeu, nici nu mai viețuiește în Hristos potrivit
îndatoririlor sale, ci fiecare merge după poftele inimii sale rele, purtând în
suflet invidie nedreaptă şi necuvioasă, prin care şi moartea a intrat în
lume»(Inț. Sol. 2, 24, Rom. 5, 12).
… Invidia şi duşmănia au dărâmat cetăţi mari şi au
nimicit din rădăcină popoare mari.
(Sf. Clement Romanul, Epistola către
Corinteni, PSB, vol I)
CINEMATOGRAFUL
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Gândurile care vin în minte în vremea rugaciunii arata
existenta patimilor. Pe cât de des vin gânduri similare, pe atâta înseamna ca
patimile acelea explicite au radacini adânci. O astfel de patima are radacini
adânci si este nevoie de o mare osteneala si durere pentru a fi vindecate. Prin
urmare gândurile din vremea rugaciunii ne ajuta sa distingem starea noastra,
patimile noastre. Se întâmpla ceea ce se petrece la proiectia unui film. Când
exista lumina în spatele filmului, atunci toate se arata clare pe ecran. Lipsa
luminii nu arata nimic.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 224
Cum
erau primii creștini? Râvna și căderile lor(I).
-Sf.
Clement, Episcop al Romei-
Virtuțile desăvârșite ale primilor creștini
Vă smereaţi cu toţii, fără să vă mândriți; doreaţi mai
mult să vă supuneţi decât să comandați; doreaţi mai mult să daţi decât să
primiţi; vă erau îndestulătoare mijloacele de trai cele date vouă de Hristos şi
căutaţi cu luare aminte la ele. Primeaţi cu râvnă în inimile voastre cuvintele
lui Hristos, iar patimile Lui erau înaintea ochilor voştri.
Trăind aşa, pace adâncă şi minunată vi se dădea
tuturora şi dor nesăturat pentru facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfânt
era deplină peste voi toţi.
Plini de o sfântă hotărâre şi cu bună râvnă,
întindeaţi mâinile voastre către atotputernicul Dumnezeu cu evlavioasă
convingere, rugându-l să vă fie îndurător, dacă aţi păcătuit cumva fără de
voie.
Vă străduiați, zi şi noapte, pentru toţi fraţii, ca
datorită milei şi conştiinţei voastre, numărul aleşilor Lui să se mântuiască.
Eraţi sinceri, neprihăniţi şi fără duşmănie unul faţă
de altul. Vă era urâtă orice răscoală şi orice dezbinare.
Plângeați pentru păcatele semenilor voştri şi
socoteaţi ca ale voastre slăbiciunile lor. Nu vă părea rău de binele pe care îl
făceaţi şi «erați gata pentru orice lucru bun».
Împodobiți cu o vieţuire virtuoasă şi sfântă,
săvârşeaţi totul în frică de Dumnezeu; erau scrise înlăuntrul inimii voastre
poruncile şi îndreptările Domnului.
(Sf. Clement Romanul, Epistola către
Corinteni, PSB, vol I)
„În
temniță am învățat Noul Testament pe de rost”
-
Pr. Mihail Lungeanu -
Închisoarea mi-a schimbat total toată optica şi toată
viaţa, şi comportamentul. Când eram la închisoare la Aiud (în a doua
închisoare) timp de 10 ani, în fiecare an, mă pregăteam de sărbătoarea Învierii
cu o săptămână de post negru însoţită de rugăciune permanentă şi de repetarea
textului evanghelic pentru toată săptămâna Sfintelor Patimi. O singură dată
n-am băut şi apă şi mi-a fost rău. Atunci am greşit.
Când am fost arestat, am fost arestat cu Noul
Testament la mine. Şi tot ducându-mă de la o închisoare la alta, am reuşit să-l
introduc în închisoare. N-aveai bagaj. Şi ne controlau până la piele. Şi eu am
făcut o gaură în pâine, am mânjit aşa cu marmeladă pâinea şi am făcut o gaură:
,,Ia-ţi, mă, pâinea de-aicea!”. Şi am
băgat Noul Testament în pâine. Şi l-am învăţat pe de rost, nu-l mai ştiu acum,
dar ştiam capitole întregi pe de rost. Ei, preocuparea mea, zece ani de zile, a
fost să repet Noul Testament pe de rost. Am ştiut 90% din el pe de rost. Într-o
noapte repetam tot Apocalipsul.
Asceza și nevoință în temniță
Ei, ce pot să vă spun? Deşi spuneam că mă pregăteam o
săptămână cu rugăciune şi cu post, eram morţi de foame. Pe atunci ne dădeau
mâncare cu jumări, mai dihai ne dădea, ca să nu postim. O aruncam sau care voia
să mănânce, mânca.
Şi înainte de a ieşi preoţii cu Învierea în oraşul
Aiud, când clopotele băteau, era un sunet extraordinar de impresionant. Atunci
când ieşeau preoţii, începeau să sune clopotele. Cu câteva secunde înainte, 5-6
secunde, eram în momentul aşteptării, începeam să mă rog şi eu. ,,Mă, Hristos a
înviat!”, se striga la perete sau prin morse.
Dar eu, mental, repetam catavasiile Învierii pe care
le învăţasem de la un preot călugăr, toate, apoi proscomidia spuneam,
Liturghia. Asta în a doua închisoare, că au fost două. Una din ’47 până în ’53
şi a doua din ’54 până în ’64. 16 ani au fost.
(Extras din cartea „Sfinții închisorilor”,
mănăstirea Paltin)
SLEFUIREA
-
Staretul Gheorghe din Zadonsk -
Într-o zi, stând la pangar, din întâmplare mi-am
îndreptat privirea în sus si am vazut un cui, care era pe de-a-ntregul ruginit.
Lasându-mi capul în jos, ca într-adins, vad si acolo, în podea, chiar lânga
picioarele mele, un alt cui, a carui „palarie” era stralucitoare. În clipa
aceea am fost strafulgerat de gândul ca, de nu va fi cineva slefuit întocmai ca
si cuiul acesta, nu va putea sa straluceasca întru Împaratia Cerurilor. Pentru
ca acela ce sta pe o treapta înalta, adeseori se acopera cu rugina si toti îl
vad, dar nimeni nu se poate atinge de el pentru a-l curata, sau nici macar nu
poate nimeni sa îi spuna, din pricina înaltimii la care se afla, ca nu este
curat, ci sta doar si se uita la dânsul, chiar si cu pretuire uneori, prin
aceasta ascunzând si mai mult de el adevarata stare în care se gaseste. Iar cel
ce sta pe o treapta mai joasa e sters si îndoit de orisicine, si cu toate ca
„palaria” i se roade putin, dar în schimb se face mai stralucitoare si
niciodata nu poate sa se acopere cu rugina. Asemenea si tu, Gheorghe, îmi
ziceam eu mie, trebuie sa fii sub picioarele tuturor, daca vrei sa te umpli de
stralucire întru împaratia Tatalui Ceresc.
Staretul Gheorghe din Zadonsk, Jurnalul
unui zavorat, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, p. 53-54.
Mame
cu pruncii lor torturați în temnițele comuniste
-
Pr. Justin Pârvu -
În 1948 era o mamă care năştea într-un spital din
Suceava, soţul era la uşă şi aştepta să vadă noul venit – ce să fie: băiat sau
fată? Că pe atunci nu se ştia de înainte
ce iese, acuma se ştie îndată. Ei bine, numai cât a născut, au luat călăii
pruncul şi pe tatăl lor; pe tatăl l-au băgat în celulă la parterul puşcăriei
Suceava, iar pruncul cu mama – într-o celulă de la etajul 1. Plângea copilaşul
acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană cu lapte.
Iată, deci, aceştia sunt eroii şi neamul nostru…
copiii din faşă, copiii născuţi şi făcuţi într-adevăr pentru ţara aceasta,
pentru neamul nostru creştinesc.
Şi câte alte întâmplări – mama care era pusă în ţâţâna
uşii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce mamă poate să fie aceea care
să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi
după zece zile a murit şi fiul ei pe munţii Făgăraşului şi a fost împuşcat tot
în numele şi jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt
mărturia sfinţeniei lor pentru noi, aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu
atâtea greutăţi şi necazuri, poate chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă
modernă.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 3
OCHIUL
INIMII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum în lumina soarelui putem vedea si aerul, si
pamântul, si apa, tot ce se afla în vazduh si pe pamânt, asijderea si-n lumina
Soarelui imaterial putem vedea cu ochii inimii lumea duhurilor, a îngerilor, a
sfintilor, pe Maica Domnului, pe patriarhii biblici, prooroci, apostoli,
ierarhi, mucenici, cuviosi, toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii (prin
credinta), întocmai cum vedem cu ochii firesti realitatile lumii senzoriale. O
inima simpla si curata poate vedea, de pilda, cu ochiul launtric chipul Maicii
Domnului ca si cum ar vedea cu ochi trupesti oricare alt obiect.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
VREMEA
POTRIVITA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pentru toate este rânduita o vreme, dupa cum
spune Ecclesiastul: „Pentru orice lucru este o clipa prielnica si vreme pentru
orice miscare de sub cer” (Ecclesiastul 3, 1). Pasarile îsi fac cuiburi si îsi
scot puii la vremea potrivita; animalele se împerecheaza si îsi nasc odraslele
la vremea cuvenita; întocmai fac si pestii la vremea rânduita; copacii si
ierburile înverzesc, înfloresc si dau roade la vremea lor; cei ce lucreaza
pamântul ara, seamana si aduna roadele la vremea cuvenita; într-un cuvânt,
Domnul si Ziditorul nostru a rânduit o vreme pentru orice lucru. Din acestea
învatam ca si noua ne-a lasat Dumnezeu un timp anume pentru cautarea izbavirii
celei vesnice. Acel timp este vremea de acum, „pâna ce putem sa zicem: Astazi!”
(Evrei 3, 13), pâna ce ne gasim în aceasta lume, pâna ce mai traim si suntem
calatori. Aceasta este vremea ce ne-a fost orânduita pentru cautarea mântuirii,
pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a câstigat-o cu Sângele Sau. Iata de ce în
Scriptura vremea aceasta este asemuita cu rastimpul semanatului: „Ce va semana
omul, aceea va si secera. Cel ce seamana în trupul sau însusi, din trup va
secera stricaciune; iar cel ce seamana întru Duhul, din Duhul va secera viata
vesnica” (Galateni 6, 7-8).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 87
Sfântul
Paisie Velicikovski
și
nevoia de trăitori ai dumnezeiescului Har.
-
de Monahia Fotini -
„Părinte Paisie, înțelepte, acoperă și păzește
sfintele și dumnezeieștile lăcașuri care te laudă, căci pe tine te au
înaintestătător și de grijă purtător, și ne izbăvește de sfaturile celor
vicleni și din toate măiestriile lor, arătând tuturor cum că și după moarte
viezi și mântuiești pe toți cei ce te cheamă cu credință”. (Din slujba
Vecerniei)
Ce gură cuvântătoare va putea să laude după cuviință
pe marele luminător al creștinătății? Ce minte omenească va putea cuprinde
lucrările sale cele îngerești, aduse în slujba lui Hristos Dumnezeu, Căruia s-a
jertfit cu lepădare desăvârșită până la moarte? „Numai a soarelui raze i-ar
izvodi tălmăcirea,/ Căci întru asemănare i-ai dobândit strălucirea[1]”.
Lucrarea acestui sfânt este atât de mare și de semnificativă, mai ales pentru
noi, românii, încât dacă am cunoaște-o îndeajuns, nu am înceta în a-l chema zilnic
în rugăciunile noastre. Prin înțelepciunea și nevoințele sale a reușit nu numai
să înflorească Mănăstirea Neamț, povățuind cu desăvârșită pricepere și blândețe
peste o mie de călugări, ci a reînviat întreaga viață duhovnicească, care
decăzuse cumplit, atât în Moldova cât și în Rusia, prin ucenicii care i-au
urmat învățătura. Monahismul suferea în secolul al XVIII-lea o așa de mare
vătămare duhovnicească, încât Sfântul Paisie, după îndelungate căutări, nu a
găsit niciun povățuitor la înălțime duhovnicească nici în Rusia, nici în
Sfântul Munte, nici în România.
Românul
și universul
-
De monahia Dometiana -
Românul se raportează la univers altfel decât
occidentalul. Nu întâmplător, Constantin Brâncuși și-a intitulat una din
sculpturile sale Cumințenia Pământului. A treia introducere la Devenirea întru
ființă a lui Constantin Noica e intitulată tot Cumințenia Pământului. Dar, să
dăm cuvântul filosofului: „Într-adevăr, nu se știe dacă la un moment dat nu va
veni în inspecție pe Pământ, vreun intendent cosmic, însărcinat cu
supravegherea părții acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să
ne-ntrebe: «Sunteți cuminți? Este cuminte Pământul? Sau să trimitem din Cosmos
o cometă ca să măturăm viața de pe el?».
Ne putem închipui că în clipa acea unii oameni
politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, câțiva mari fizicieni vor lăsa
capul în jos și, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă Pământul este
cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen care să
răspundă: «Dar suntem cuminți. Iată Cumințenia Pământului». Atunci intendentul
cosmic s-ar uita la ea și ar fi sorți ca pământenii să scape cu viață, în
măsura în care acela ar înțelege cât de cât, ce vrea să exprime sculptura”.
LUMEA
E CA FUMUL
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Placute sunt, lume, vremurile tale si anii tai, însa
trec ca fumul. Te asemeni unui vis ce piere, si zilele tale sunt ca o umbra;
seara ta trece repede, dimineata ta nu e îndelunga; ceasurile tale alearga
catre sfârsit, care de care mai repede... Grabeste-te, pacatosule, sa primesti
iertare pâna când mai straluceste pentru tine lumina zilei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126
UNTDELEMNUL
CANDELEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te rogi, fa totul cu întelegere. Când torni
untdelemn în candela gândeste-te ca în fiecare zi si minut ale vietii tale
Datatorul de viata te tine în viata prin Duhul Sau Preasfânt si ca în fiecare
zi, prin somn în privinta trupului si prin rugaciune si cuvântul lui Dumnezeu
în privinta sufletului, toarna în tine untdelemnul vietii, pentru a mentine vie
flacara sufletului si trupului tau. Când pui o lumânare înaintea icoanelor
adu-ti aminte ca viata este întocmai ca o lumânare: când înceteaza sa arda, se
stinge. Si ca unii o fac sa arda mai repede decât s-ar cuveni, prin patimi,
prin prisos de mâncare, de vin si de alte desfatari.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 43
SUFLETUL
ASEMENEA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Sufletul este acelasi la fiecare om. Lucrul acesta
este elementul care, în momentul creatiei, zamisleste omul, devine legatura
între samânta masculina si cea feminina si formeaza viata. Caci legaturile
între samânta masculina si samânta feminina nu zamislesc întotdeauna. Dar când
Dumnezeu toarna în acestea viata, cu viata toarna si sufletul. Sunt împreuna.
Nu exista, oricât de necredincios ar fi cineva, sa nu aiba suflet. Orice
faptura omeneasca are suflet. Ca el se-nchina la dobitoace, ca se-nchina la bolovani,
asta e altceva, dar chiar si aceasta închinare dovedeste ca în el exista un
element care aspira spre ceva divin. Prin aceasta suntem noi o unitate. Nu prin
partile minerale.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 65
MORMINTELE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
În ziua când se vor deschide mormintele mortilor, când
va glasui trâmbita tunator, când lumea va fi cuprinsa de cutremur si groaza
mare, când toti îngerii se vor pogorî la porunca Ta ca sa-i desparta pe buni de
rai, când se vor arata nori de foc si-i vor purta pe Sfinti, în ziua aceea sa
se arate si asupra mea îndurarile Tale, sa stau de-a dreapta Ta, Bunule Doamne,
si sa fiu miluit!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 179.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu