Iisus
în țara mea
Nichifor
Crainic
04
Mai 2024
Pictorii timpurilor l-au zugrăvit şi chipurile lui nu
seamănă două între ele. Gânditorii l-au analizat şi concluziile lor se bat cap
în cap. Misticii l-au imitat în nervii şi’n carnea lor, fiecare într’un fel
deosebit. Sfinţii - în faptele lor, şi faptele lor sânt fărâmituri din fapta
lui. Popoarele l-au primit şi fiecare l-a împământenit după firea sa. Şi
totuşi, în milioane de feluri şi chipuri, Cristos e unul şi acelaş: ca flacăra
focului, care îşi schimbă conturul cu fiecare clipă pe care o pâlpâie, şi coloarea
după lemnul pe care-l mistuie.
Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi
neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului său
Colindele noastre cântă pe un Hristos care e al poporului acestuia. Un Hristos
coborât din lumina Evangheliei şi îmbrăcat în haina pitorească, de mit idilic,
a unei mentalităţi naive în cucernicia ei. Istoria lui Isus, pruncul, se
preface, astfel, într’un mit crescut ca din vlaga pământului românesc.
Colindele îl amestecă printre ciobani şi plugarii. Dar el nu se naşte în stâna
oilor sgomotoase, nici între caii neliniştiţi, ci în ieslea boilor domoi şi
cuminţi, cari răsuflă de-ajută, aburesc de’ncălzesc şi durerile’mblânzesc.
Plaiul şi câmpul îl culcă pe paiele grâului, pe
florile fânului, în legănaş de păltinaş; iar vântul dulce tragănă, pruncul de
mi-l leagănă; ploaia caldă dalb îl scaldă. Îngerii dau zvoană cu steble de
stele în mâini, pământul însuş se înstelează ca văzduhul, paiele din staul se
auresc, fânul uscat înverzeşte şi’nfloreşte, ieslea se preface în raiu, iar
lacrimile minunii tremură ca mărgăritarul în ochii Maicei Domnului, cu păr
galben despletit ca părul Cosânzenii. Ea va toarce apoi, pe fus de argint, faşă
din caier de mătasă şi, ca orice gospodină cucernică, îşi va boteza pruncul
şi-l va «creştina». Şi precum boul cel adânc iubit de plugari e ales în
colindul naşterii dintre toate dobitoacele, tot astfel, pentru odihna pribeagă
a sfintei familii, va fi aleasă umbra rotată a mărului, fruntea pomilor în
frumuseţea fructelor. De-o însemnătate răspicată în curentul acestei idei e
faptul că asinul, care apare necontenit în istoria evanghelică şi era îndelung
cinstit de iubirea poporului evreu, nu se pomeneşte niciodată în cântecele
noastre religioase.
Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi din
cea neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului său
şi-a împletit din ele mitul Domnului. Resistenţa ortodoxismului nostru a stat
mai mult în caracteristica sufletului popular decât în puterea organizată a
Bisericii Se pare că firea lui, de poezie blajină şi de seninătate, se exclude
dela groaznicul spectacol al suferinţii. Ea nu stăruie asupra momentului de
vaiet şi de sânge de pe Golgota, care, în doctrina mântuirii creştine, joacă un
rol capital.
Chinurile Domnului, atât de bine plăcute evlaviei
catolice, care le răsuceşte în convulsiunile de gips ale Cadavrului ritual, cu
orbite şi obraji oribil învineţiţi, cu fruntea şi coastele văpsite în parodia
sângelui sacru, - delicateţea noastră de simţire le acopere cu maldăre de
flori, pe pictura sfântului Epitaf. Cântecul popular spune de «un pat mândru
lucrat» unde Cristos e aşezat «dormind frumos» şi- l împodobeşte cu flori de
mac, cu mintă, cu spice de grâu, cu clopoţei şi flori domneşti, cu busuioc. E
aceasta nepriceperea faţă de misterul creştin a unui popor nededat cu doctrina
şi cu dogma? E lipsa lui de adâncime mistică? Sau e respingerea fericirii
căpătate prin jertfa de moarte a altuia, fie acesta Dumnezeu însuş? E, pe
semne, repulsiunea firească faţă de spectacolul groaznic al durerii. Şi poate
că în ea mocneşte şi lămurirea faptului istoric că încercările de catolicizare
n’au prins niciodată rădăcini în sufletul românesc; nici măcar atunci când o
parte din ardeleni s’au unit formal cu Roma.
Resistenţa ortodoxismului nostru a stat, pe cât se
pare, mai mult în această caracteristică a sufletului popular decât în puterea
organizată a Bisericii, care n’a izbutit nicicând să precumpănească prin vreo
iniţiativă de cugetare religioasă. Într’alt colind, sfinţii întreabă simplu pe
Isus din ce s’a făcut vinul şi grâul. Şi Isus le răspunde: din sângele meu,
vărsat de piroanele răstignirii, s’a făcut vinul, iar din stropii de sudoare ai
trupului meu chinuit s’au închegat boabele de grâu. Nimic mai frumos şi mai
semnificativ în această ţară de lanuri şi de podgorii! Pâinea şi vinul, bogăţia
şi frumuseţea ei, - închipuirea primitivă le izvorăşte din Iisus Hristos ca din
puterea zămislitoare a pământului. E contrariul dogmei euharistice a pâinei şi
vinului prefăcute în trupul şi sângele Domnului, pe masa tainică din altar.
Imaginaţia populară scoate pe Hristos din sanctuar, îl răspândeşte în lanuri
şi’n podgorii şi preschimbă pământul ţării într’o nemărginită şi veşnică Cină
de Taină. Înţelesul mistic al dogmei e întors într’unul naturalist. Cu atât mai
lesne i-ar veni Bisericii să-l prelucreze, pornind dela această mentalitate,
din nou într’un sens mistic.
Odinioară purtam în largul câmpului colindele, încă
fragede, ale copilăriei şi, mai proaspete, versetele, învăţate’n seminar, ale
Evangheliei. Mi-era sete de vinul armoniei, mi-era foame de pâinea
înţelepciunii. Şi legănam în inimă visul împăcării cerului cu pământul, a lui
Dumnezeu cu omul. Ştiam de arătările lui Iisus pe drumurile de prund şi de
stâncă ale Galileii şi credeam în epifaniile dumnezeeşti din cântecele
ciobanilor noştri. Dacă el a prânzit în casa lui Zacheu, vameş între vameşi, ce
l-ar stânjeni să poposească într’o seară, cu Sân-Petru, la o stână din munţii
noştri, să guste laptele fumegând al ospeţiei ciobăneşti, să se odihnească pe
fânul moale şi îmbălsămat al plaiului şi, dimineaţa, plecând, să binecuvânteze
sporul turmelor? «Eu sânt păstorul cel bun...». Iată, el a zis de ţara
strămoşilor lui: şerpii au culcuşuri, vulpile vizuini, numai fiul omului n’are
unde să-şi plece capul. Iar ţara mea e ţara ospitalităţii; culcuşuri au şerpii,
vizuini vulpile şi fiul omului va găsi pretutindeni vatră caldă - inima unui
creştin...
„Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru
viaţa veşnică”. Gândiam aşa, la umbră de copac răzleţ. Şi gândurile mele
fremătau cu frunzele lui, mai domol, mai trăgănat, sub amiază, în largul
câmpului... Şi deodată, de dincolo de zare, - ori de dincolo de vreme, - se
făcea că bănuiesc, în bălaiu, în albastru şi’n purpuriu, năluca Domnului.
Plutia ori venia în pas legănat, de sfat şi de povaţă. Şi nu ştiu: din
Evanghelie ori din câmp, prea cunoscute arătări de oameni păşeau în urmă-i. Şi
poteca alerga şerpuit înnainte, spintecând în dreapta şi’n stânga talazuri
domoale de galbene grâne ce le băteau pieptul cu spumă de spice. Veniau poate
din vale, dela fântâna bătrânească. Isus va fi sorbit acolo din ulciorul
Samaritencei şi-i va fi spus acolo cuvintele apei celei vii, care murmură din
izvorul vieţii veşnice. Era cald şi soarele se prăvălia în rotogoale alburii
peste întinderi.
Capetele oamenilor se plecau grele de soare ori poate
de lumina gândului nou ce-i pătrundea şi-i umplea. Şi năluca Domnului păru că
se roteşte împrejur şi nemărginirile de grâne se limpeziră până departe, la
poalele cerului. Nu ştiu de-a fost susurul lanurilor dogorite, ori însuş glasul
lui a răsunat atunci: «Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele că sânt albe acum
şi gata de seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa
veşnică; pentru ca şi cel ce samănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaş
timp». E o corespondenţă strânsă între atmosfera Evangheliei şi atmosfera
noastră, între peisagiul ei şi peisagiul nostru, între spiritul ei şi sensul
înţelepciunii noastre populare.
Sunt scene şi episoade din viaţa lui Iisus ce par’că
s’au întâmplat aici, aproape de noi. Şi sunt parabole, mai ales parabolele
aproape toate, ca şi cum ar fi zămislite în cuprinsul vieţii dela noi. Parcă
învăţătorul, când le rostia sub albastrul mătăsos al cerului, avea sub ochi, în
zare, un plugar sămănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori
o podgorie din zona dealurilor. Şi tot miezul de aurie înţelepciune, închis în
floarea parabolelor, pare adresat deadreptul acestui popor iubitor de pilde şi
de poezie. Un Iisus care știe să zâmbească fiindcă înțelege plânsul Pe acest
anumit Iisus îl preferă firea noastră. Nu Isus de pe Golgota, ci Isus din
staulul Vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus
din pustia ispititoare, ci Isus din parabola sămănătorului, nu Iisus retezând
încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din
mijlocul oamenilor naturii, simpli, sănătoşi şi buni ca ea. Iisus care ştie să
zâmbească fiindcă înţelege plânsul, care rabdă fiindcă cunoaşte slăbiciunea
omenească şi care cumpăneşte veselia cu tristeţea, care mustră mângâind şi
osândeşte iertând.
A înţeles Biserica această mentalitate ce vine din
adâncul sufletului popular? Întrebarea ar avea rost numai îndreptată unei
conştiinţe ce s’ar fi frământat îndelung să găsească un acord între Hristos şi
popor, ca între sămânţă şi arătură. Biserica n’a făcut-o. Ea e plugarul care
şi-a lăsat moşia pârloagă. Dintre prerogativele ce şi-a însuşit prin canoanele
sinoadelor istorice, prerogative transformate într’o monopolizare a lui Iisus
Hristos, Biserica practică astăzi una singură: administraţia tainelor. Adică: a
acelor depărtate extracţii, obţinute în curs de veacuri, printr’un întortochiat
alambic de formule, din florile proaspete ale Evangheliei. Şi Evanghelia a fost
înlocuită cu aceste extracţii, Hristos - cu ritualismul sacerdotal. Biserica a
devenit astfel, în mijlocul nostru, un fel de ciudată spiţerie alchimistă care
negociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pentru
nevoile reale ale zilelor noastre.
Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica asupra lui
Hristos echivalează cu interdicţia lui de-a circula în mijlocul poporului Un
singur lucru i-ar sufla o patină venerabilă: rolul ei naţional. Dar a-i atribui
Bisericii lui Hristos un rol naţional în sensul acestei dulci minciuni cu care
ne leagă mintea manualele de şcoală, înseamnă a-i suprima pur şi simplu
caracterul de instituţie divină. Venerând-o pentru acest motiv, am tăgădui-o,
de fapt, cu desăvârşire. Şi chiar de-ar fi avut pe vremuri un asemenea rol,
care nu poate fi înţeles decât ca o înfiripare de cultură, azi l-a pierdut din
mână. Dacă au fost cândva arhierei şi preoţi şi diaconi şi meşteri călugări,
cari au cioplit cu sacră migală chipul dintâiu al graiului nostru scris -,
împotriva înnaintaşilor lor ce se mulţumiau cu stearpa slavonie şi cu greaca -,
nu sânt oare urmaşii lor, arhiereii Bisericii de azi, aceia cari au stâlcit
acelaş graiu, până l-au desfigurat, în actualele cărţi rituale şi’n Biblia
sinodală?
