joi, 29 februarie 2024

Alexandru Bochiş-Borşanu - Unde-s zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele!

 



Unde-s zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele!

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

29 Februarie 2024

 

E februarie, pe la jumătate, afară e o temperatură peste 10ºC, mohorât, mai mult plouă, parcă e o toamnă întârziată. Unde-s zăpezile de altă dată? Uite, am rostit fără să vreau o expresie ce am mai auzit-o, ba chiar îi bănuiam sensul: nostalgia după vremuri trecute. Mult timp după ce mijloacele moderne de comunicare cu lumea au evoluat, am aflat că expresia îi aparține poetului aventurier francez François Villon. Trăitor în veacul al XVI-lea, nici vorbă să regrete că la Paris nu ninge, nu e zăpadă sau că acolo ninge rar, ci revelația a fost inspirată în închisoarea Chateau de Meung-sur-Loirecondamnat la moarte pentru crimă, așteptându-și gâdele; gândurile sale vizau viața trecută, plină de risc și aventură, dar frumoasă, pe care o regreta atunci sub amenințarea ștreangului.

 

Dar văd că am deviat de la intenție, deși la propriu, privind afară din balcon, chiar la asta mă gândeam: Unde sunt zăpezile de altă dată? Pentru mine au fost timpuri irepetabile, atât datorită vârstei mele, cât, și mai ales, evoluției și periodicității anotimpurilor. Cu fiecare iarnă zăpezile erau altele, nu numai datorită ninsorilor substanțiale, cantitative, ci mai ales trecerii timpului, a evoluției personale, când lăsam în urmă zăpezile și odată cu ele rămâneau pentru memorie, și de ce nu pentru istorie, momentele existențiale individuale parcurse.

 

Mi-e dor de zăpezile de altă dată, când la zece ani, în Borșa natală îmbrăcat de mama cu pulovăr gros de lână, cu bocanci de piele unși cu slănină să nu intre apa, mănuși croșetate de sora mea și căciulă mucedă de miel, urcam dealul  la Flămându sau pe Ceraia trăgând de sania mea de lemn, pe drumul în pantă de aproape un km până în vârf. Era o zăpadă de scârțâia sub tălpile bocancilor, zăpadă înghețată de nu puteai să faci un bulgăr să arunci către vreun prieten ce urca și el dealul. Obrajii mângâiați de gerul aspru, de vântul care lovea tăios, erau roșii, îmbujorați, aproape deveniți insensibili la ger, pentru că energia copilăriei, reglată mental de mecanismul neural din creier, era mai presus de vicisitudinile vremii iar satisfacția anihila orice vector opozabil. Aș repeta gândul lui Villon, dar s-ar putea să fiu crezut de alții obsedat de trecerea timpului, un nostalgic. Totuși, vă mai fac o confidență din timpul zăpezilor de altă dată.

 

La noi acasă, acolo la țară, de obicei, în două camere, cele „de la drum”, aveam chiriași. Atunci prin anii ´52 - ´54, a locuit profesorul de sport, domnul Liviu Todoran. Un practicant activ al sporturilor de iarnă, așa că a dotat școala cu cinci perechi de schiuri pentru a învăța elevii din clasele mari. Iarna o pereche o ținea acasă. Eu aveam acces la ele, având posibilitatea să bat  dealurile schiind. În 1953 am primit cadou o pereche de schii  de la doamna doctor Perța, prietena mamei, al cărui fiu student, alpinist, se prăpădise în iarna aceea prin munții Făgărașului. O să credeți că mă laud, dar vă spun, reușisem să sar cu schiurile obstacole sau dâmburi denivelate de peste cinci metri. Faptul că știam să schiez mi-a folosit ulterior în viață, ca militar am făcut exerciții în tabere de iarnă, prin munți; eu tăiam pârtia, pentru că majoritatea colegilor erau „de pe șes”.

 

Dar sport de iarnă era și patinajul - cum ar zice domnii. Eu, după economii la sânge, din banii adunați de la colindatul cu steaua de Crăciun, mi-am cumpărat de la Oser - piața de vechituri din Cluj - ceaclii de fier, adică patine. Nu a fost greu să învăț, pentru că exersasem cu cele de lemn și echilibru era exersat. Pe Valea Borșei, afluent al Someșului cald, iarna era sticlă, o gheață transparentă de vedeai peștii sub gheață cum înoată. Jur că așa era. După ce am mers la școală la Cluj, am fost inclus în echipa școlii de patinaj, formată din 6 elevi, trei unguri, din zona secuiască și trei români, doi din Cluj și eu țărănușul din Borșa. Făceam antrenamente iarna pe gheața de pe lacul Chios. Temperatura afară se menținea cu minus, lacul era toată iarna înghețat. Aici am văzut pentru prima dată pe gheață un cuplu, patinaj artistic perechi dar și patinatori în probe de viteză, se antrenau. Eram deosebit de fascinat. Iarna   pentru mine era o încântare, activă de mic.

 

Dar trebuie să vă spun că a fost și o excepție. O iarnă ostilă cu greu suportată mi-a hărăzit soarta. Copilăria și adolescența se terminase, absolvisem și școala. Devenisem mecanic de utilaje la C.F.R., salariat, la nici 17 ani. In luna decembrie 1958 sunt trimis să înlocuiesc un mecanic ce se îmbolnăvise pe șantierul în gura tunelului dintre Șuncuiuș și Vadul Crișului. Se lărgea tunelul iar eu asiguram cu două motocompresoare aer comprimat pentru picamere și perforatoare care dislocau stânca. Era o iarnă groaznică, geroasă, dăunătoare vieții. Din anotimpul meu preferat iarna, am început să o urăsc. Un frig groaznic. Noaptea erau frecvent minus 20 de grade Celsius.  Bătea un crivăț prin tunel de îți tăia fața și îți crăpau buzele, îngheța apa turnată din cană. În fiecare zi la terminarea lucrului deversam apa din radiatoarele compresoarelor, altfel îngheța și crăpa blocul motor și asta însemna pușcărie. Dar, eu încă copil minor, o nenorocire, la cinci dimineața mă sculam, aprindeam focul cu lemnele tăiate de seara, din traverse impregnate cu păcură pentru a încălzi patru găleți de apă fierbinte să dezgheț motoarele. Era un adevărat chin, fiecare pornire era o victorie. La ora șapte, ce se făcea ziuă, trebuia să am aer la presiune de 12 atmosfere pentru perforatoare și picamere, ca minerii să poată sfredeli muntele. Eram uitat la tunel, fără nici o protecție, în afară de o gazdă miloasă, o nana Floare, o femeie săracă de lângă gara din Șuncuiuș, la care locuiam în gazdă, care din când în când îmi fierbea niște cartofi sau o papară din ouă.

 

Abia de Crăciun reușesc să merg acasă. Nu pentru că șefii ar fi fost îngăduitori cu mine, ci pentru că șantierul se închidea, echipa de muncitori, toți rude din zona Dejului, de la Crăciun la Bobotează plecau acasă să petreacă Sărbătorile creștine în familie. Ajuns acasă, aproape să nu mă recunoască ai mei. Eram îmbrăcat cu o șubă tip C.F.R., pantaloni pufoaică, în picioare pâslari, primite de la serviciu, altfel înghețam în gerul ăla năprasnic, de crăpau ouăle de corb. Sunt sigur că ai mei mă compătimeau, dar simulam că nu sufăr de condiția în care ajunsesem. Nici acasă nu aveam îmbrăcăminte de iarnă. Doar un costum, e drept de stofă, camgarn englezesc, primit de la unchiul Miși de la Aiud. Mama îmi cumpărase un loden verde de toamnă, când eram în anul III, de la solduri, dar acum era iarnă aspră, de înghețai dacă nu aveai haine groase. Așa că, la Crăciunul din 1958 nu am fost la colindat. Eram tare amărât, o cădere psihică severa m-a încercat chiar. Când mă gândesc la acele timpuri vitrege nu-mi doresc zăpezile din acea perioadă, zăpezile de altă dată. Am ajuns repede la concluzia că salvarea mea este cartea. Intuiția mea s-a dovedit corectă.

 

Dacă expresia lui François Villon mi-a servit pretext pentru a povesti despre zăpezile mele de altădată de pe dealul Flămându din Borșa, de pe Chios lacul înghețat din Parcul Clujului sau despre crivățul tăios din gura tunelului C.F.R. Șuncuiuș, ar fi necesar să mulțumesc cuiva pentru privilegiul oferit. Dar cui? Villon nu mai există de aproape cinci sute de ani! Ah, da! Am găsit! Dumneavoastră, dacă ați citit până aici și continuați, mai jos, gândurile mele. Mulțumesc!

 

Revin, nostalgic. Sensul expresiei „Dar unde sânt zăpezile de altădată ? – mi-e dor de ele!” a fost studiată și analizată de exegeții filologi de ieri și azi. Concluzia cvasiunanimă este că autorul nu regretă jocul fulgilor de zăpadă, ninsorile abundente ce purifică pământul, în sens material, ci interogația exprimă regretul că „fugit irreparabile tempus” – acel timp care nu se întoarce, pe care l-ai trăit și acum, când ai ajuns la o vârstă sau într-o anumită situație limită te hrănești cu amintirile. Vorba lui Villon: mi-e dor de ele!  Răspunzi și tu în sinea ta: și mie!

 

Privesc din nou de pe balcon. Afară o ploaie mocănească, difuză, plictisitoare, incapabilă să-mi evoce amintiri plăcute, vreo revelație, doar regrete că deja e luna ianuarie și zăpada lipsește. Contrastul imaginii de iarnă mohorâtă, nu poate fi decât un tablou cu troiene de zăpadă, care să mă trezească din nostalgie, să-mi activeze  dorul de viață. Mentalul mă salvează. Forțez trecutul. Imaginile curg, din alte vremi, cu zăpadă, sau fără, produc bucurie iar secvențele revelate din subconștient sub forma unor holograme aievea cu trăirile anterioare, îmi provoacă melancolie dar și satisfacția că le-am trăit.

 

O mare satisfacție, când am dezertat de pe șantierele C.F.R.-ului, părăsind Clujul, ajungând la Câmpulung Muscel, unde montam motoarele pentru autoturismele de teren numite I.M.S., predecesorul modernului A.R.O. Acolo am reînceput să simt că exist cu adevărat și mă îndrept spre realizarea dorinței tatălui meu, care pe patul de moarte i-a spus mamei: „pe copilu´ nost, pe Sandu, să-l dai să facă carte, să ajungă inginer tehnic”.

 

Aveam patru ani, cu mama alături, eram în camera unde el zăcea, lângă patul unde avea să se stingă, a întins mâna m-a mângâiat pe cap. Și acum simt acea adiere din dragoste dar și de regret că el a plecat sus printre aștri. Niciodată nu am uitat dorința tatălui. Liceul pentru mine era o etapă de parcurs în drum pentru îndeplinirea legatului testamentar lăsat de tata. Iernile, zăpezile, din acea perioadă tristă, sau cele ce au urmat  străbăteau timpul fără să mă întrebe. În final, sub imperiu altor zăpezi, în 1969 am îndeplinit voința tatălui meu, absolvind facultatea de științe juridice. Parcă îl aud: mulțumesc fiule și drum bun în viață!  Dar în loc de mângâierea aceea duioasă pe frunte acum simt o îmbrățișare tandră, un sărut pe ambii obraji. Mulțumesc tată! Știu că veghezi de sus, dintre aștri.

 

Drumul în viață trebuia continuat în normalitate. Zăpada troienită și viscolul vremurilor s-au repetat anual, era greu, dar calea spre țintă trebuia continuată. Aproape obsedat de spiritul familiei românești, moștenit de la strămoșii mei, am reușit să-mi ating ținta, visul. Acum sunt bogat: doi copii și trei nepoate. Ce am învățat eu, copii mei cunosc, poate chiar la parametri mai înalți. Iernile, zăpezile sunt pentru ei o încântare, practică sporturile de iarnă, merg să schieze în munții noștri sau afară, iar nepoatele îi însoțesc și îi imită, în sporturile de iarnă .

 

Privesc din nou de pe balconul blocului, lume posomorâtă, se grăbește că afară plouă, acum în mijlocul iernii ! Unde-s zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele! Sunt nostalgic, trecutul m-a copleșit. Găsesc oare un remediu pentru ameliorarea moralului? Caut! Da, am găsit! Părăsesc balconul, intru în casă, deschid calculatorul, dau pe You Tube, găsesc „Anotimpurile” lui Vivaldi. Ascult impasibil. Melodiile curg, apoi spre sfârșit, tempoul devine alegro, o cadență mai vioaie, era ritmul anotimpului iarna.

Uit iarna și zăpezile de altă dată și repet întregul concert: primăvara, vara, toamna și iarna.

 

Reconfortant.

 

Aranjament grafic – I.M.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu