O vedenie pentru un om

O vedenie pentru un om care trata superficial Sfintele Tainele

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:

Pe când mergea undeva de unul singur, a văzut că se apropia de el o arătare grozavă, asemenea unui om foarte înalt, păroasă, slută, necurată, cu ochii de văpaie. Aceasta s-a apropiat şi, bătându-l pe piept, i-a zis: „De ce te temi? Noi doi suntem prieteni, vom fi împreună în acelaşi loc!”. Păcătosul s-a speriat cumplit, dar a găsit putere să întrebe: „Cine eşti tu?”, iar acela a răspuns: „Eu sunt cel care L-am lovit peste obraz pe Iisus Hristos; însă şi cei care păcătuiesc din nou după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi chinuitori şi răstignitori ai Domnului”. Spunând aceasta, a plecat. Vedenia l-a izbit atât de tare pe păcătos, că, lăsând toate, îndată a plecat în pustie şi acolo şi-a plâns păcatele sale până la sfârşitul vieţii, în nevoinţe aspre.

Din această întâmplare ia încredinţare că cei ce păcătuiesc din nou după pocăinţă şi primirea Sfintei Împărtăşanii se pun în rând cu răstignitorii Domnului – şi prin această încredinţare sperie-ţi sufletul ca să îndepărtezi de la el orişice aplecare spre păcat, care apare în poftele inimii şi tulbură hotărârea ta cea bună de a te păzi curat şi fără de căderi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 196-197)

Sfântul Nicolae ajută o tânără aflată în primejdie

Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Într-o seară, am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. În jur era întuneric și pustiu. Dintr-o nesocotință specifică tinereții, nu-mi era frică de nimic. Crezând ca nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanță faptului că ușa de la o scară era întredechisă și de acolo mă urmărea un bărbat.

Când am trecut de ușă, el s-a luat după mine. Presimțind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reușit: o mână puternică m-a ținut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi-a răspuns: „Acum te omor!”. În jur, nici țipenie. Ajutor de nicăieri. Am ridicat ochii către cer și încet, dar din toată inima, m-am rugat: 

„Doamne, Nicolae Făcătorule de minuni, ajutați-mă!”.

Și s-a întâmplat o minune. Degetele care mă țineau strâns au cedat. M-am simțit liberă. 

Bărbatul care mă amenințase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt și nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă înțepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeții.

Au trecut mulți ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simțit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu și a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. (Ludmila)

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, 2004, pp. 45-46)

Întâlnirea părintelui Cleopa cu fraţii săi plecaţi la Domnul

În toamna anului 1930, fraţii Vasile şi Constantin, având ascultarea la oi, le păşteau prin munţii Sihlei. Într-o după amiază a trecut pe poteca muntelui un episcop sfânt şi făcător de minuni, cu numele Ioan, refugiat din Rusia prin anul 1920.

Episcopul, poposind puţin şi binecuvântând fraţii de la oi, a zis diaconului său, care ştia limba română:

 ‒ Spune-i fratelui Vasile să se pregătească, căci are de mers o cale lungă!

Însă fratele Constantin, neînţelegând ce vrea să spună episcopul, i-a sărutat mâna şi s-a dus după oi. După şase luni de zile, fratele său mai mare, Vasile, s-a mutat la Domnul, împlinindu-se astfel profeţia episcopului Ioan.

După moartea fratelui Vasile, Părintele Cleopa a citit timp de 40 de zile o Psaltire pe zi, pentru a afla unde este sufletul lui. Când s-au împlinit 40 de zile de la moartea fratelui său, părintele a avut un vis.

Se făcea că s-a deschis mormântul fratelui său, care se afla în partea dreaptă a altarului bisericii, capacul de pe sicriu s-a dat la o parte, iar din Sfântul Altar a început să curgă printr-o ţeavă peste mormântul fratelui său un izvor cu apă limpede ca de cristal. Şi cum curgea apa aceea, fratele Vasile se albea din ce în ce mai tare, iar chipul îi devenea tot mai strălucitor. Apoi s-a deşteptat ca din somn şi a spus: „Măi, frate, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”.

La urmă, Părintele Cleopa a mers la egumenul schitului, să-i spună visul, temându-se să nu fie înşelăciune diavolească. Părintele Ioanichie i-a spus: „Ai văzut, băiete? S-au împlinit 40 de zile. Ce nevoinţă mare avea acela! Ştia atâtea acatiste şi Psaltirea pe de rost. A murit martir în ascultare; până la ultima suflare s-a ţinut de oile mănăstirii. Ai văzut de unde vine izbăvirea şi izvorul? Din Sfântul Altar! Că acea apă pe care ai văzut-o închipuieşte liturghiile care s-au slujit 40 de zile. Şi prin liturghiile Bisericii şi cu cât a mai făcut el fapte bune, l-a spălat Dumnezeu şi l-a albit. N-a fost vis de la diavoli, ci ţi-a arătat Dumnezeu că rugăciunile Bisericii şi liturghiile l-au albit”.

După mutarea la Domnul a fraţilor săi, Părintele Cleopa era foarte întristat pentru sfârşitul lor atât de timpuriu. Dar se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere unde anume sunt sufletele lor. Şi într-o seară a visat că s-a întâlnit cu fraţii săi, Vasile şi Gherasim, împreună cu surorile lor plecate la Domnul, într-o grădină minunată plină de flori şi bună mireasmă, cu pomi încărcaţi de roade, unde păsări cereşti cântau laude lui Dumnezeu. Toată noaptea aceea au petrecut-o plimbându-se şi cântând cu multă bucurie duhovnicească în grădina Raiului!

La urmă, fraţii şi-au luat rămas bun de la el şi, promiţându-i că se vor ruga pentru dânsul ca să fie cu toţii împreună, l-au îndemnat să facă ascultare şi să se roage neîncetat, că după o vreme va fi povăţuitor de suflete şi va veni şi el lângă dânşii. Apoi s-au depărtat săltând de bucurie, iar părintele s-a deşteptat din somnul său adânc. Era ora 5 dimineaţa.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 742-743)

Sursa:

Pr Alexandru Stanciulescu Barda