Acum câţiva ani, pe vremea răsboiului, unul dintre ei
s’a dovedit atât de sărac cu creerul încât dânsul, episcop, a retipărit pentru
soldaţi Visul Maicei Domnului. În gândul înaltului prelat, Evanghelia n’a mijit
o clipă. De fapt, monopolul pe care şi-l atribuie Biserica asupra lui Hristos
echivalează cu interdicţia lui de a circula în mijlocul poporului. În parohii
n’a ajuns până acum decât doar câte un exemplar din Evanghelia, nu întreagă, ci
tipărită în pericope sărbătoreşti pentru întrebuinţarea cultică. Preotul o
gângăveşte fragmentar, mai mult pe nas decât cu buzele, odată’n sărbătoare,
apoi o ascunde cu grijă pe masa altarului, sub maldărul de fuste sacrate al
odăjdiilor. Şi astfel Biserica ne serveşte un Hristos pocit şi gângav, care
sforăie pe nas cuvinte nedesluşite. Aşa va fi predicat Marele Fermecător al
omenirii, odinioară, sub cerul luminos al Orientului?
Influienţele primite de pretutindeni au făcut din
intelectualitatea noastră un fel de peticărie de metaluri variate După cum, ca
putinţă culturală, Biserica nu dă mai mult decât o caricatură a graiului
românesc, tot aşa, ca putere spirituală, nu dă decât caricatura religiei
adevărate. O ironie răzbunătoare aşează pe preot, în stima publică şi’n rolul
său, între moaşa comunală şi baba descântătoare. Fermecele babei se întrec în
efect cu slujbele popei. Iată rezultatul la care a ajuns, prin sine însăş, ortodoxia
noastră exclusiv ritualistă. În creerul bisericesc adormit nu s’a oglindit
realitatea vieţii în mijlocul căreia el era menit să lucreze. O ortodoxie
înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi
străluminată de focul adevărului evanghelic ne-ar fi dat temeliile de razim, de
statornicie şi de continuitate, pe care nu le are politica nici cultura
noastră. Ar fi fost fântâna din care avea să ne fertilizeze gândul religios.
Dar aşa, el apare în frământările moderne ale intelectualităţi româneşti, abia
ici şi colo, ca nişte stropi risipiţi, fără puterea de-a fecunda holde din
belşug. Influienţele primite de pretutindeni au făcut din intelectualitatea
noastră un fel de peticărie de metaluri variate, cu atât mai răsunătoare cu cât
sunt mai asemenea cu tinicheaua. N’a fost dedesupt o vâlvătaie să le mistuie şi
să le contopească într’un tot organic cu metalul pământului acestuia.
Pe deasupra tuturor, a răsunat mai asurzitor pripasul
francez, cu articole contrafăcute pe gustul nostru încă nesigur. Claritatea
franceză a devenit aici superficialitate românească, spiritul francez a devenit
zeflemea românească, ironia franceză cinism şi batjocură românească: gintă
latină! „N’am venit s’aduc pace în lume, ci sabie”. Şi uitând că latinitate
înseamnă catolicitate, ne-am socotit superiori prin dispreţul celor sfinte.
Atitudinea aceasta îşi află monstruoasa întrupare în politica noastră, stearpă
şi stârpitoare de gând religios. Prezenţa gândului religios aduce cu sine
simţul răspunderii, - o făptură exotică pentru meleagurile vieţii noastre
publice. Cu toate acestea, gândirea politică ne înfăţişează un singuratic
moment de lumină: Nicolae Bălcescu. Cartea lui de istorie e, în fond, o carte
de cugetare politică, scrisă în perspectiva unei foarte largi concepţii
religioase. Unirea tuturor românilor era, în gândul lui, un moment din opera de
înfrăţire ulterioară a naţiunilor. O înfrăţire în spiritul lui Iisus Hristos,
cum accentuiază introducerea neisprăvită a cărţii. O viziune de profet, o
convingere de apostol, o jertfă de martir pecetluiră evanghelismul politic al
lui Nicolae Bălcescu. Şi nu ştiu ce puteri, deopotrivă cu ale sale, l-ar
despecetlui şi pune la îndemâna contemporanilor. „N’am venit s’aduc pace în
lume, ci sabie”, zice Hristos. Şi spusa lui e adevărată şi pentru viaţă, şi
pentru artă. Gândul religios despică fiinţa insului şi-a lumii în două: trup şi
suflet, materie şi spirit, instinct şi conştiinţă, rău şi bine.
Din ciocnirea răsboinică a acestor două principii
scânteie valoarea vieţii, şi dramatismul lor adânc fecundează arta. Marile
epoci de înflorire a spiritului sânt pătrunse de gândul religios. De la poemele
indice până la romanul rusesc, de la Acropole până la catedrala gotică, dela
Phidias până la Michelangelo, de la tragedia greacă până la drama muzicală a
lui Wagner. Transfigurând năvala corpolentă a umanismului prin seninătăţile
evlaviei, arta Renaşterii e înalta sinteză ritmică a acestui răsboiu de principii
potrivnice: arta latină. Lipsind aluatul gândului religios din frământarea
intelectualităţii noastre, arta românească nu înfăţişează încă profunzimile de
umbră şi piscurile de soare ale marilor creaţii. Ea e mai mult izbucnirea
instinctului decât apologia conştiinţei biruitoare. În chip firesc, aşezând în
centrul ei pe omul dela ţară, ea nu l-a înfăţişat decât ca o deslănţuire de
forţă naturală, instinctivă. De aci şi lipsa elementului dramatic, a
elementului tragic din arta noastră. E poporul acesta numai instinct
nestăvilit? De fapt, în el se sbuciumă, stângaciu articulată, o conştiinţă
religioasă.
Religiositatea e o caracteristică a popoarelor
agricole. A popoarelor care aruncă sămânţa în brazdele pământului şi nădejdea
în nourii văzduhului. Şi va dura această religiozitate cel puţin atât cât
ştiinţa atmosferii nu va izbuti să oblige toanele întocmirilor cereşti
prescripţiilor ei de ordine exactă. „Unde veţi fi doi adunaţi în numele meu,
acolo voiu fi eu, în mijlocul vostru”. Arta noastră nu poate să rămână izolată
de sufletul poporului, de religiositatea lui. Începuturile ei sunt stropite de
botezul creştin. Într’o vreme când graiul nu era încă primitor de ritm, piatra
şi văpseaua ajutară geniului nostru artistic şi el răsări şi se mlădie
nepieritor în bolţi şi’n turnuri de biserici. Din umbra lor se înfiripă în
scrisul de azi noul gând religios.
Literatura unui Ion Agârbiceanu şi a unui G. Galaction înnoadă întâiul
conflict între instinct şi conştiinţă. Şi poate mâine, ei vor fi veneraţi ca
precursori.
„Unde veţi fi doi adunaţi în numele meu, acolo voiu fi
eu, în mijlocul vostru”. Pe florile fânului, pe paiele grâului, în leagănul
inimii populare, se naşte pruncul lui Dumnezeu. Colindele îl înfăşură în
scutecele poeziei lor. Fie ca Biserica şi arta să-l crească, să-i deschidă
altarele, să-i poleiască amvoanele, să-i pregătească drumurile albe ale acestei
ţări, printre lanuri, printre podgorii! Înnegrite de neghină sânt lanurile;
părăginite de filoxeră, podgoriile. Moşiile îşi adastă Sămănătorul. Să desţelenească
ogoarele, să înverzească fruntea pustie a dealurilor. Broboanele trudei lui şi
sângele jertfei lui să picure’n sufletul acestui pământ: izvorul mistic pe
care-1 cântă colindul. Grâul şi strugurul vor spori din sânul lui. Pâinea
vremelnică şi vinul vremelnic se vor transsubstanţializa în pâine veşnică şi în
vin veşnic. Ca într’o Cină de Taină nemărginită, vom frânge şi vom turna şi vom
gusta trupul şi vom bea sângele Domnului. Pâinea vieţii şi vinul artei.
------------------------------------------
sursa -
Certitudinea, Nr. 161/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu