Evoluţia
istorică a conceptelor de conştiinţă şi conştienţă
Gabriel
Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română
24
Martie 2024
Crestomaţie de texte şi cercetări semnificative
„Cogito ergo sum” (R.Descartes)
La
începutul vieţii pe Terra
Activitatea reflexivă umană a debutat încă din zorii
umanităţii (evident că nu există un consens ştiinţific, filosofic sau religios
cu privire la data şi locul acestui debut; şi astăzi avem doar speculaţii şi
ipoteze generate şi acceptate politic n.a.) cu scopul natural şi iniţial al
supravieţuirii, dezvoltării şi relaţionării între indivizii acelor specii umane
primordiale.
După cum arată savantul român Mircea Eliade (Istoria
Ideilor şi Credinţelor Religioase, 1999) în perioada când aceşti prehominieni
au dobândit o postură bipedă, se pare că au deprins şi reflexele de orientare
cum ar fi cele de sus, jos, dreapta şi stânga. Astfel a fost organizat,
observat şi contemplat spaţiul terestru dar şi cel astronomic din jurul acelor
fiinţe ale începutului (Eliade, 1999).
Printre alte forme de viaţă create cu sens înalt şi
aflate în curs de dezvoltare inteligentă pe Terra şi paleantropii au început să
evolueze pas cu pas de-a lungul milioanelor de ani învăţând şi câştigându-şi locul în cursa
pentru umanitate. Pentru a supravieţui, la un nivel iniţial şi instinctual,
ceata iar mai târziu hoarda umană şi tribul au stabilit interdicţii de acces la
hrană şi de împerechere vis-a-vis de membrii altor comunităţi din proximitate.
Dar aceste tabu-uri au fost încălcate de alte grupuri defavorizate, şi astfel
chiar de la început oamenii au fost atacaţi violent de alți oameni cu ocazia
expediţiilor războinice de jaf a depozitelor de hrană şi capturare de sclavi.
Probabil că aceste raiduri războinice au avut în afara
jafului şi un efect cross-experienţial de cunoaştere dar şi unul de evitare a
cosangvinizării hoardei. Însă nu în ultimul rând aceste conflicte deosebit de
violente au produs traume psihologice care lăsat urme de neşters în istoria de
dezvoltare a omului aflat la începuturi. Probabil că datorită dezolării produse
la nivel grup sau individual acele traume psihologice au generat în final
reacţia reflecţiei cu privire la acele evenimente şi ulterior a apariţiei unor
reglementări morale, general valabile pentru grupuri cât mai mari de oameni.
Astfel aflat în mod repetat sub presiunea extincţiei şi devastărilor sălbatice
produse de alţi oameni ori de elementele naturii dezlănţuite, omul preistoric a
conştientizat necesitatea apariţiei unui sistem de coduri morale care aveau să
impună reguli obligatorii între grupuri, între membrii aceluiaşi grup şi
conducător, între bărbaţi şi femei precum şi între om şi zeul venerat. În acest
sens amintim aici doar câteva sisteme de organizare: Codul lui Manu în India,
Codul lui Hammurabi în Babilon, Legea celor XII Table la Roma, Decalogul (Cele
10 porunci) în Israel,etc. La nivel individual aceste noţiuni morale
rudimentare au susţinut încă din antichitate incipienţa conştiinţei umane ca
factor axiologic de autoreglementare morală între bine şi rău. Probabil că
într-un astfel de mediu s-a dezvoltat la început conştiinţa morală prin
raportare la Sine şi la ceilalţi.
În
antichitate
Primii gânditori și filosofi greci au fost atraşi de
studiul minţii şi sufletului omenesc în raport cu elementele de logică şi etică
la care aveau acces în acel timp. De pildă Socrate vorbea despre semnul său
daimonic adică despre o voce interioară morală care apărea şi îl cenzura atunci
când era pe cale să greşească. În lucrarea sa Istoria Psihologiei, în capitolul
III intitulat Concepţia Aristotelică Despre Suflet, profesorul român Grigore
Nicola evidenţiază faptul că sufletul era deja cunoscut ca subiect de studiu
încă de la elevii lui Platon şi deci ceva mai târziu şi de Aristotel. Astfel
acest savant al antichităţii a formulat într-o lucrare celebră intitulată De
Anima (Despre Suflet) consideraţia că sufletul era fie un ansamblu de de
atribute generale ale materiei în mişcare, fie ca o natură divină, nemuritoare,
înlănţuită în trupul vremelnic. Faţă de Platon, mentorul care a
influenţat-promovat dualismul dintre suflet şi viaţa biologică a corpului,
Aristotel a unit în suflet funcţii spirituale şi vitale: prin definirea
sufletului ca formă a trupului natural, Aristotel ridică o barieră de netrecut
spre psihologia pitagorico-platoniciană. În privinţa instrumentării cogniţiei,
opoziţia Platon-Aristotel a creat un invariant al divizării ce dăinuie şi în zilele
noastre: în timp ce primul recunoaşte forţa intuitivă a sufletului şi respinge
observaţia, respectiv cercetarea ca observare atentă a realului. Pentru
Aristotel, existenţa obiectivă a lumii corporale este o certitudine, nu mai
trebuie demonstrată; de aici a conchis că gândirea, referindu-se la corpuri,
trebuie să se sprijine pe senzaţii şi reprezentări. Studiul mişcării este o
instructivă aplicaţie în acest sens: mişcările în spaţiu sunt cauzate de
năzuinţa şi intelectul practic; baza dinamică a acestora este constituită de
obiectul năzuit şi de reprezentarea sensibilă şi reflexivă (Nicola, 2001).
Definiţia
şi conceptul conştiinţei
Conform Dicționarului Larousse conștiința este ,,o
proprietate de reflexivitate a ființei umane care îi permite să aibă experiențe
subiective, ceea ce face ca subiectul să poată spune anumite lucruri despre
propriile sale acte mentale, stările emoționale, percepții senzoriale,
credințe”( Larousse, 2006).
Încă din vechime definiţia conştiinţei a fost
orientată de elementele sale constitutive astfel: ,,Conștiința (din latinescul
conscientia) este un proces cognitiv care provoacă emoţii și asociații
raționale bazate pe filosofia morală a unui individ sau pe sistemul său de
valori. În termeni comuni, conștiința este adesea descrisă ca ducând la
sentimente de remuşcare atunci când o persoană comite un act care intră în
conflict cu valorile sale morale. Măsura în care conștiința influențează
judecata morală înainte de o acțiune și dacă astfel de judecăți morale se
bazează sau ar trebui să se bazeze pe rațiune a determinat dezbateri, în mare
parte din istoria modernă, între teoriile moderne în juxtapunere la teoriile
romantismului și a altor mișcări reacționare după sfârșitul Evului
Mediu[1].Termenul conştiinţă se originează în limba latină- conscientia - dar a
fost preluat distorsionat din limba greacă din substantivul syneidesis (syn –
cu, împreună şi eidesis-cunoaştere) care evidenţia funcţia raţiunii de a discerne
binele de rău (idem).
Descoperirea
clasică a conştiinţei
Descrirerea conştiinţei apare încă din vechime în
primul rând în marile texte filosofice şi religioase. Astfel diferite abordări
deosebit de profunde regăsim în tratatele indiene hinduse: Upanishade, Brahma
Sutra, Bhagavad Gita unde abilitatea discernerii binelui de rău se datorează
unei corecţii karmice în care sufletul care transmigrează de a lungul mai
multor existenţe are multe experienţe în care învaţă calea cea dreaptă. De
asemenea o aplecare deosebită asupra acestui concept regăsim şi în zoroastrism,
taoism, budism, politeismul roman şi bineânţeles nu în ultimul rând în
creştinism. Împăratul savant Marcus Aurelius în celebra sa lucrare ,,Gânduri
despre sine însuşi” arată în Cartea a-II-a următoarele consideraţii: ,,Eu în
schimb care am înţeles că natura binelui este frumuseţea morală şi că cea a
răului este urâtul moral şi că natura celui ce greşeşte este înrudită cu mine,
nu numai prin sângele şi sămânţa sa, ci şi prin raţiune şi participarea la
divin, nu pot suferi vreun neajuns de la vreunul dintre ei, căci nimeni nu mă
poate urâţi moral, iar eu nu mă pot mânia pe unui înrudit cu mine, nici nu-l
pot urâ” (Aurelius, 2013).
În creştinism printre multele exemplificări în acest
sens descoperim în Cartea Geneza că această conştientizare a sinelui s-a produs
prima oară la căderea omului din starea de fericire şi inocenţă în care se
afla: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi
au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte”. Şi Sf. Apostol Pavel
arată în Romani 9:1 raportarea sa la conştiinţă: „Spun adevărul în Hristos, nu
mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt”. De asemenea în
Evanghelia după Luca 10: 30-33 găsim pilda bunului samaritean evocată de
Mântuitorul Iisus Cristos care face o trimitere la conştiinţa morală: ,,Iar
Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut
între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort; Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a
trecut pe alături; De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a
trecut pe alături; Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi,
văzându-l, i s-a făcut milă” (Noul Testament,Biblia).
Mai departe în istoria Evului Mediu timpuriu
conştiinţa a fost cercetată de o serie de gânditori de mare prestigiu printre
care listăm aici pe misticul Al Ghazali (1058-1111) și nu în ultimul rând pe
Sf. Toma dAquino (cca.1225-1274).
Perioada
premodernă
Se evidenţiază cercetări despre conştiinţă în operele
unor filosofi precum Rene Descartes (1596-1650), Thomas Hobbes (1588-1679),
Baruch Spinoza(1632-1677), Friedrich Hegel (1779-1831), Arthur Schopenhauer
(1788-1860), Immanuel Kant (1724-1804) și mulți alții pe care economia
articolului nu ne permite să-i amintim.
Abordarea
științific-analitică
Profesorul Mielu Zlate precizează în lucrarea sa
,,Introducere în psihologie” că psihicul uman prezintă o mare diferenţiere şi
neregularitate structural-funcţională. Astfel acesta se evidenţiază prin trei
niveluri: psihic conştient, subconştient şi inconştient. În cercetările de
debut ale psihologiei conştiinţa a fost definită foarte concret şi limitativ ca
fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără
conştiinţă). Uneori a fost redusă la o stare de vigilenţă iar alteori a fost extinsă
până la dizolvarea ei în viaţa psihică. Alteori a fost asociată cu gândirea
reflexivă şi critică, cu Eul şi personalitatea sau cu praxisul şi etica
volitivă. În actualitate s-a considerat că poate fi adăugată chiar şi maşinilor
electronice. După 70 de ani în care a fost ignorată de cercetare, datorită lui
Jean Piaget studiul conştiinţei ca subiect esenţial al psihologiei a fost
readus în prim planul cercetărilor (Zlate, 2000).
Ce este conştiinţa în viziunea ştiinţifică clasică.
După Sillamy ,,conştiinţa este locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre,
realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea
organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea
a ce însoţeşte activitatea spiritului”(Zlate apud Sillamy, 2000).
În opinia profesorului Zlate (Introducere în
Psihologie, 2000) conceptul conştiinţei a parcurs trei etape de clasificare,
clarificare şi definire:
Prima etapă este plasată temporar de la debutul
psihologiei ştiinţifice până spre anii 1930 şi a răspuns la întrebarea „ce
înseamnă a fi conştient?”. Citând lucrarea „Conştiinţă şi Inconştient” din 1941
a lui V. Pavelcu se evidenţiază la debut următorii oameni de ştiinţă care au
răspuns la această întrebare: Spencer, 1875, James,1906, Rigano,1920,
Wallon,1924, Janet,1928, Claparede, 1920, Wundt.
Listăm aici câteva consideraţii: a) a fi conştient
înseamnă a gândi, a stabili relaţii; a fi conştient înseamnă de a dispune de
capacitatea de a face sinteze; c) a fi conştient înseamnă a te putea
autosupraveghea; a fi conştient înseamnă a te putea adapta la noile solicitări.
Aceşti psihologi au conturat prin contribuţiile lor, implicite sau explicite,
printre alte cercetări şi funcţiile conştiinţei şi anume: relaţia, sinteza,
autosupravegherea, adaptarea. V. Pavelcu însă le consideră limitate şi afirmă
că ar fi trebuit ,,să interpretăm conştiinţa drept o activitate de înţelegere,
o funcţie de supraveghere şi de adaptare (Zlate, 2000).
În cea de a doua etapă a anilor 1940-1960 printre
mulţi alţi gânditori se evidenţiază şi lucrările marelui savant Henri Ey
(1900-1977): Conştiinţa 1963 şi Manual de Psihiatrie, 1967. Răspunzînd la
întrebarea deja menţionată el prezintă alături de funcţiile conştiinţei şi două
abordări general-explicative, una aparţinând psihologiei funcţionale şi
cealaltă fenomenologiei. Definind conştiinţa într-o manieră structural-complexă
savatul Ey evidenţiază unitatea şi eterogenitatea fenomenelor de conştiinţă. El
arăta printre altele că: „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea
experienţei proprii, transformînd-o în universalitatea ştiinţei ei”. Deci, cu
alte cuvinte savantul francez înţelege conştiinţa ca pe o structură complexă
care are un rol de organizare a vieţii de relaţie cu alţii şi cu lumea pentru
că el arată mai departe: ,,a fi conştient înseamnă de a dispune de un model
personal al lumii”. Într-o altă lucrare el apreciază conştiinţa drept ,,acea
formă de activitate bazală a creierului şi gândirii care poate fi definită ca
organizarea experienţei sensibile actuale” (Zlate, 2000).
A treia etapă care debutează în anii 1970 pînă în
actualitate, îl are ca gânditor principal pe celebrul psiholog Jean Piaget care
evidenţiază starea de conştiinţă drept o ,,acompaniatoare” a acţiunilor. În
lucrarea acestuia din anul 1974 ,,La prise de consience” sunt diferenţiate
conceptual două situaţii: conştiinţa în act şi conştiinţa reflexivă sau priza
de conştiinţă. Acest aspect a fost explicat astfel: când un individ este rugat
să-şi descrie acţiunile, o mare parte din cunoştiinţele lui nu sunt verbalizate
imediat, pentru că ele nu au fost încă conştientizate. Aceasta înseamnă că,
funcţional, acţiunea reuşită nu are nevoie să fie ghidată în permanenţă de
conştiinţa reflexivă.
Piaget a
insistat pe faptul că priza de conştiinţă se traduce printr-o cogenerare
ulterioară a elementelor cognitive dintr-un plan psihologic în altul (de la
acţiune la reprezentare; de la reprezentările concrete la cele formale)
printr-o dinamică non-automatizată şi care presupune o permanentă muncă psihică
interioară de concepţie şi redefinire a elementelor implicate. Alţi autori
citaţi în lucrarea sa pun accentul în definirea conştiinţei pe senzaţii şi
afectivitate.,, A fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii: adică
a avea reprezentări mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întîmplă
aici şi acum” adică evidenţiază intenţionalitatea. Unii sesizează poziţia şi
orientarea afirmând că ,,individul se raportează la ceva din afara sa, el fiind
conştient de...”.
Reconsiderând o definiţie din Manualul de psihologie
1976 profesorul Mielu Zlate defineşte conştiinţa astfel: ,,o formă supremă de
organizare psihică prin care se realizează integrarea activ subiectivă a
tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea-adaptarea
continuă a individului la mediul natural şi social”. Această definiţie
evidenţiază faptul că dimensiunea conştiinţei nu se indentifică cu psihicul în
ansamblul său cu toate că este apreciată drept cea mai importantă funcţie de relaţie
cu realitatea. Autorul deja menţionat explică logica structurală a definiţiei
sale pornind de la etimologia cuvintelor străine care se iniţiază ca
indicatori: con-scientia; con-sience; so-znanie. Adică arată că starea
conştientă este o reproducere cu ştiinţă, individul îşi dă seama de ceva, un
obiect, fenomen, eveniment pe care le reproduce subiectiv perceptiv sub formă
de imagini, noţiuni sau impresii (Zlate, 2000).
Ion Mânzat și Ovidiu Brăzdău în lucrarea lor
,,Conștiința Multidimensională.O perspectivă Psiho-Sinergetică”[2] din anul
2003 îl citează printre alții și pe marele psiholog transpersonalist Ken Wilber
care consideră importante 12 categorii de orientări în studiul conștiinței:
„științele cognitive; introspecționismul; neuropsihologia; psihoterapia
individuală; psihologia socială; psihiatria clinică; psihologia dezvoltării;
medicina psihosomatică; stările de conștiință modificată; tradițiile orientale;
abordarea cuantică ; orientarea
bioenergetică” (Mânzat, Brazdău 2003).
Confuzia
frecventă între conceptele conştiinţă şi conştienţă
Profesorul Ionel Mohârţă evidenţiază aceste erori
conceptuale istorice în lucrarea sa apărută în 2019 „Dincolo de percepţia
obişnuită”: din cauza traducerilor greşite în limba română din alte limbi de
circulaţie ştiinţifică cum ar fi engleza sau germana se produc erori majore de
înţelegere cu privire la cele două concepte fundamental diferite. Cuvintele
„conştiinţă” şi „conştienţă” nu sunt sinonime şi nici conceptele. În limba
germană bewusstein înseamnă conştienţă în timp ce gewissen este conştiinţă. În
dicţionarul explicativ al limbii germane (Duden) se poate citi semnificaţia
acestor cuvinte: Bewusstein - Psychologie: „Totalitatea tuturor acelor procese
psihice prin care omul devine conştient de lumea exterioară şi de sine”.
Gewissen- conştientizarea binelui şi răului propriei acţiuni; conştientizarea
obligaţiei avute în faţa unei autorităţi. Deasemenea în limba engleză apar
diferenţe semnificative: Consciousness-starea de a fi conștient și receptiv la
mediul înconjurător. Awarness-cunoașterea sau percepția unei situații sau a
unui fapt; Conscience-simțul moral al unei persoane referitor la bine și la
rău, considerat ca fiind un ghid al comportamentului unui om. Deoarece
majoritatea traducerilor la noi se fac din limba engleză în limba română,
semnificaţiile acestor cuvinte au rol deosebit în înţelegerea fenomenelor
psihologice. Cea mai mare eroare constă în traducerea cuvântului consciousness
prin ,,conştiinţă”.
Observăm această confuzie la mulţi autori români dar
și străini care se pare că nu au avut calificarea lingvistică necesară atunci
când au citat şi/sau interpretat conceptele de conştiinţă şi conştienţă.
Conştienţa (Consciousness) înseamnă starea de a fi conştient, de a fi lucid
reprezentând de asemenea o stare de sensibilitate aparte, proprie faţă de
stimulii interiori şi exteriori şi nu se confundă cu conştiinţa (conscience)
care trimite în general la glasul interior, cel care ne avertizează cu privire
la moralitatea unei fapte, situaţii, etc (Mohârţă, 2019).
Definiţia
şi conceptul conştienței
Termenul conștiență derivă tot din latinescul
conscientia (lb. lat. cum și scire, a fi conștient).În sensul său originar, a
fi în stare de conștiență înseamnă a fi conștient de ceva și a împărtăși
cunoașterea cu un altul sau cu sine; o altă accepțiune a termenului era pur și
și simplu aceea de cunoaștere (Facco, 2020).
Conștiența desemnează o stare corticală particulară,
caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni
sau externi, marcând o conștientizare a persoanei proprii și a mediului
ambiant. Conștiența reprezintă un aspect al funcționării creierului, este deci
un fenomen nervos, propriu organismelor posesoare de sistem nervos central bine
dezvoltat, devenind progresiv mai complexă pe măsura dezvoltării filogenetice
și atingând gradul maxim la om odată cu apariția limbajului - fenomen esențial,
care a contribuit la dezvoltarea ei[3].
Conform dicționarului Larousse se consideră că
,,proprietatea de a fi conștient aparține în esență proceselor care implică
mecanisme de control ale activității psihice interne spre deosebire de
fenomenele automate care sunt în mod normal nonconștiente” (Larousse, 2006).
Profesorul Mohârță concluzionează în acest sens în
lucrarea sa deja amintită mai sus: „Prin urmare Conștiența are semnificația de
experimentare conștientă a vieții, capacitatea de a reflecta asupra lumii și
asupra sinelui și de a acționa în conformitate și în armonie cu Sinele nostru
și cu tot ce ne înconjoară” (Mohârță, 2019).
Eric R. Kandel în lucrarea sa „Mintea Tulburată. Ce ne
spun ciudățeniile creierului despre noi înșine” evidențiază următoarele: ,,Când
vorbesc despre conștiință[1], psihologii cognitiviști fac trimitere la diferite
stări, în diferite contexte: trezirea din somn, conștientizarea apropierii unei
persoane, percepția senzorială și planificarea și acționarea acțiunilor
voluntare. Pentru a înțelege aceste stări diferite trebuie să analizăm
conștiența din două perspective independente care se suprapun: Prima perspectivă
este starea de excitație generală a creierului - de exemplu faptul că ești
treaz versus somnul profund. Din această perspectivă, nivelul conștiinței se
referă la diferite stări de stimulare și vigilență, de la trezirea din somn la
conștientizarea gândirii conștiente normale, în vreme ce lipsa conștiinței se
referă la situații precum somnul, coma și anestezia generală. A doua
perspectivă este conținutul procesării în starea de excitație a creierului- de
exemplu, faptul că-ți este foame, vezi un câine s-au simți miros de
scorțișoară. Din perspectiva conținutului trebuie să stabilim ce aspecte ale
informației senzoriale sunt procesate conștient și ce aspecte inconștient. Dacă
nu ne aflăm într-o stare de veghe nu putem procesa stimulii senzoriali, conștient
sau inconștient” (Kandel, 2020). Conținutul conștientizării, starea noastră de
conștiență este mediată de cortexul cerebral. Profesorul John Searle
evidențiază în lucrarea sa „Mintea. O scurtă introducere în filosofia minții“
caracteristicile importante ale conștienței: a) sentimentul calitativ; b)
subiectivitatea; c) unitatea experienței; d) intenționalitatea; e) dispoziția;
f) distincția între centru și periferie; g) plăcerea și neplăcerea; h)
situaționalitatea; i) conștiința activă sau pasivă; j) structura de gestalt; k)
sentimentul de sine (Searle, 2018). Și celebrul cercetător Charles Tart
distinge la rândul său în cercetarea „State of Counsciousness” din 1975 ca
stări esențiale ale conștiinței luciditatea, energia și structura. (Mânzat,
Brăzdău, 2003).
Bernard Baars și Stan Franklin propun în anii 1980 o
teorie cognitivistă a conștienței. În acest sens profesorii Mânzat și Brăzdău
citează această opinie științifică în lucrarea lor amintită mai sus: conform
„teoriei accesului global” (global workspace theory) conținuturile conștiinței
sunt conținute într-o zonă de acces global, acesta reprezentând un procesor
central care mediază comunicarea între procesori incoștienți specializați. Când
aceste instanțe specializate vor să transmită o informație întregului sistem
psihic, ei o trimit către o zonă centrală, care se comportă ca un fel de
centralizator, oferind informația celorlalte instanțe care o solicită sau care
au nevoie de aceasta. În ansamblu teoria lui Baars reprezintă o explicație a
accesului cognitiv, arătând cum anumite conținuturi informaționale sunt
accesibile întregului sistem. Scopul lui Baars nu este explicarea apariției
conștiinței sau relația directă cu creierul ci doar explicarea funcționării
conștiinței în cadrul psihismului” (idem).
Abordarea
avansată a cercetării conceptului conştienţei
În lucrarea sa din 2022 „Izvorul Ascuns. De ce şi Cum
Se Naşte Conştiinţa” psihanalistul Mark
Solms autor al lucrării de mai sus arată că în 1995 filosoful australian David
Chalmers a formulat „problema grea a conştienţei”. Această problemă se referă
la faptul că la ora actuală nu există un consens ştiinţific referitor la acest
subiect. Unde anume este generată conştiinţa în creier?
De 150 de ani s-a răspuns că se află în cortex! Şi
atunci, se întreabă Mark Solms, ce se întâmplă în cazul copiilor cu
hidroanencefalie unde cortexul lipseşte. Conştiinţa ar trebui să dispară în
aceste situații şi totuşi dovezile arată că aceşti copii nu sunt comatoşi sau
în stare vegetativă ci dimpotrivă comportamentul lor arată că ei sunt
conştienţi. Totuşi Solms arată că aceşti subiecţi nu sunt lipsiţi de creier
adică cortexul nu a fost eliminat chirurgical. Deoarece etica interzice evident
şi nu se pot face experimente pe oameni, atunci s-au făcut pe animale de
laborator. Antonio Damasio un alt cercetător celebru al domeniului arată în
acest sens că „mamiferele decorticate prezintă o persistenţă remarcabilă a
comportamentului coerent, orientat spre obiective corespunzătoare senzaţii lor
şi conştiinţei”. Situaţia experimentală este incredibilă „mamiferele supuse
decorticării cerebrale sunt mult mai active, mai emoţionale şi mai receptive
faţă de cele normale” (Solms, 2022).
Cu privire la conştienţa oamenilor neurofizicianul
Francis Crick laureat al Premiului Nobel pentru medicină afirmase foarte sigur
pe sine în 1994 în cartea sa The Astonishing Hypotesis: The scientific Search
for the Soul că: ,,ipoteza uimitoare este că tu, bucuriile şi tristeţile tale,
amintirile şi ambiţiile tale, sentimentul identităţii tale personale şi al
liberului arbitru, nu eşti de fapt decât comportamentul unui mare ansamblu de
celule nervoase cu, cu moleculele lor aferente” (idem). Dar un an mai târziu
filosoful australian David Chalmers a afirmat că preocuparea lui Francis Crick
pentru corelativele neuronale ale conştiinţei era o problemă uşoară- una
corelaţională, şi nu una cauzală. A cărei soluţie putea să explice unde, dar nu
şi de ce şi cum apare conştiinţa. Pentru Chalmers, problema dificilă a
conştiinţei era: cum şi de ce activităţile neurologice produc experienţa
conştiinţei? Pentru el problema se învârtea în jurul a ceva cum e al
experienţei: „Un organism are stări mentale conştiente dacă şi numai dacă
există „ceva cum e să fii acel organism”. Prin urmare, problema dificilă este:
de ce şi cum apare calitatea subiectivă a experienţei din evenimente
neurofiziologice obiective?
Câteva
răspunsuri parțiale la „problema grea a conștienței” enunțată de David Chalmers
Dar cum se corelează mintea și creierul între ele?
Această problemă veche a fost cunoscută ca problema minte-corp, dar a fost
recent denumită „problema dificilă”. Conform lui Chalmers (1999) principalele
probleme pentru studiul conștienței sunt două: easy problem (problema ușoară)
și hard problem (problema dificilă). Prima e ușoară pentru că modelul de
cercetare este clar și intrumentele sunt disponibile: este paradigma
mecanicistă tradițională a neuroștiințelor și a altor discipline științifice.
Scopul esențial este cercetarea și înțelegerea diferitelor funcții
cerebrale-precum limbajul și modificările acestuia (afaziile), diferitele
funcții mentale, procese decizionale, mecanismele somn veghe - dintr-o
perspectivă obiectivă în termini cantitativi computaționali, neurochimici și
neurofiziologici.
Problema dificilă - cea a trăirii subiective și a
naturii experienței -este problema crucială și încă nerezolvată, nu mai puțin
relevantă, dar calitativ diferită față de înțelegerea mecanismelor cerebrale
unice care stau la baza vieții psihice.
Cercetătorii Enrico Facco și Fabio Fracas evidențiază
excepțional în lucrarea „Enigmele Conștienței” (2019) următoarele aspecte
lămuritoare: „Calitățile subiective ale experienței (de pildă: în ce constă
experiența de înroșire a feței, a senzației dureroase din durere) au fost
indentificate cu denumirea de Qualia[4]. Qualia par să nu poată fi cercetate
științific, cel puțin nu prin metoda de cercetare adoptată actualmente deci
scapă investigării, dar nu sunt mai puțin importante față de datele de tip mecanicist
computational ce fac obiectul neuroștiințelor, întrucât fără qualia dispare
experiența, deci viața psihică însăși.De exemplu experiența unei culori nu este
mai puțin importantă decât lungimea ei de undă și impactul ei asupra
receptorilor din retina. Sau experiența durerii față de mecanismele unice ale
transmiterii sale în sistemul nervos central. Durerea e fără îndoială o
experiență universal și una dintre problemele clinice practice cele mai
relevante în medicină prin frecvența sa, suferința gravă și compromiterea
calității vieții pe care le comportă. În vreme ce abordarea
mecanicist-reducționistă asupra durerii(aparent a problemei ușoare) e
indispensabilă pentru a-i înțelege mecanismele și a elabora noi terapii
farmacologice capabile să interfereze cu căile ei de transmitere în sistemul
nervos, acest lucru este totuși insuficient: abordarea dominantă bazată pe
utilizarea analgezicelor și medicamentelor adjuvante (precum antidepresivele)
se dovedește adesea a fi sub așteptările medicilor și pacienților, în ciuda
accesului la noi medicamente foarte puternice. Acest lucru se întâmplă deoarece
durerea este materie a experienței subiective- cum s-a stabilit prin definiția
durerii universal acceptate în literature științifică (Merskey,1994)-deci nu
poate fi rezolvată doar pe calea ușoară. Merită să subliniem în acest sens că
tehnicile de meditație și hipnoză, care fac parte din lumea minții, au
demonstrate clar mari capacități de modificare intenționată a activității
zonelor cerebrale inconștiente ce aparțin neuromatricei durerii și de modulare
fie a percepției, fie a reacției la stress asociate cu aceasta, cu o
intensitate ce poate ajunge până la analgesia chirurgicală (Facco,2014, 2016).
Chestiunea ridicată de qualia și problema dificilă nu
este, deci, doar ceva teoretic ce stă la baza conștienței, ci are o importanță
clinică crucială. Deci este necesară înțelegerea experienței din punct de
vedere subiectiv (din perspectiva persoanei) și înțelegerea felului în care să
fie gestionată de minte modificând activitatea cerebrală. Este vorba despre un
aspect de o importanță practică primară prin implicațiile terapeutice
potențiale, căci hipnoza, meditația și alte tehnici comportamentale demonstrează
efecte terapeutice importante. În același timp, acestea îi restituie
subiectului suferind conștiența, responsabilitatea și rolul de parte activă în
procesul gestionării simptomelor și al vindecării, în care terapeutul este
catalizator, nu artizan. Doar așa este posibilă dezgroparea și readucerea la
viață a acelei alianțe terapeutice autentice, iremediabil pierdute în abordarea
mecanicistă, care îl reduce pe pacient la un purtător pasiv și irelevant al
bolii.
În sinteză, definirea conștienței ca produs al
complexității creierului e rezultatul unui acord de substanță al lumii
științifice cu privire la faptul că experiența are o bază fizică în fiziologia
creierului însă cum și pentru ce se realizează acest lucru rămâne ceva neclar.
Așa cum afirmă metaforic același Chalmers, nu e deloc limpede cum ,,acel soi de
budincă de grăsime cenușie” (creierul) poate să traducă reacții chimice și
activități electrice în experiențe și gândire cu semnificațiile lor, al căror
flux se extinde cu mult dincolo de necesitățile impuse de lupta pentru
supraviețuire. Acestora li se adaugă activitatea inconștientă, doar parțial
sondabilă și mult mai vastă, misterioasă, dar nu mai puțin importantă decât cea
conștientă. Dacă relația intimă minte- creier este indubitabilă, totuși nu este
clar care este natura ei, în timp ce corelația dintre activitățile mentale și
activarea circuitelor cerebrale nu semnifică un raport de cauză efect, ci doar
de asociere: afirmarea contrariului, după viziunea materialistă, e ca și cum am
susține că picioarele sunt cauza mersului, excluzând a priorii posibilitatea că
putem merge pentru că mintea a decis și a gestionat operațiunea prin modificări
neuromusculare absolut necesare. O cauzalitate bidirecțională de la creier la
minte și invers pare mai rațională, dar acest lucru necesită o modificare de
paradigmă. Deja e clar că mintea poate să modifice creierul atât funcțional cât
și structural și a venit momentul să-i
restituim minții acest rol negat apriorii de materialismul sec 20” (Facco,
Fracas, 2020).
În final filosoful D. Chalmers concluzionează abrubt
și șocant arătând că „experiența nu face parte din universul fizic cunoscut” și
pretinde că, conștiența necesită ceva fundamental la ontologia noastră ceva
nonfizic ce este mai mult decât proprietățile invocate de fizică, ceva care să
completeze legile fizice. Mark Solms la rândul său este convins că Francis
Crick dar și David Chalmers au căutat funcția conștienței într-o manieră
eronată și în dimensiunea greșită. El spune: „Forma fundamentală a conștiinței[5]
nu este ceva cognitiv, ca vederea, ci e ceva afectiv. Chalmers a avut dreptate-
dar numai în acest sens- să sugereze că conștiința nu este o funcție cognitivă:
funcția primară a conștiinței nu este să perceapă, să-și amintească sau să
înțeleagă ci să simtă! Ca să rezolve problema dificilă a conștiinței, știința
trebuie să indentifice legile care guvernează funcția psihică a simțirii.
Sentimentul este forma fundamentală a conștiinței, premisa ei obligatorie!”
(Solms, 2022).
Michael A. Graziano cercetător la Princetown propune
ca soluție teoria schemei atenției în care arată că substanța conștienței nu
este compusă din informații sau din mecanisme neuronale ci este o esență
eterică și inerentă persoanei. „Eu susțin că schema atenției funcționează în
același mod. Conține un set bogat de informații, însă limitat. Descrie
proprietățile atenției, dar nu proprietățile fizice mecaniciste. Pe baza
acestui model intern, credem intuitiv într-o experiență mintală dinăuntrul
nostru care poate deține informații și ne poate face să acționăm, așa cum face
atenția, dar care nu are o relație anume cu nimic fizic. Aspectul fizic este
irelevant pentru ea. Această esență mintală, experiența în sine, este în acest
sens metafizică. Nu poți să o atingi, nu e netedă, nu are textură, nu e dură,
nu are relief, nu e grea nu e ușoară, mirositoare, verde sau ascuțită. Nu se
încadrează nicăieri în aceste dimensiuni fizice, după cum atingerea nu există
în dimensiunea gustului. Și totuși conform acestei teorii, schema atenției face
referire la cel puțin o proprietate fizică. Prezintă atenția ca având un centru
fizic undeva în noi. Cu acest tip de model intern ar trebui să avem o intuiție
despre o esență mintală suprapusă lumii fizice, în sensul că putem să indicăm
un loc și să spunem: e cam pe aici. E un fel de duh care se află într-un spațiu
fizic, deși îi lipsesc alți parametri fizici. Potrivit acestei teorii, fantoma
din mașină, energia conștientă din noi, este o intuiție provenită direct din
schema atenției, cu o descriere incompletă a atenției” (Graziano,2021).
Profesorul Ionel Mohârță evidențiază aportul
cercetărilor lui Stuart Hameroff, Scot Hagan și alții de la universitatea
McGill din Canada, care au elaborat o teorie colectivă privind natura
conștienței umane: „Conform teoriei lor microtubulii și membranele dendritelor
reprezintă internetul corpului. Fiecare neuron din creier se poate conecta în
același timp și poate vorbi cu oricare alt neuron, simultan, prin intermediul
proceselor cuantice interioare. Toate aceste observații au confirmat
cercetările lui Fritz Albert Popp. Conștiența ar fi un fenomen global care are
loc peste tot în corp, și nu doar în creierul nostru. Conștiința la nivelul ei
cel mai profund ar fi lumină coerentă”(Mohârță, 2019).
În actualitate și Dr. Tony Nader evidențiază în
lucrarea sa „Un Ocean Nemărginit de Conştiinţă. Răspunsuri Simple La Marile
Întrebări Ale Vieţii”: „Creierul este un transductor al conștienței. Poate
experimenta conștiența. Dacă îl vătămăm pierdem conștiența. Conștiența, prin
natura ei esențială se află dincolo de creier și de individualitate. Este
ființă pură, neîngrădită, sinele a toate și al tuturor, câmpul unificat”
(Nader, 2022).
Concluzii
parțiale
Profesorul John Searle concluzionează în lucrarea
amintită mai sus: „conștiința este cauzată de procese de micronivel situate în
creier și se realizează în aceasta ca trăsătură sistemică sau de nivel
superior. Dar această caracterizare nu abordează însăși complexitatea
structurii și natura exactă a proceselor cerebrale implicate” (Searle, 2018).
De asemenea și R. Kandel își precizează aprecierea
rezervată cu privire la acest subiect ultracomplex: „Astăzi unitatea
conștiinței-conștientizarea-eului rămâne cel mai mare mister al creierului.
Sigmund Freud avea dreptate: nu putem înțelege conștiința fără să înțelegem că
gândirea conștientă este impregnată de procese mintale, inconștiente complexe.
Deși tulburările creierului pot perturba numeroase aspecte ale experienței
noastre conștiente-cogniția, memoria, dispoziția, interacțiunea socială, voința,
comportamentul-cea mai mare parte din ce am descoperit despre conștiință din
aceste tulburări se aplică până acum interacțiunii dintre procesele conștiente
și cele inconștiente. Cel mai probabil, această interacțiune este esențială
pentru viitoarea înțelegere a modului în care ia naștere conștiința” (Kandel,
2020).
Până acum nu cunoaștem o arie cerebrală localizată
într-o dimensiune somatică și care să poată fi indentificată drept centru
neurologic funcțional al conștienței, putem vorbi doar despre fenomene
psihologice, spirituale și neurologice emergente, aflate în dinamică și care
pot fi măsurate separat într-o abordare relativ exactă și științifică. Așadar
avem ipoteze diferite paradigmatic care se referă la locul și natura
conștienței. Rămâne ca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat cei care
vor analiza și studia mai aprofundat această stare psihologică de existență să
utilizeze o paradigmă nouă și cuprinzătoare cu ajutorul căreia să identifice și
să confirme, natura și sursa conștienței umane, oricare ar fi aceasta și din
oricare dimensiune s-ar iniția aceasta (n.a.).
Bibliografie:
- Solms, M., Izvorul Ascuns. De ce şi cum
se naşte conştiinţa Editura Polirom, Bucureşti, 2022, p.64, 65, 271, 272.
- Nader, T., Un Ocean Nemărginit de
Conştiinţă. Răspunsuri Simple la Marile Întrebări Ale Vieţii. Bucureşti,
Editura Polirom, 2022, p.66.
- Graziano, M, S, A., Conştiinţa Dintr-o
Nouă Perspectivă. O teorie Ştiinţifică a Experienţei Subiective. Bucureşti,
Editura Humanitas, 2021, p.116, 117.
- Kandel, R, E., Mintea Tulburată. Ce ne
spun ciudăţeniile creierului despre noi înşine. Bucureşti, Editura Polirom,
2020, p.290,295,296,319.
- Zlate, M., Introducere în Psihologie,
Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.243, 244
- Zlate, M., Fundamentele Psihologiei,
Iaşi, Editura Polirom, 2009, p.
- Mânzat, I., Brazdău, O., Conştiinţa
Multidmensională. O perspectivă Psiho-Sinergetică, Bucureşti, Editura Psyche,
2003,p.143,144.
- Mohîrţă, I., Terapia Sonoluminică. Calea
Evoluţiei Psihospirituale, Craiova, Editura Sitech, 2023, p.185, 186, 187, 192.
- Mohârță, I., Dincolo de percepția
obișnuită Editura Herald, București, 2019, p.220,221.
- Searle, J, R., Mintea. O scurtă
introducere în filosofia minţii Editura Herald, Bucureşti, 2018, p.156, 158,
160, 161, 162, 163, 164, 166,180.
- Eliade, M., Istoria Ideilor şi
Credinţelor Religioase, Editura Univers Enciclopedic, Editura Univers
Ştiinţific, 1999, p.15.
Nicola, Gr., Istoria Psihologiei, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p.39, 46, 47.
- Aurelius, M., Gânduri despre sine însuşi
Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p.83.
Facco, E., Fracas, F., Enigmele
Conștienței Editura For You, București,2020 p, 27,28,29,30,37,38,
- Larousse. Marele Dicționar al
Psihologiei., Editura Trei, București, 2006, p.253,254.
Webliografie
www.
ro.wikipedia.org/wiki/Conștiință#Abordare_religioasă
www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiență
www.arpt.ro
----------------------------------------------
[1] www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiință
[2] O lucrare excepțională. Recomand
parcurgerea ei înainte de studiul altor lucrări care tratează acest domeniu.
[3] www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiență
[4] Traducere greșită după R Kandel.
Autorul se referă la conștiență nu la conștiință. Acest gen de greșeală apare
la multe lucrări traduse în limba română.
[5] Orice stare de conștiență are un are
un aspect calitativ (Searle,2018).
[6] Traducerea greșită a termenului.
Corect este ,,conștiență”.n.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu